La Centenarul „Marin Preda” de la Siliștea-Gumești, am primit câteva cărți de la scriitorii din zonă. Unul se numește George Băicoianu, iar cartea lui Ieri, adineauri, cândva (Iași, 2022), cu o copertă lirico-erotică kitsch albăstrui. Sper să nu fie tot așa și poeziile din ea, mi-am zis. Și l-am întrebat dacă știe câți scriitori sunt în Siliștea-Gumești? Cică mulți. Dar în județul Teleorman? Și mai mulți. În orice caz, sunt mai mulți scriitori decât cititori. Nu mai sunt cititori fiindcă nu mai au bani să cumpere cărți. Eu tot ce public dăruiesc, dar și așa nu am ecou că mă citesc. Ne aflăm în treabă, domnule Modorcea. Ești membru al Uniunii Scriitorilor? O, nu! Până acolo, te mănâncă sfinții! Sunt abia la a doua carte, dar mai am la sertar încă vreo zece cărți scrise. Aici, la noi, nu-i învățător sau intelectual să nu scrie, toți au cărți, mai ales bătrânii, își adună bănuț cu bănuț și le publică. Dar ăștia nu-s scriitori, domnule, cred eu, ci veleitari. S-a umplut țara de veleitari.
I-am spus lui George că am să-l citesc și am să-l includ în Istoria mea, fiindcă se potrivește, el nu-i în nici o gașcă, este neînregimentat în nici o formație de asalt! Am spus așa, ca să fiu în ton cu trupa de asalt muștruluită de comandantul ei, că nu și-a făcut treaba pe front. Este vorba de o scenetă pe care elevii din sat au reprezentat-o pe scenă, după o povestire cu soldați de Marin Preda. Era acolo un comandant cu o manta cachie pe umeri și se plimba de colo-colo prin fața unui șir de soldați, vreo zece elevi îmbrăcați în bluze militare și cu bonete tot cachii pe cap. Dar pantalonii și încălțmintea erau de la ei de acasă. Oricum, păreau aduși cu pluta. Și cineva din sală a strigat:
– Bă, parcă ați venit de pe front din Ucraina! Voi nu sunteți de-ai noștri, sunteți ucraineni. Ați fugit de pe front și ați venit la noi să vă găzduim?!
Ce mai râdea sala! Dar eu cred că soldații ucraineni arată mai bine, cei de pe scena clubului erau o caricatură. Caricatură de Siliștea-Gumești după Marin Preda.
Oricum, comandantul se plimba prin fața lor și le ținea un discurs, îi moraliza, bănuiesc, fiindcă el stătea cu spatele la spectatori, sala era mare, și nu se auzea ce spune. Nu știu dacă și soldații auzeau, fiindcă unii se hlizeau. Comunicarea era absurdă, ca în teatrul absurdului, ca în realitatea de la noi.
Mai bine să-l citesc pe George. Este el moromețian? Uite ce scrie în poezia Acasă:
Nu e niciunde ca la tine-acasă,/ Călcând pe țărâna unde te-ai născut./ Dojenit de mamă, sfătuit de îngeri,/ Cum să-ți dea vreodată luna un sărut.
Fiecare strofă repetă primul vers. Pare ruptă din Ion Minulescu, deși poetul scrie fără umor, dar cu o fină ironie, mai ales când evocă seria de înhămări, cum a fost el înhămat ca în Adineauri:
M-a înhămat un lacăt fără cheie/ să ung zăvoare prinse în rugină,/ doar cu pomezi din pași de meteori/ ca să deschidă porți înspre lumină.
Poeziile de dragoste sunt splendide, de la Acolo la Tu n-ai iubit…, reprodusă și pe manșeta cărții. Așa cum pe cealaltă manșetă este reprodusă poezia Biciul din nufăr, ce minunată metaforă! Ca și Margini de oftat! Unele poezii au tonuri de toamnă, sunt vetuste, parcă vin din Rochia de moar a lui Călinescu sau din vremurile bunicii Calyopi evocate de Ion Pillat. Totul e deja vu, dar este bucuria poetului de a rima, de a se înhăma și de a se descătușa. Este ca un grădinar al cuvintelor, care plivește limbajul de buruieni:
M-a înhămat apusul să plivesc/ cuvântul invadat de buruieni,/ să-l înverzească ploi ce-or ocoli/ regatul desfrunzit al spânilor vicleni.
Și un fel de ars poetica este Poverile din miere, unde primul vers al celor cinci strofe pornește cu expresia rostești cuvinte, dovedind că poetul de adineauri este stăpân pe tainele cuvintelor, din păcate sfera lui ideatică este săracă, nu și-a deschis aripile și spre alte orizonturi, se scaldă în minuni bucolice, nu e departe de vârsta copilăriei, de starea lui Coșbuc din Iarna pe uliță sau a lui Eminescu din Somnoroase păsărele, ca în poezia Început de vară, care se termină așa:
Peste lanuri ațipite/ Berzele valsează lin./ Chipul somnoros al verii/ Se coboară din senin.
Cât de departe suntem de jocul secund al culmilor agreste evocate de Ion Barbu sau de Theodor Răpan în terținele lui. Dimpotrivă, suntem plasați spre abc, spre rădăcini, spre alecsandrisme, spre acel „românul se naște poet”. Da, George Băicoianu s-a născut poet. Și țara are nevoie continuu de poeți, fiindcă doar ei mai fac aerul respirabil.
Aproape fiecare poezie e ilustrată de Mihai Cătrună, cu desene figurative cu chipuri de fată și imagini romantice, de care cartea nu avea nevoie. Imaginile alb-negru fixează foarte clar imaginația în sfera kitsch-ului, pe care poezia o depășește, fiindcă volumul este ca o apă de ploaie a amintirilor, unde regină este iubirea, într-un ton à la Vlahuță, cineva zicea eminescian, ca în poezia clasică românească, îmbinând timpul retrăirii cu stări noi melancolice, în care evocarea naturii și a amintirilor de dragoste se petrec pe o scară temporală, așa cum indică titlul volumului. Este o poezie în strofe, majoritatea în rimă împerecheată, care concurează jurnalele ținute în secret de fetele de liceu. Poetul are talent, cum am spus, dar viziunea sa nu este modernă, nu este nici de ieri, nici de adineaori (cu forma adineauri), ci poate de cândva, cândva când n-om mai vedea și s-o însera, „după program, Monșer”, cum spunea Marin Preda. Oricum, George Băicoianu ne arată că și Lumea I, lumea în care trăim, este frumoasă, are un parfum al ei inconfundabil.
Lasă un răspuns