Județul Bacău poate spune că a fost în istoria sa de două ori Curte Domnescă a Moldovei. Prima data cu fortificațiile construite la Biserica Precista din municipiul Bacău (la 1491), de către coregent Alexandru, fiul domnitorului Ștefan cel Mare, și mai apoi cu ansamblul de construcții de la Mănăstirea Cașin, ridicată de Gheorghe Ștefan ceva mai târziu, la 1653, în comuna Mănăstirea Cașin, la 63 km distanță una de cealaltă. Astăzi, Bacăul are doar două ruine. Dacă despre Curtea Domnească din incinta Bisericii Precista se poate spune că a fost îngrijită, ba mai mult, a fost citată și descrisă în numeroase lucrări mai mult sau mai puțin de specialitate, despre Curtea Domnească de la Mănăstirea Cașin putem afirma, cu certitudine, că a fost dată uitării. Pe nedrept, ar spune oricine și-ar apleca puțin urechea, pentru a asculta poveștile zidurilor, ruinelor, vocea bisericii. Intrată în circuitul valorilor perene ale patrimoniului cultural românesc, Mănăstirea Cașin, edificiu vechi de peste 400 de ani, stârnește și astăzi, deopotrivă, interesul istoricilor și al oamenilor de rând. Dovadă stau vestigiile arheologice descoperite chiar de curând aici. Sunt urme ale unor ziduri și încăperi care au ieșit la iveală odată cu începerea unor lucrări gospodărești în zonă.
Fosta mănăstire Cașin a fost ridicată în 1655 de voievodul Gheorghe Ștefan (1653-1658), pe locul unui schit cu şapte călugări aflat pe moşia tatălui său Dumitraşcu Ceaur. Este asemenea bisericii Golia din Iași ca plan și dimensiuni, dar formele sunt simplificate. Clădirea era înconjurată de case domnești și de un zid de piatră cu turnuri ca de cetate, fiind concepută ca loc de apărare. Din porunca turcilor în anul 1717 domnitorul Mihail Racoviţă a dărâmat zidurile. Marele cutremur din 1802 a avariat-o grav, dar mănăstirea a fost reparată de egumenul grec Ierotei, iar între 1836-1839 de egumenul Isaaia din Constantinopol. Biserica, sfințită în 1657, a fost restaurată în 1806, 1892, 1895-1907. După ce a ars în 1920 a fost reparată în 1926, 1959, 1980 și pictată în 1992. În prezent, biserica mănăstirii împreună cu alte construcții sunt clasate ca ansamblu de monumente istorice. În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 23458.01. Ansamblul este format din șase monumente: Biserica „Sf. Voievozi” (cod LMI BC-II-m-A-00856.01); Ruinele casei domnești a lui Gheorghe Ștefan (cod LMI BC-II-m-A-00856.02; secolul al XVII-lea); Ruine școala domnească (cod LMI BC-II-m-A-00856.03; secolul al XIX-lea); Ruine chilii (cod LMI BC-II-m-A-00856.04; din 1657); Turn clopotniță (cod LMI BC-II-m-A-00856.05; din 1657); Zid de incintă (cod LMI BC-II-m-A-00856.06; an 1657, refăcut în 1820–1830).
Mănăstirea Cașin păstrează liniile și dimensiunile edificiilor construite de marele voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare. Arheologii enumeră aici biserica, clopotnița, casa domnească și câteva chilii. Arhitectura însă este unică: ancadramentele florale ale ușilor și ferestrelor cu motivul viței-de-vie, brâul exterior ce înconjoară întreg edificiul, dimensiunile impresionante și construcția realizată în piatră albă șlefuită impecabil, dau edificiului armonie și echilibru. Istoria închisă între zidurile groase de piatră ale mănăstirii este bogată. Construită inițial ca lăcaș de cult, dar și de apărare, Mănăstirea Cașin a fost însă și un veritabil centru cultural al Moldovei. Cu un bogat fond de carte veche, mănăstirea a slujit vreme îndelungată drept „sediu” pentru traducătorii și copiatorii de cărți (în slavonă și greacă), ba mai mult, se pare că în acest edificiu a funcționat chiar și o școală grecească. Biserica inițială era înconjurată de câteva case domnești și împrejmuită de ziduri înalte cu turnuri care îi dădeau aspect de cetate, având de altfel și rol de apărare. Din ansamblul iniţial se mai păstrează doar turnul de intrare – spectaculos prin decoraţia sa inspirată din contemporana Polonie vecină – şi biserica. Despre aceasta din urmă şi despre faptul că este placată cu piatră, urmărind desenul de pe faţada bisericii Goliei din Iaşi, există numeroase referiri. Este, pe de altă parte, limpede că meşterii nu sunt aceiaşi şi că cei care au lucrat la Caşin au vrut – fără să aibă cunoştinţele necesare şi nici o piatră de calitatea celei de la Iaşi – să reia un „model“ pe care nu au ştiut să-l realizeze.
Pe când Golia a fost zidită de domnitorul Vasile Lupu care nu a apucat să o termine, Caşinul a fostă ridicată de potrivnicul său Gheorghe Ştefan la 1655. În timpul lucrărilor de reconstruire s-a acoperit mormântul Domnitorului Gheorghe Ștefan, dar s-a modificat inscripția, anulând numele acestuia cu scopul de-a fi ei considerați ctitori adevărați ai mănăstirii. Dar istoria n-a putut fi înșelată, minciuna aflându-se din cronici, dar și din inscripâia de deasupra ușii. În anul 1965 a fost găsită în arhiva bisericii o baladă istorică intitulată ,,Moartea lui Grigore Ghica’’, scrisă în limba slavonă, nesemnată, alcătuită probabil de către unul dintre călugări sub impresia uciderii acestui domnitor de către turci. La Mânăstirea Caşin s-a făcut traducerea din limba greacă a ,,Istoriilor” lui Herodot, iar în comuna Braniștea (jud. Galați), a fost găsit un exemplar din „Cazania” lui Varlaam cu însemnarea că aparținea bibliotecii Mănăstirii Cașin. Se pare că biblioteca a avut în patrimoniu opere ale unor clasici greci şi latini ca: Aristofan, Aristotel, Herodot, Homer, Platon sau Cicero, Horațiu, Vergiliu, și se mai zice că aici ar fi funcționat o tiparniță.
Tot în incinta mănăstirii exista un tunel, denumit „Tunelul lui Ștefan cel Mare”, care, pe vremuri, făcea legătura între lăcaș și dealurile din apropiere. La sfârşitul războiului, regele Ferdinand şi regina Maria nu au uitat Mănăstirea Caşin. Se spune că în fiecare noapte de Înviere veneau aici însoţiţi de generalul Averescu şi istoricul Nicolae Iorga. Asistau la slujba religioasă, depuneau lumânări pentru cei morţi căzuți pe câmpurile de luptă şi pleacau spre Oituz.
Biserica n-a fost pictată până în anul 1994, când a şi fost sfinţită de către doi episcopi: P. S. Eftimie şi P. S. Ioachim Vasluianul, la data de 11 septembrie. Catapeteasma, cu schelet din lemn de stejar, iar icoanele pe lemn de tei pictate de către C. En. Ionescu-Bacău în anul 1926, se prezintă în stare bună. Mănăstirea a funcţionat ca mănastire de călugări greci închinată Sfântului Munte Athos până la reformele domnitorului Al. I. Cuza (1864), de când a devenit biserică de mir. Datorită faptului că întreaga arhivă a bisericii a ars odată cu aceasta în urma focului izbucnit de la locomotiva trenuleţului forestier care trecea chiar pe lângă zidul bisericii, nu se ştie cu exactitate numele tuturor slujitorilor şi mai ales perioada în care aceştia au slujit după transformarea ei în biserică de mir. Poate mai sunt taine legate de acest ansamblu architectural și o cercetare mai aprofundată va aduce la lumină adevăruri de care avem nevoie spre a scrie istoria noastră adevărată. Sperăm în cercetarea și conservarea tuturor acestor izvoare.
Lasă un răspuns