Îmi place să cred şi îmi închipui că Dumnezeu are o carte mare în ceruri şi pentru fiecare muritor o filă. Privindu-ne de sus, din Rai, scrie câte ceva pentru fiecare, hărăzindu-ne bucurii şi necazuri după purtare şi credinţă. De foarte multe ori, ne încearcă cu zile mai încărcate cu durere şi multe, multe lacrimi, aşa încât să preţuim micile bucurii ca pe nişte nestemate. Uneori consider că greşeşte sau este mult prea ocupat să rezolve atâtea rugăminţi, încât trece mult prea uşor cu vederea paginile în care unii copii rămân orfani din faşă sau fug de cei care le-au dat viaţă, deoarece trăind în prejma acestora viaţa devine un calvar, neştiind cum să reacţioneze, fug pur şi simplu, crezând că departe de aceştia pot găsi un trai liniştit, bucurie şi un suflet de părinte de împrumut care să-i iubească necondiţionat.
„Greşelile pot fi iertate, dar niciodată uitate”… Am auzit această frază de nenumărate ori, bun, iertate, dar trauma celui care nu uită, cu ea cum rămâne? Cum o gestionează pe parcursul vieţii? Nimeni nu ştie, pentru că aceia care dau sfaturi sunt mult prea departe de miezul problemei. Acel profesor, psiholog sau însărcinat cu problemele sociale a învăţat pe de rost câteva fraze şi are impresia că numai rostindu-le totul se rezolvă, exact cum se şterge o tablă de clasă scrisă cu cretă având formule matematice deja rezolvate. Greşit!
Un copil abandonat sau un copil fugar nu va uita niciodată acel sentiment de „gol în suflet”, uneori ajungând la maturitate cu acel dor nerostit, arareori, în anumite momente cheie, cheamă cu gândul acea fiinţă care i-a dat viaţă, murmurând doar pentru sine cuvântul „Mamă”.
„Omul greşeşte şi tot omul poate îndrepta greşeala”… Trăim într-o societate modernă, unde toată suflarea are posibilitatea de a accesa orice informaţie, aceasta fiind la un clic distanţă, dar comoditatea şi nepăsarea ocupă 90 la sută din timpul acelora care ar trebui să deschidă „cărări” prin cătunele unde analfabetismul s-a împământenit, să ducă informaţia şi celor care nu au acces sau nu pot înţelege că viaţa înseamnă educaţie, nu sclavie, că femeia are drepturi egale cu bărbatul şi fiecare copil conceput înseamnă o responsabilitate, că sexul este, pe lângă plăcere, şi sentimentul de împlinire a cuplului, dar înseamnă şi procreare, iar în situaţii de inconştienţă dă naştere la copiii nedoriţi.
În aceste situaţii, lanţul greşelilor şi al incertitudinii nu se va rupe niciodată, iar dorul de a spune mamă, tată, îi va afecta direct pe cei care vor lupta să iasă din acest cerc vicios.
Privind la o emisiune tv, am văzut cazul unei mame cu patru copiii, fiecare copil conceput din altă relaţie – trăiau într-o bojdeucă, în frig, îmbrăcaţi sumar şi evident subnutriţi, mama cerea ajutor… Foarte trist acel reportaj, dureros şi traumatic pentru privitori, dar dacă ar fi existat mai multă implicare din partea autorităţilor, cele care cer votul o dată la patru ani, dacă exista mai multă educaţie, iar primarii voiau cu adevărat să-şi cunoască fiecare cetăţean din urbe, dar şi nevoile tuturor, plus şi mai ales implicarea serviciilor sociale, consultaţiile medicale gratuite, cu metode de contracepţie, acei copii nevinovaţi nu sufereau, ei sunt rezultatul nepăsării, al inconştienţei şi, mai târziu, unul din cei patru născuţi va fi fugar sau abandonat, iar societatea se va îmbogăţii cu un analfabet sau cu un agresor, pentru că niciodată nu va avea parte de un cămin adevărat, de o familie iubitoare.
Glasul celor născuţi fără voie ar trebui să trezească conştiinţa celor aleşi să ne reprezinte spre a avea o ţară educată, slăvind valorile familiei, implicarea aleşilor să iasă în evidenţă aşa încât să nu mai existe cazuri sociale lacrimogene la tv şi nici copii abandonaţi care rostesc doar în gând cuvântul „Mamă”.
Lasă un răspuns