Politica fricii…

Îmi dau seama astăzi, că din primii ani ai vieții mi-a fost inoculată, ușor-ușor, de către părinți, frica. Nu aveam voie să fac una sau alta, fiindcă mă „papă bau-bau”; nu aveam voie să ies în drum, fiindcă mă mușcă câinii sau mă bat copiii; nu aveam voie să fac prostii, fiindcă se supără Doamne-Doamne pe mine. Mi-era frică de tata și de mama, deși nu m-au bătut niciodată. În școală mi-era frică de învățătoare, că mă bate; mi-era frică să nu iau note rele; mi-era frică să nu fac vreo prostie, că-mi scădeau nota la purtare; mi-era frică să mă duc la biserică, fiindcă directorul școlii îmi spusese că va sta el însuși în podul bisericii și mă va urmări; mi-era frică de exmatriculare, fiindcă scrisesem  o amărâtă de scrisoare pentru  „Vocea Americii”; mi-era frică de cei care furau copii și le scoteau organele pentru spitale și de aceea mă duceam la școală și întorceam de acolo strecurându-mă cu atenție pe Valea Bârzii și pe Ogașul Voicanilor, departe de șosea; mi-era frică de cei ce făceau recensământul, că mă vor găsi ascuns cu oaia în streaz și mi-o vor lua….

Mai târziu, frica a devenit un „modus vivendi”, un fel de a trăi. Mi-era frică să nu încalc legile, ca să nu fiu amendat, condamnat; mi

Îmi era frică să nu fac accidente și, la rândul meu, să nu fiu accidentat; mi-era frică de tot felul de boli și de pericole, de oameni răi, de bandiți și de criminali; mi-era frică să nu scriu sau să vorbesc ceva, cu care să fiu incriminat de autorități și priponit; mi-era frică de omul cu care vorbeam, fiindcă putea să fie un turnător; mi-era frică de cutremure; mi-era frică de cei ce spuneau că vor desființa Biserica și voi rămâne pe drumuri; mi-era frică de ziua de azi, de ziua de mâine, de cartela de pâine, de gamela ce se auzea zdrăngănind tot mai aproape. Mi-era frică de frig, de întuneric, de foamete, de război și de multe altele.

A venit Revoluția și credeam că, odată cu ea, a venit și fericirea. Aiurea! Frica i-a luat locul. Îmi era frică de teroriștii despre care se spunea că sunt pe toate drumurile, că împușcă trecătorii pe stradă,  în autobuze, în mașini, unde se nimerește. Îmi era frică de necunoscutul ce se contura la orizont, de viitor. Mi-era frică de viteza nebunească a privatizărilor, de distrugerea marilor unități industriale, de închiderea minelor, de pustiirea pământului, de tăierea pădurilor. Parcă ne pregăteam de plecare spre alte zări și în urma noastră trebuia să rămână doar praful! Mi-era frică de chimicalele introduse sistematic în produsele alimentare, de crizele economice tot mai dese și mai dure, de îmbătrânirea populației, de emigrările fără precedent, de împuținarea neamului românesc. Mi-era frică de cei ce vorbeau de războaie nucleare, care ar distruge planeta în câteva minute, de boli fabricate, menite să scadă numărul pământenilor, de catastrofe naturale sau provocate, menite să aducă cât mai multă suferință oamenilor. Mi-era frică de atacuri teroriste, care ar fi pus în pericol viața mea și altora. Mi-era frică de invazii, de bombardamente, de pandemii și de multe altele.

Am menționat câteva din fricile unui om obișnuit, dar ele nu au fost și nu sunt numai ale lui. Dacă aruncăm o privire în istorie, vom vedea că frica însăși a fost folosită  ca armă politică de multe-multe stăpâniri. Prin frică și teroare au fost conduse țări și imperii. Au fost curmate milioane de vieți nevinovate prin chinurile cele mai groaznice, pentru că ar fi gândit altfel decât stăpânirea, că nu ar fi fost de acord cu aceasta. Prin frica de focul iadului au fost evitate multe păcate și blestemății. Prin foc și sabie au fost cucerite țări și popoare și în urma cuceritorilor au rămas munți de cadavre, râuri de sânge și de lacrimi. Boli cumplite, precum Ciuma Neagră au decimat două treimi din populația Europei. Nebunia unei Inchiziții, a unui Hitler sau Stalin a făcut să piară în chinuri de nedescris zeci de milioane de oameni!

Frica de suferință și de moarte, de chinuri și pedepse au fost mai eficace decât armele cele mai sofisticate  ce s-au aflat în mâna stăpânirilor lumești.

Este admirabil Neamul românesc, care a știut să-și păstreze echilibrul, care și-a găsit reazimul. Cu adevărat este urmașul acelor daci, care priveau moartea cu seninătate, ca  pe o izbăvire, o eliberare, o reîntoarcere la adevărata patrie în împărăția lui Zamolxe. Creștinismul a dat noi dimensiuni acestei concepții despre lume și viață. Pentru creștin moartea n-a mai fost o nimicire a ființei umane, ci o poartă de trecere dintr-o lume-n altă lume, într-o lume a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără bătrânețe. Au avut românii destule motive și prilejuri să le fie  frică. Au fost invazii de popoare migratoare, au fost stăpâniri străine peste noi, care de care mai sângeroase și mai dure; au fost boli cumplite, cutremure și inundații, furtuni și secete, foamete și ger, dar pe toate acestea românii le-au socotit drept „biciul lui Dumnezeu”, adică pedeapsa pe care ne-o aplică Dumnezeu pentru păcatele noastre. Cum Dumnezeu nu i-a fost niciodată un străin, ci un părinte adevărat, și speranța noastră a fost că orice pedeapsă pe care ne-o dă este vremelnică, de scurtă durată și cu rol pedagogic, educativ.

Românii nu s-au temut de moarte. Și-au construit cavouri încă din timpul vieții, ba chiar și sicrie, și-au făcut pomeni și parastase „de vii”, și-au pregătit starea de dincolo cu multă grijă încă din lumea aceasta. E adevărat că sunt multe lucru care ne îngrijorează și ne înfricoșează și pe noi, creștinii, fiindcă trăim în lume și vedem și simțim furtunile care izbesc corabia lumii acesteia.

Temeri erau multe și înainte de această pandemie. O minimă cultură să fi avut și tot erai conștient că roiesc în jurul nostru milioane și milioane de microbi, care de care mai periculoși. Toți ne asediază sărmana noastră ființă și încearcă să dea năvală înăuntru prin gură, prin nas, prin piele. Îți era teamă de chimicalele de tot felul, ce ți se dau prin alimente, prin băuturi, prin aer, prin apă; îți era teamă de ziua de azi, dar mai ales de ziua de mâine, de lipsuri, de boli, de greutăți de tot felul. Mai presus de toate acestea, îți era frică de singurătate.

Bătrânețea se apropie grăbită de fiecare dintre noi și ne găsește mai mult sau mai puțin pregătiți. Dacă n-am avut copii, singurătatea ne-a însoțit toată viața; dacă avem, ne uităm cu durere cum își iau lumea în cap și pleacă în cele patru vânturi după o viață mai bună, după un câștig mai consistent. Ei pleacă, părinții rămân, le duc dorul, le simt lipsa și se gândesc cu groază la vremea când nu va avea cine să le dea un pahar cu apă sau o coajă de pâine! Sunt părinți care au fost găsiți morți în casă, după multe zile de la deces, cu televizorul aprins și telefonul în mână. Încă mai așteptau copiii să le vină de departe!

Ți-e teamă că te vei infecta și tu cu boala nenorocită ce ne bântuie, vei muri și vei fi băgat în sac sigilat, în sicriu zlăpătuit și dus direct la cimitir, fără slujbă creștinească. Ți-e teamă că vei muri chiar și de moarte obișnuită, dar la înmormântarea ta nu vor putea să vină decât câțiva cunoscuți, nu vor putea să-ți facă pomană creștinească, nu vei putea să fii nici în moarte în rând cu lumea….!

Ți-a teamă ca om de propria ta securitate, când auzi că adevărate haite de bandiți, fie proaspăt eliberați din pușcării, fie întorși din străinătate, bântuie orașele și satele, făcând spargeri, jafuri, omoruri, violări și incendieri. Ești bătrân, ești singur, ești slăbit de boală sau de foame. Mai trebuie să-ți intre un bandit în casă ca să-ți ia și bruma de economie adunată cu greu pentru cruce și pomană, să te sugrume, să te violeze, ori să te ciopârțească mișelește…!

Ți-e teamă să nu-ți fie răpiți copiii și nepoții de bandiți de drumul mare, traficanți de carne vie și vânduți ca sclavi sau animale pe cine știe ce piețe ale lumii.

Ți-e frică simțind în nări miros de praf de pușcă, auzind cum marile puteri își încordează mușchii ca să se impresioneze reciproc, gata să se ia la trântă. Dacă ai trăit coșmarul ultimului război, știi bine ce a însemnat acela, câte nenorociri a adus, câte vieți a secerat, câte destine a distrus, cât sânge și câte lacrimi au curs atunci. Știi bine ce au însemnat atunci lipsurile de tot felul, privațiunile și umilințele, lupta pentru supraviețuire. Ferească Dumnezeu de alt dezastru, care s-ar putea dezlănțui astăzi!

Ți-e teamă de ziua judecății, de păcatele pe care, ca om, le-ai săvârșit de-a lungul vieții cu știință, cu neștiință, cu voie sau fără de voie. Vei da răspuns pentru toate în fața Marelui Judecător. Te întrebi ce vei răspunde și, mai ales, de sentința ce se va pronunța…!

Dacă ești obișnuit însă ca să pășești pe drumul bisericii, greul nu mai este așa de greu, necazul nu mai este așa de mare. Aștepți zilele de duminică și de sărbătoare, ca să-ți  reîncarci bateriile. Te primenești cu hainele „bune”, iei un buchet de flori în mână din grădinița ta și pleci pe drumul bisericii. Aici te întâlnești cu alți semeni de-ai tăi, cu care ai crescut, cu care ai fost la școală, la armată, cu care ai muncit cot la cot și umăr la umăr. Îți descarci sufletul ca unor frați, afli ce necazuri și griji mai au și ei. Ești încurajat și încurajezi și tu pe alții și nu te mai simți atât de singur…!

În zilele de duminică și sărbători te întâlnești cu semenii, cu cei de o credință și de o nădejde cu tine, dar, mai ales, te întâlnești cu Dumnezeu. E pretutindeni Dumnezeu, și pe drum, și acasă la tine, și în grădină, și la fântână, și pe izlaz. La biserică, însă, este acasă la El, iar tu te duci și-i faci câte o vizită, de câte ori pășești pragul bisericii. Vizitele se fac între rude, între prieteni, între apropiați. Și cei ce se duc la biserică se socotesc rude, prieteni și apropiați ai lui Dumnezeu. Acolo Îl simt pe Hristos mai aproape de ei ca oricând, simt adierea Duhului Sfânt mângâindu-i cu fiecare rugăciune, ectenie și cântare, simt că deasupra tuturor tronează Atotputernicul Tată Ceresc, Creatorul și Conducătorul lumii. În biserică ai curajul să-L săruți pe Dumnezeu și sfinții Lui din Sfintele Icoane. În biserică îți ușurezi conștiința de păcate la scaunul Sfintei Spovedanii. În biserică Îl primești pe Domnul Hristos în ființa ta prin Sfânta Împărtășanie și pleci cu El acasă. Este extraordinar! Tu îi faci vizită lui Dumnezeu acasă la El, iar El îți întoarce vizita și vine în casa sufletului tău și prin aceasta acasă la tine. Numai prietenii apropiați fac astfel de schimb de vizite. Cum poți să te mai simți singur, când Dumnezeu este cu tine? Cum poți să mai fii singur, când vezi că atâția semeni ai tăi te primesc cu drag în mijlocul lor, sunt atenți la cele ce le destăinui tu, îți spun ție toate secretele și necazurile lor? În biserică te simți ca-n familie: o mare familie, formată din zeci și chiar sute de membrii, iar în capul mesei șade Tatăl acestei familii, Domnul Iisus Hristos. Cum să-ți mai fie frică de toate cele?!

În mijlocul acestei familii te simți mai puternic în fața greutăților vieții, mai puternic în fața microbilor și bolilor, în fața suferinței. În biserică îți încarci bateriile sufletului și speranța renaște în inima ta. Nu mai ești singur: Dumnezeu este cu tine; ceilalți membrii ai comunității, ai parohiei din care faci parte sunt alături de tine, te înțeleg și-i înțelegi. Lui Dumnezeu și semenilor de acolo, din biserică, le poți cere ajutorul fără teamă, fără jenă, așa cum l-ai cere copiilor și fraților tăi. Acolo, în biserică, pentru câteva ceasuri, cerul se unește cu pământul întru legătura dragostei și a rugăciunii.

Cel care își face o obișnuință din a merge în duminici și sărbători la biserică trece mai ușor peste necazuri și peste greutăți. Omul acela este împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii. Indiferent cât de mult l-ar încerca viața, cât l-ar nedreptăți societatea, din sufletul lui nu se epuizează niciodată speranța. Întotdeauna va găsi resurse sufletești ca să depășească momentele grele ale vieții, întotdeauna optimismul îl va blinda în fața loviturilor vieții. Mergerea la biserică în duminici și Sărbători o putem asemăna cu încărcarea unei baterii, care ajută apoi un mecanism să mai funcționeze o perioadă de timp. Nicăieri în altă parte rugăciunea nu este mai puternică decât în biserică, unde se unesc glasurile a zeci sau sute de credincioși cu ale preoților.

Creștinul adevărat știe că la cârma corăbiei lumii nu se află altul decât Însuși Părintele Ceresc și de aceea capătă curaj. Frica de naufragiu dispare din sufletul unui asemenea, speranța crește vertiginos, curajul ia locul fricii. El știe că oamenii pot să-i ucidă trupul, dar sufletul niciodată, iar sufletul lui este bunul cel mai de valoare, care va trăi în veșnicie. Frica pentru adevăratul creștin poate să fie un moment de cumpănă, de secetă duhovnicească, un moment de slăbiciune. El își poate regăsi repede busola. Stând mereu în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune și prin credință, nimeni și nimic nu-l poate înfricoșa, nu-l poate descuraja. Toate sunt trecătoare, doar credința, nădejdea și dragostea sunt veșnice și ele constituie energia vieții noastre în Hristos. Cu Hristos și prin Hristos frica se transformă în bucurie.