Despre Ioan Alexandru am auzit încă din seminar. Îi găseam articole în „Luceafărul“, „România literară“, „Contemporanul“ şi alte publicaţii literare. Le decupam şi le păstram cu sfinţenie. Vorbea ca nimeni altul despre multe şi de toate. Avea un limbaj ales, o înlănţuire de idei inimitabilă.
Când am ajuns la facultate, am avut prilejul fericit să-l cunosc. L-am audiat la câteva conferinţe la Ateneul Român. Vorbirea lui era fără seamăn. Făcea parte din stirpea marilor oratori de altădată. Te purta prin cer şi pe pământ şi uitai de tine, de locul unde te găseai şi de timpul care se scurgea. Capta auditoriul trup şi suflet. Nu-i dădea voie să evadeze din cadrul, din universul mirific pe care i-l crea vorbirea lui. Nimeni nu avea voie să doarmă, să gândească la altceva, să vorbească cu vecinul, să citească ceva ori, pur şi simplu, să tragă de timp, aşa cum se întâmpla pe la şedinţe şi conferinţe de tot felul. Pe Ioan Alexandru simţeai nevoia să-l urmăreşti, să-l asculţi. Te electriza. Despre orice ar fi vorbit, ştia să scoată bulgări de aur şi scânteieri de jar. Cele mai dragi, în cuvântări şi în articole, erau temele privind patria, patriotismul, universul eminescian.
Am vorbit cu dânsul faţă către faţă la înmormântarea patriarhului Justinian. I-am scris apoi câteva scrisori, dar nu mi-a răspuns.
Când a venit părintele Galeriu la Facultatea de Teologie din Bucureşti, drumurile lui Ioan Alexandru au devenit tot mai dese pe acolo. Până atunci îl vedeam din când în când, pe coridoare ori pe stradă, cu părintele profesor Dumitru Stăniloae. În culise vorbeau colegii că părintele Stăniloae i-ar fi fost naş. Oricum, aveau ce să discute. Îi cumpăram cărţile de poezie şi i le citeam cu nesaţ. Îmi plăceau mult elementele religioase, care apăreau destul de frecvent. La „Europa liberă“ era numit „misticul regimului“ şi era criticat, dar cred că asta îl ajuta să se manifeste mai în voie. Cei care nu erau pe placul celor de la „Europa liberă“ aveau şansa să se manifeste mai în voie în ţară. Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga îl luase asistent la catedra de limba română şi propusese înfiinţarea unei catedre speciale de eminescologie pentru Ioan Alexandru.
Lângă Facultatea de Teologie era biserica „Sfânta Ecaterina“, unde noi, studenţii, făceam practica obişnuită. Când părintele Galeriu a început să-şi ţină vestitele sale predici şi meditaţii, Ioan Alexandru era prezent acolo de fiecare dată. Uneori era anunţat prin afişe că ţine o conferinţă în cine ştie ce loc. Dacă la acea oră vorbea părintele Galeriu, Ioan Alexandru era la biserică. După ce termina părintele Galeriu, pleca şi dumnealui spre locul unde era anunţat. Se auzea că la cursurile dânsului se ducea şi lume din oraş, care nu avea legătură propriu-zisă cu universitatea. Asemenea lucruri se întâmplau doar la Iorga, la Pârvan şi Călinescu!
După Revoluţie, a intrat în viaţa politică, a ajuns în Senatul României. Din câte cunosc, lui i se datorează faptul că în sala de şedinţe a senatului a fost pusă Sfânta Cruce pe perete. La mineriada din 1990, când vitejii mineri au pătruns în clădirea Parlamentului şi toţi tremurau de frică, Ioan Alexandru a luat Sfânta Cruce în mâini şi a strigat, precum oarecând arhanghelul Mihail: „Opriţi-vă!“ Şi minerii s-au oprit şi nu s-a vărsat sânge. La o conferinţă naţională a preoţilor din România a vorbit şi Ioan Alexandru. A fost superb! Ideea principală a vorbirii a fost aceasta: numai prin Sfânta Cruce vom învinge ca popor şi ca indivizi.
A făcut călătorii în Statele Unite, ca senator, poet, universitar. A fost primit de şefi de state. Am aflat, dar n-am crezut, că în ultima vreme deviase spre o sectă oarecare, de mare popularitate în America. Circula zvonul că prin oraşele din Transilvania ţinea cuvântări contra Ortodoxiei. Aş vrea din tot sufletul să cred că nu era adevărat. S-a auzit că pe când vorbea la Oradea împotriva Sfintei Cruci, a căzut ca fulgerat, victimă a unui accident cerebral. De atunci s-a auzit tot mai puţin despre Ioan Alexandru. Ştiam că fusese dus în Germania, unde avea un fiu preot, spre a fi tratat şi îngrijit. A mai vegetat câţiva ani, după care s-a stins.
Prin dispariţia lui Ioan Alexandru literatura română, cultura în general şi poporul român, au rămas mai sărace. Ioan Alexandru le crea o valoare de referinţă. Şi pe bună dreptate!
Dumnezeu să te odihnească, frate Ioane!
Lasă un răspuns