Când eram tânăr revista Rebus făcea parte din viața mea, astăzi ca să fie vândută vine la pachet spre vânzare cu două trei „moșmoande” de frumusețe. Nu mai interesează pe nimeni acest „sport al minții”, vorba unui prieten: Când mi-am cumpărat mașină Dacia 1100 scria în manualul de întreținere cum se reglează tacheții, astăzi văd că scrie să nu bem antigelul. Bilanț sau bi-lanț, lanțul dublu al vremurilor ocupate de impozitul pe gândire, sau cu războaiele și epidemiile care ne-au sucit de am rămas cu ochii în soare. Dacă pui în soare panouri fotovoltaice, sigur vor fi impozitate. Să rămânem doar cu ochii.
Dar ce s-a întâmplat în acest an rotund 2022…? În primul rând schimbarea paradigmelor politice interne în relația stat-cetățean-democrație, dar și a paradigmelor politice internaționale. Orice paradigmă (conform definiției) poate fi schimbată atunci când apar anomalii și disfuncționalități ce nu se pot rezolva în cadrul lor. Avem deci un bi-lanț altoit cu lupta despre război. Despre pace nu avem nici măcar dreptul să vorbim. Prin arogarea dreptului ai toate șansele să fii lovit cu stângul, așa cum orice literă din drept are balanța aplecată pe stânga.
În epoca noastră, cea inițiată după al doilea Război Mondial, unde statul nu a fost doar furnizor de servicii destinate maselor de cetățeni, și nici simplu corector al dezechilibrelor de pe piețe la nivel macroeconomic, el a avut monopolul asupra relațiilor internaționale și reprezentării externe a unei națiuni. Din acest motiv intrarea în spațiul Schengen a noastră a fost doar eșecul reprezentării externe a statului, iar noi am învățat că statul la coadă prin vămi, rămâne un argument de „aurescu” al succesului, prin ghinion.
Un bun prieten, aviator de meserie și mare Român, îmi amintea despre: Pilotul „Marii Uniri” care a fost Vasile Niculescu (n. 21 Noiembrie 1891- d.24 Aprilie 1981) El pe 23 noiembrie 1918 trece Carpații cu avionul său Farman 40, pentru a ateriza pe Câmpia Libertății de la Blaj, cu importante documente pentru Consiliul Național care pregătea Unirea Transilvaniei cu România. Era frig afară, exact ca la parada de 1 Decembrie din acest an, dar avioanele noastre nu s-au putut înălța din cauza condițiilor atmosferice. Dar el împreună cu coechipierul său căpitanul Victor Precup s-au uns cu seu de oaie pe față (în perioada aceia avioanele nu aveau carlingă) și au zburat. Alți patrioți și alți oameni, astăzi avem doar oficialități de paradă- iar parada se ține în sala de sport dacă plouă. Glumesc, dar se pare că în acest bi-lanț lanțurile au fost dezlegate și aruncate spre noi, alții aruncă cu zarurile și fac un fel de alba-neagra cu viețile noastre.
Dar să trecem la treburi serioase. Scriitorul C. S. Lewis scria în cartea „Sfaturile unui Diavol bătrân către unul mai tânăr” în 1941 ceva care se potrivește și astăzi pentru bilanțul nostru.
„Un tânăr diavol:
– Cum ai reușit să trimiți în iad atâtea suflete?
Bătrânul diavol
– Prin frică!
Cel tânăr:
– Dar ce le e frică? Război? Foamete?
Bătrânul:
– Nu… De o boală!
Cel tânăr:
– Cum s-au îmbolnăvit, erau pe moarte? Nu a existat niciun leac?
Bătrânul:
– … s-au îmbolnăvit. Au murit. Deși exista un leac…
Cel tânăr:
– Nu înțeleg…?
Bătrânul:
– Au crezut, greșit, că singurul lucru pe care trebuie să-l păstreze cu tot prețul este viața! Nu s-au mai îmbrățișat.. Nu s-au mai salutat… S-au îndepărtat tot mai mult unul de celălalt! Au renunțat la toate contactele umane… La tot ce este uman! Apoi au rămas fără bani, când și-au pierdut locul de muncă. Dar au ales mereu să se teamă de viața lor, chiar dacă nu mai aveau nici măcar pâine pe masă. Au crezut tot ce-au auzit, au citit ziare și au crezut orbește tot ce au citit. Au renunțat încet, încet, la libertatea lor. Nu au mai plecat de acasă. Nu au mai plecat nicăieri. Nu au mai văzut nici rudele, nici prietenii. Lumea s-a transformat încet și sigur într-un mare lagăr de concentrare, cu prizonieri voluntari. Au acceptat totul! Doar pentru a supraviețui unei alte zile mizerabile… Nu au mai trăi; au murit puțin câte puțin în fiecare zi!
A fost destul de ușor să le iau sufletele mizerabile…”
Această poveste a scriitorului englez S. C. Lewis încheie bilanțul nostru prin aceste lanțuri grele ce le-am așezat pe grumaz. Un bilanț sec, dar este „bi”… dacă era „tri” astăzi nu mai vorbeam.
Lasă un răspuns