Acum s-a identificat o chichița „miraculoasă”?… Abia acum și, mai ales, de o consistență atât de străvezie?!… Atât s-a putut? Doar un anemic argument juridic? Ba, imputabil, în fapt, tot Statului Român, nu beneficiarilor marilor privatizări!… De atât să fie în stare juriștii „constituționaliști”, foștii șefi de felurite „curți”, cam nonlegis la drept vorbind, și acei avocați, azi atât de vocali, dar care, deși au activat în preajma sferelor de spoliere cavernoasă a patrimoniului național, fie și în aparent nevinovatele funcții sinecură, de început de carieră, prin compartimentele juridice al unor ministere, ca juriști pe lângă instituțiile statului ce mătrășeau averea națională prin privatizări și vânzări de țară, și care, acum, se arată atât de revoltați, aidoma politicienilor-șacali de prin guvernele de la acea vreme?!…
Soluția anulării privatizării Petrom este vânturată prin descoperirea unui amănunt ignorat atâția ani… Faptul că acel contract, și nu numai!, nu a avut avizul Consiliului legislativ, obligatoriu prin lege, acesta venind mai târziu… O soluție jalnică mascând fie caracterul duplicitar al inițiatorilor de acum, fie slaba lor pregătire… Pentru că, a apela la chichița inexistenței avizului consiliului legislativ la semnarea contractului ar însemna, în cazul în care s-ar ajunge la o acțiune de anulare în Justiție, o recunoaștere a vinovăției… Statului Român… Nu a părții care a beneficiat atâția ani de resursele și bunurile noastre… Iar anularea unui contract în baza unui amănunt imputabil strict funcționarilor noștri, și juriștilor care au reprezentat ministerele implicate, ignorând amănuntele necesare constituționalității unei privatizări, va servi, de fapt, tot beneficiarului austriac… Care va putea cere el daune pentru că a fost indus în eroare prin semnarea unui act incomplet din perspectiva obligațiilor statului român, furnizându-i și argumentele necesare menținerii deciziei de a nu plăti taxa de solidaritate cerută acum. Ba, punându-i la îndemână și mijloacele juridice necesare (pentru că el nu va veni în instanță cu juriști de la „f.f.” -ul ministerial, ci având alături case de avocatură), să ceară inclusiv restituirea taxelor și impozitelor pe care le-a plătit sub acoperirea unui contract viciat de însăși funcționarii și juriștii părții române!…
Și de ce să apelezi la o asemenea „chichiță” pentru a încerca desființarea unui contract, când, prin aceasta, nu se va asigura în nici un fel restabilirea, fie și parțială, a situației bunurilor și resurselor de dinaintea privatizării?… Practic, cu o asemenea anulare, vom fi lipsiți de forța juridică a imputării plății de despăgubiri pentru resursele definitiv consumate dar și pentru folosirea instalațiilor industriale… Mai mult, ne-am putea trezi chiar în situația achitării tot de noi a unor compensații pentru inducerea în eroare (cu bună știință!) a unui partener contractual, prin neprezentarea, nici măcar în actele adiționale ale contractului, a lipsei unor avize… Și atunci, de ce să insiști cu un argument atât de fragil, când, în contractul de privatizare, sunt lucruri mult mai grave?… Care nu, nu ne mai folosesc la restaurarea bunurilor și părților de resurse de la momentul precontractului, dar pe care le-am putea folosi juridic pentru a obține noi anumite compensații (mai ales că normele constituționale prevăd clar că resursele țării nu pot fi înstrăinate, vândute, privatizate)… Sau, de fapt nu, orice referire întorcându-se în final tot împotriva noastră?!… Inclusiv faptul că actele au fost semnate prin delegări, în esență vorbind de alte încălcări grave ale normelor constituționale, imputabile tot funcționarilor și guvernanților de la acel moment…
De fapt, dacă vrem să pierdem definitiv șansa de a evalua și cere compensații pentru ceea ce a fost scos din averea națională, soluția este, într-adevăr, să desființăm acest contract printr-un argument imputabil strict părții române… Căci nu era în sarcina beneficiarului să asigure semnăturile forului legislativ consultativ… Dar dacă vrem să recuperăm măcar prestanța de dinaintea acelor ani, trebuie să avem curajul de a ne asuma, nu anularea, ci absorbția acestui contract în patrimoniul public al statului, prin procedura naționalizării imediate. A unei naționalizări justificare de refuzul de acum al Petrom -ului de a achita taxa de solidaritate… Și pe care trebuie, pentru a nu-i oferi alte mijloace de eludare, să o prezentăm noi, la virgulă, pe factură, lipsa valorii constatate și consemnate de către Statul Român, ca sarcină de plată, putând fi un motiv de neplată legală din partea acestuia.
Abia apoi, cu titlu de documentare și autointerogații a „juriștilor” atât de vocali acum, dar și a fostului șef de curte constituțională, să sesizăm și lipsa răspunderii acestora în a impune, ca obligație morală juridică, a analizării imediate a tuturor actelor și contractelor semnate de un premier ajuns în spatele gratiilor! Căci, și aceasta era o obligație din partea unei curți chemate să apere interesele constituționale ale statului și națiunii, nu?! Și nu am mai fi ajuns nici în situația de azi, de a căuta „chichițele” necesare demarării unor acțiuni juridice… De ce au tăcut toți acești atât de vocali „biruitori” de azi în acei ani în care aveau la îndemână „cheițele” unor îndreptări juridice a privatizărilor ilegale, dar și șansa trimiterii în fața instanțelor a făptuitorilor? Mai ales în acei din urmă ani în care vinovații mai putea fi judecați pentru acte precum subminarea economiei naționale ori devalizarea resurselor intangibile constituțional?!…
Lasă un răspuns