Poate ca și Țara Luanei (jud. Buzău), această denumire de Peștera Moanei ne trasportă cu gândul la un tărâm ireal și ca drept dovadă a legăturii cu o altă lume, un alt tărâm, aici s-au descoperit artefacte vechi de 4.000 de ani aparținând culturii Coțofeni. Peștera este situată în versantul drept al Văii Luncilor din bazinul mijlociu al Văii Mișidului. Peștera Moanei a fost cunoscută și cercetată până la prima strâmtoare, încă din primele decenii ale secolului XX. În anul 1961, ea a fost explorată și cartată, până la a doua strâmtoare, de către I. Viehmann, T. Rusu și Maria Alb, planul său fiind publicat, sub semnătura lui I. Viehmann, în lucrarea „Peșteri din România”. În anul 1975, T. Rusu stabilește originea apelor din peșteră și, împreună cu I. Viehmann și Maria Alb, întreprind o ridicare topografică a zonei carstice dintre Ponorul Văii Macră — Valea Luncilor și se cartează „Peștera lui Cotună”, care face parte din același sistem carstic. În anul 1977, membrii Clubului Speologic „Z” din Oradea au forțat înaintarea și, trecînd de a doua strâmtoare, au descoperit și cartat noi galerii subterane ridicînd lungimea peșterii la 1.170 metri.
În 1980, D. Borodan, de la C.S. „Z” Oradea, a descoperit, pe o prispă aflată în peretele stâng la 70 metri de la intrare și la o înălțime de nouă metri, patru vase de tipul carafelor-amforă (două mari, din care una întreagă de 60 centimetri înălțime, și două mici), aparținînd culturii Coțofeni (2000 ani î.Hr.). Acestea reprezentau posibil o depunere ritualică, o ofrandă oferită Zeilor întunericului de pe Celălalt Tărâm. O asemenea credință este posibil să fi existat. La momentul descoperirii Vasul I era culcat pe orizontală, cu spărtura în sus. Gura vasului II era blocată într-o fisură, care a împiedicat căderea acesteia jos pe podea, restul vasului a căzut probabil prin fisură, excepţie făcând doar un fragment ce făcea parte din corp. Despre căniţă nu se precizează nimic în procesul verbal întocmit de către descoperitor, şi nici nu apare în pozele făcute „in situ”. Descrierea materialului arheologic ar fi următoarea: I. Ulcior de mari dimensiuni, confecţionat din pastă semifină, având ca degresant nisip granulat semifin, culoarea recipientului fiind cenuşie deschisă.
Forma vasului este de amforă cu pereţi arcuiţi şi fund îngust. Buza vasului este puternic evazată, gâtul este arcuit, iar toarta este lucrată în bandă lată. Ornamentarea a fost realizată prin incizie şi aplicare, prin incizie au fost realizate benzi dispuse vertical pe corpul vasului, benzile fiind umplute cu linii incizate oblic. Partea superioară a buzei este ornamentată cu un şir de impresiuni dispuse paralel. Tot prin incizie a fost ornamentată şi suprafaţa exterioară a torţii, obţinându-se astfel un ornament în reţea, iar prin aplicare au fost obţinute trei brâuri alveolare. Dimensiuni: H: 60 centimetri; Diam.maxim: 46 centimetri; diam. fund: 16 centimetri; diam. gurii: 21 centimetri. II. Vas amforă, confecţionat din pastă semifină de culoare cărămizie. Forma recipientului este de amforă, având fundul drept şi îngust. Corpul este puternic bombat cu pereţii rotunjiţi, având gâtul tronconic, aproape drept, buza fiind puternic evazată. Ornamentarea a fost realizată exclusiv prin tehnica inciziei, pe corp au fost executate benzi dispuse vertical, realizate din linii incizate dispuse paralel. În zona îmbinării gâtului cu corpul vasului au fost incizate benzi dispuse orizontal, paralele, realizate din linii incizate. Marginea buzei este şi ea ornamentată cu impresiuni paralele, pe suprafaţa interioară apărând două benzi obţinute în aceeaşi tehnică. Dimensiuni: H: 57 centimetri; diam. maxim: 45 centimetri; diam. fund: 13,5 centimetri; diam. gurii: 23 centimetri. III. Fragment de cană, din care se păstrează doar corpul, lipsind partea superioară, la fel ca şi toarta. Forma recipientului este de căniţă cu fund rotunjit, corp globular şi toartă supraînălţată. Cana a fost confecţionată din pastă semifină, folosindu-se ca degresant nisip semifin. Corpul este ornamentat prin incizie cu şiruri de împunsături succesive, dispuse în linii care se unesc în partea inferioară a recipientului, fiind obţinute triunghiuri orientate cu vârful în jos. Zona bazei gâtului a fost ornamentată cu un şir de impresiuni dispuse în bandă. Dimensiuni: H: 10,5 centimetri; Diam. maxim: 17 centimetri; diam. fund: patru centimetri; diam. gurii: 7,5 centimetri. Mentionăm ca la aceasta din urmă piesă îi lipseşte partea superioară respectiv gâtul şi toarta.
Vasele care fac obiectul acestui studiu se încadrează în categoria descoperirilor inedite, nu atât prin forme sau ornamentare, cât mai ales prin contextul descoperirii. Cercetările efectuate până în prezent au oferit prea puţine date despre depunerile rituale din peşteri în mediul Coţofeni. Până în prezent nu se cunosc analogiile acestui tip de descoperire, cea mai interesantă descoperire speo-arheologică de până acum în cadrul culturii este cea din peştera lgriţa 10, dar rolul descoperirii este funerar şi nu votiv. Este interesant de amintit faptul că în peşteri apar descoperiri Coţofeni destul de frecvente, practic în aproape toate peşterile mai uşor accesibile omului din zona Şuncuiuş există materiale aparţinând acestei culturi. Descoperirile din peştera Moanei se pot lega în acest context de cele din Peştera lzbândiş. În această peşteră greu accesibilă au fost descoperite fragmentele unei amfore şi alte câteva fragmente ceramice răspândite între bolovanii primei săli. Este greu de precizat care anume a fost ritualul unor astfel de depuneri în peşteri, dacă analizăm cu atenţie descoperirile din peştera lzbândiş în conexiune cu cele din Peştera Moanei constatăm că avem de-a face cu depuneri situate în cavităţi greu accesibile (peştera lzbândiş) sau deloc accesibile fără amenajări speciale (peştera Moanei). Efortul depus de purtătorii culturii Coţofeni în amenajarea unor căi de acces în aceste locuri este un argument în plus în a demonstra faptul că aceste depuneri au un caracter cultic. Ca analogie pentru acest tip de depunere poate fi citată descoperirea unui vas din peştera Meziad, dar care se datează în bronzul timpuriu fiind caracteristică pentru olăria grupului cultural Roşia. Pe de altă parte categoriile de materiale depuse. respectiv ceramica. aparţine unor specii destinate mai ales păstrării sau depozitării proviziilor. Elementul comun al celor două descoperiri este apariţia amforelor în contextul acestor depuneri. Situaţia fericită este că într-un caz apar şi piese întregi, ceea ce se întâmplă foarte rar. De asemenea un alt element comun este faptul că ambele descoperiri sunt situate în locuri greu accesibile în condiţii normale.
În prezent vasele descoperite în Peștera Moanei se află expuse la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Cu aceeași ocazie s-a explorat, dincolo de acea prispă unde au fost aflate artefactele, o galerie superioară de 62 metri lungime ceea ce face ca, în prezent, peștera Moanei să aibă o lungime totală de 1.232 m.. Peștera Moanei reprezintă cel de al doilea nivel, temporar-activ, al sistemului carstic generat de apele din Valea Macră. Ea este formată dintr-o galerie ce răzbate la suprafață prin două intrări, suspendate cu 20 m și, respectiv, 23 m deasupra albiei Văii Luncilor. După unirea acestora se desfășoară un cavernament destul de spațios (120 m X 5—10 m X 12—15 m), lipsit de formațiuni stalagmitice, dezvoltat în lungul unei diaclaze foarte evidente. Curând după joncțiunea celor două intrări se găsește o treaptă pozitivă, formată dintr-o crustă stalagmitică, peste care se revarsă apele, la viituri, din perete în perete. După 120 m de la intrare, galeria lasă impresia că se termină cu un sifon, deasupra căruia se dezvoltă o scurgere parietală. În realitate, ea continuă cu o galerie aproape orizontală, cu desfășurare meandrată, în tavanul căreia se înscriu numeroase cupole de coroziune iar în podea se dezvoltă o succesiune de gururi adânci, pline cu apă stagnantă în perioadele de secetă sau traversate de un puternic curs de apă în perioadele de viitură. Amonte de acest tronson, peștera se înalță până la zece metri și prezintă câteva plaje de nisip, cascade, lacuri subterane și un sifon, ușor de depășit prin intermediul unei galerii superioare.
În continuare, se ajunge într-o zonă cu prăbușiri și câteva ramificații concreționate, după care urmează o cascadă de trei metri dincolo de care se desfășoară o galerie ascendentă ce lasă impresia, din nou, că peștera se înfundă cu depozite aluvionare. Sectorul dinspre amonte al peșterii se desfășoară aproximativ rectiliniu, pe direcția de la nord-vest spre sud-est, și prezintă mai multe strâmtori, câteva cascade și sifoane ce pot fi depășite prin scurte galerii superioare. La circa 490 metri de la intrare se ajunge la prima bifurcație mai importantă din tot traseul parcurs până aici: direct înainte se dezvoltă o galerie destul de îngustă ce se termină după 117 metri, cu un spațiu ceva mai larg ce se închide cu prăbușiri și depozite de colmatare, iar pe dreapta se desfășoară o galerie din ce în ce mai largă, de 141 metri lungime, ce pătrunde într-o sală de mari dimensiuni (50 x 20 x 20 metri), bogat concreționată, închisă cu dărâmături și depozite de colmatare. Peștera Moanei, care face parte dintr-un sistem carstic bine definit, a fost săpată de apele ce se pierd prin Ponorul Văii Macră și, probabil, de cele captate în subteran prin Ponorul de sub Stanul Ciuții. Portalul său stă ca un adevărat străjer dintre întuneric și lumină, o graniță dintre două tărâmuri cu zei diferiți, o trecere spre miezul pământului, sau către niciunde și către nicăieri…
Lasă un răspuns