Arheologii s-au reîntors pe Terasa I de la cetatea dacică Piatra Roşie și în campania din 2022, pentru a continua cercetările unui edificiu misterios, despre care au indicii că ar fi fost folosit ca templu, în antichitate. De asemenea, aria săpăturilor a fost extinsă și în zona nordică a platoului cetăţii. „Săpăturile arheologice sistematice din Munţii Orăştiei se desfăşoară în cetatea dacică de la Luncani-Piatra Roşie, unul dintre siturile emblematice ale ansamblului, datorită peisajului aparte, topografiei monumentelor antice, precum şi importanţei obiectelor descoperite. Unul dintre obiectivele campaniei din 2022 constă în documentarea clădirii cu absidă de pe Terasa I, unde cercetările anterioare au dezvăluit un plan complex al edificiului cu arhitectură monumentală. A doua unitate de săpătură a fost deschisă pe platoul cetăţii, în partea nordică a construcţiei identificate în anul 1949 de colectivul condus de Constantin Daicoviciu. Extinderea cercetărilor se impune pentru a documenta în detaliu planimetria şi pentru astrânge date cu privire la funcţionalitatea acestei construcţii elaborate”, informează arheologii pe portalul oficial al ansamblului arheologic „Cetăţile Dacice”.
Cetatea Piatra Roşie din Munţii Orăştiei, una dintre cele mai misterioase cetăţi din Munţii Orăştiei, este una dintre cele şase cetăţi dacice din patrimoniul UNESCO şi face parte din sistemul de fortificații dacic. Construită la sud-vest de cetatea regală de la Sarmizegetusa Regia, pe masivul stâncos Piatra Roşie al Munţilor Şureanu, mărginit de prăpăstii adânci, aceasta este situată pe teritoriul Parcului Național Grădiștea Muncelului-Cioclovina. Primele atestări ale ruinelor de la Piatra Roșie datează, potrivit istoricilor, de la începutul sec. al XIX-lea, dar cercetările arheologice s-au concentrat într-o singură campanie de amploare, în cursul anului 1949. Săpăturile au fost reluate abia în anul 2004. Istoria cetății se întinde, cel mai probabil, potrivit arheologilor, pe un secol și jumătate, de la fondarea ei – probabil în timpul lui Burebista – până la sfârșitul regatului dac. Evident, în cele din urmă fortificația cade sub asediul romanilor ce se îndreptau spre Sarmizegetusa Regia, dinspre Valea Streiului: clădirile au fost incendiate, zidurile doborâte, iar cetatea a intrat în epoca ruinii și-a uitării. Urmele sporadice indică faptul că, la începutul mileniului următor, cetatea a fi fost folosită ca adăpost, însă condițiile în care s-a întâmplat acest lucru sunt, încă, neclare. Dărâmată de romani, în timp, ruinele s-au degradat, puțin câte puțin, așa că starea de conservare a cetății este precară. Cine se încumetă (ca turist) să pornească spre Piatra Roșie, nu trebuie să se aștepte să găsească acolo vestigii spectaculoase.
Totuși, în zona cetății se pot vedea și construcții impresionante, dintre care, cel mai important este drumul monumental, pavat în trepte, care străbate pădurea crescută de o parte și de alta. Construită pe un vârf înalt, greu de cucerit, odată cățărat sus, în cetate, ai parte de priveliștea fabuloasă a văii, care se deschide în marginea platoului. Din nefericire, nici această cetate nu a scăpat de lăcomia căutătorilor de comori, care au și deteriorat sau chiar distrus o parte a ruinelor încă de acum 200 de ani. După 1990, zona a fost periată cu detectoarele de metal: de aici au fost luate de braconieri și, ulterior, recuperate, discurile de fier decorate, de o importanță majoră în descoperirea a noii informații despre civilizația dacică. Deși mai puțin cunoscută decât celelalte cetăți dacice, Piatra Roșie, enigmatică, are un farmec aparte, și, deși ascensiunea poate părea o provocare, drumeția până sus, în zona fortificației, va rămâne o amintire de neuitat!
La sfârşitul anilor ´40, arheologii au decopertat pentru prima dată ruinele cetăţii dacice Piatra Roşie. Atunci au ieşit la iveală drumul pavat, zidurile şi turnurile antice, dar şi rămăşiţele unei construcţii cu două încăperi, una rectangulară şi cealaltă absidală, spre care ducea o alee pavată din calcar, desprinsă din drumul antic al cetăţii. Lângă fundaţia celor două construcţii au fost găsite rămăşiţele primului disc de fier, al cărui rol putea fi de obiect de cult. Artefactul era realizat manual, forjat, redând în relief motive animaliere, vegetale şi geometrice. În zona centrală a discului, era redat un bour, încadrat într-un cerc format din acelaşi brâu de funie răsucită. Timp de jumătate de secol de la descoperirea discului antic, cetatea dacică nu a mai fost cercetată sistematic. De ruinele sale au fost interesaţi, însă, căutătorii de comori, care la începutul anilor 2000, ar fi găsit aici mai multe astfel de piese. Cel puţin şapte scuturi sunt cunoscute ca provenind din Munţii Orăştiei, potrivit anchetatorilor care au instrumentat dosarele comorilor dacice, iar unele dintre acestea şi-au pierdut urma pe piaţa neagră a antichităţilor. În toamna anului trecut, oamenii de ştiinţă au descoperit rămăşiţele unui „cerc de piatră”, asemănător marelui templu circular din Sarmizegetusa Regia, care cuprindea în interiorul lui absida şi construcţia învecinată ei. Astfel, ipoteza că locul unde au fost descoperite „scuturile” dacice funcţiona în vremea dacilor ca un templu a căpătat mai multă siguranţă.
Cetatea dacică Piatra Roşie a fost ridicată pe stâncă deasupra Văii Luncanilor în vremea regelui Burebista şi a fost distrusă de romani. Aşezarea avea rolul de a supraveghea şi de a preîntâmpina atacurile, care ar fi venit din direcţia Văii Mureşului – Valea Streiului – Valea Luncanilor. Cetatea a fost redescoperită în secolul al XIX-lea, iar primele cercetări arheologice ample au avut loc în vara anului 1949 sub conducerea lui C. Daicoviciu, în urma cărora a fost publicată monografia „Cetatea dacică de la Piatra Roşie” (Bucureşti, 1954). Multe dintre vestigiile sale nu şi-au dezvăluit încă secretele. Un astfel de monument din Patra Roşie este „drumul pavat”, unul dintre cele mai bine conservate elemente de arhitectură din situl UNESCO. În Piatra Roşie au fost descoperite mai multe scuturi de fier antice, bogat împodobite cu reprezentări ale unor animale mitologice, precum şi un bust de bronz al zeiţei Bendis.
Bendis (Béndis, Mendis) este o zeiță din mitologia dacică adorată ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și poate ca zeiță magiciană. Unele reprezentări plastice (precum bustul de bronz de la Piatra Roșie) o arată cu sâni proeminenți (cu sâni numeroși apare și zeița Artemis), ceea ce conduce la presupunerea că era o zeiță adorată în primul rând de femei, de aceea este probabil să fi fost patroana dragostei și maternității. Herodot menționează zeița Bendis ca fiind împrumutată de traci de la daci. Zeiță a căsătoriei care veghea asupra legăturilor matrimoniale. Numele ei este derivat din indo-europeanul bhendh-, „legătură”. Din secolul al V-lea î.Hr., Bendis era obiectul unui cult statal în Atena. În ceremonii numite Bendideia aveau loc două procesiuni, una formată din atenieni, alta din tracii bogați din Pireu. Templul zeiței, Bendideion, era situat pe dealul Munychia. La începutul secolului al II-lea a. C., un templu consacrat lui Bendis sau Mendis exista pe țărmul vestic al Hebrului. Ulterior, alt templu este menționat lângă Ptolemais, în Egipt.
De asemenea, cultul ei este atestat în Asia Mică, în Bithinia. Pe reliefuri și statuete mici, Bendis este reprezentată purtând veșminte trace și cu un coif ascuțit (frigian). Adesea are o suliță în mâna stângă și o cupă sacrificială în mâna dreaptă. Însă pe diverse monezi ea apare fie ținând două sulițe și un pumnal, fie purtând două torțe sau o torță și o patera. A fost identificată cu Artemis sau cu Hecate (cea cu multe chipuri). Cultul Dianei la soldații romani din Dacia și din sudul Dunării nu are în mod necesar vreo legătură cu Bendis. Atenienii s-ar fi putut amesteca cultul lui Bendis cu poveștile tragice ale lui Kotys, la fel de dionisiace, mentionate de Aeschylus. Cifrele fictive arhaice descoperite în Tracia sau Bulgaria sunt identificate cu Bendis. Vârful Bendida pe Peninsula Trinity din Antarctida este numit după zeiță.
Clădirea cu „absidă” de la Piatra Roșie este una încă misterioasă, pentru că „absida” (din franceză: abside, din latină absis „arc, boltă” din greaca veche ἀψίς apsis „arc”) este o nișă semicirculară care închidea nava principală a unei bazilici romane și în care se așezau scaunele judecătorilor. În arhitectura creștină este o nișă boltită, semicirculară, pătrată sau poligonală, așezată în prelungirea navei mediane, opusă intrării și rezervată altarului. Absida principală, orientată spre est, adăpostește altarul și este rezervată clerului și celorlalți oficianți ai cultului. Aceasta comunică cu nava centrală sau cu naosul fie direct, fie prin intermediul unui cor sau al transeptului. Există abside laterale (în nordul și sudul absidei centrale) și abside tăiate în pereții nordic și sudic al bisericilor. Absidele laterale sunt dispuse la nord și la sud. Rar poate apărea în extremitatea vestică a edificiului o altă absidă, numită contraabsidă. În arhitectura bizantină sunt frecvente abside semicirculare la interior și poligonale la exterior. În arhitectura romanică, absida este semicirculară atât la interior cât și la exterior. Arhitectura gotică timpurie de tip cistercian folosește absida dreptunghiulară. În goticul matur și cel târziu, este generalizată absida poligonală la interior și exterior.
Apariția unei abside aici, la cetatea dacică Piatra Roşie, cea care adăpostea cunoscutele scuturi dacice (sau aplice de perete, tip „icoane”), ridică anumite ipoteze de lucru îndrăznețe. Posibil ca locul templului să fi fost ales aici, pentru că piatra muntelui are culoarea roșietică, asemănătoare cu cea a sângelui, culoare datorată unor concentrații de minereu de fier. Cercetările arheologice din acest an 2022 au fost coordonate de Universitatea Babeş-Bolyai şi au fost finanţate de către Consiliul Judeţean Hunedoara, iar arheologii clujeni sunt sprijiniţi de specialiştii Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei – Cluj-Napoca, ai Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, ai Muzeului Judeţean Mureş şi de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Rezultatele le vom afla pe parcursul acestui anotimp hibernal, când cercetătorii lucrează în laborator și în bibliotecă, spre a definii adevărurile istorice nou aflate. (George V. Grigore)
.
Lasă un răspuns