La vremea ceasurilor trecute cu mult de mijlocul orizonturilor fierbinți…

Vestea că rușii de la „Lukoil” pleacă din România ar părea o reușită în plățile de polițe impuse Moscovei… Iar ai noștri ar avea de ce să jubileze, pentru că, în fond, așa e „political correct”… „a la guere”? În acel „a la guere” al UE, însă…. Și nici nu comentează, nici nu-și pun întrebări față de mișcările rușilor… Cei ce, iată!, își vând afacerile din România după ce s-au încăpățânat să le păstreze, cu orice preț, chiar sub boicotul și sancțiunile UE și ale coloniilor ei… Iar acum se retrag cu totul, lăsându-și afacerile unui client deja anunțat… Pentru că, în propria noastră țară, nu noi avem drept de preempțiune, ci mereu alții și alții… Până când însăși existența noastră va deveni un contract între alții, cu drepturi de preempțiune inclusiv pe viețile pruncilor nenăscuți…

De aceea, anunțul „Lukoil”, deși pare o reușită a presiunii date de sancțiunile economice pe care și ai noștri și le-au asumat, la ordinul UE, nu este decât rezultatul unor jocuri de culise… Și ar fi trebuit să stârnească măcar reacția unei părți a clasei politice… A acelor politicieni ce se tot afișează drept lupii moraliști și protectori ai destinelor națiunii… Ei ar fi trebuit să ceară o poziție clară a executivului care face jocurile ruso-britano-olandeze, ba, să-i descoasă în Parlament pe guvernanți pentru indiferența și neutralitatea față de o altă afacere prăduitoare… Mai ales că vorbim despre un acționar supus sancțiunilor europene și, după normele dictate chiar de UE, ar fi trebuit ca toate conturile acestuia să fie blocate pentru a nu i permite să valorifice resursele prin pseudovânzări de tip „suveică”… Inclusiv pentru întoarcerea unor fluxuri financiare poate chiar în Rusia… Căci, „Lukoil” nu vinde doar stațiile de benzinărie din România, ci însăși elementul esențial al prezenței de până acum: rafinăria de la Ploiești… Al prezenței de până acum, dar, poate, și de acum înainte, grație acelor interpuși europeni din „matrioska” pe care Moscova a dezvoltat-o dimpreună cu membrele „mari” ale UE.

Da, probabil vom auzi citate din doctrinele de sertar ale manualelor economice de până la ziua în care s-a trecut de linia în care lucrurile mai semănau cu economiile „de dinainte”… Ziua în care s-a decis ca nimic să nu mai fie ca înainte… Pentru că, deși teoretic o piață de desfacere este mai importantă decât o fabrică, acum lucrurile stau invers… Pentru că nu vorbim despre o marfă oarecare, ci despre o marfă-resursă, chiar o resursă în sine… Iar guvernul ar trebui să se implice pentru aducerea rafinăriei într-o sferă în care aceasta să fie de folos României… Evident, ar fi putut să o naționalizeze exact pe măsurile de restricții impuse Rusiei de către Uniunea Europeană… Dar erau alte jocuri acolo, nu?!… Și de aceea, nici măcar acum, la vremea ceasurilor trecute cu mult de mijlocul orizonturilor fierbinți, nu au impus dreptul de preempțiune al României, lăsându-i pe rușii de la „Lukoil” să vândă acolo unde au ei interesul… Pentru că, nu întâmplător, tocmai „Shell” -ul olandezo-britanic, retras de mulți ani de la noi, este marele favorit… Și nu, nu „peste noapte”, nici măcar peste un război, s-au decis aceste lucruri, pentru că, prin alegerea făcută de „Lukoil” în favoarea olandezilor (dar și al unui stat astăzi nonUE!), vorbim de fapt despre o supraviețuire și chiar o extindere a tentaculelor Moscovei… În fapt „Shell” cumpără acum afacerea rușilor după ce, în demonstrația de narare a războiului, a vândut tocmai către „Lukoil” afacerile sale din Rusia… Că o mână, nu doar o spală pe cealaltă, cu tot cu degetele unsuroase ale interpușilor ce cred a juca roluri dibace, prestând în fapt mutări de pioni oricând buni de sacrificiu, ci răsucește și fețele aceleași afaceri…