Cum e țara, așa e și arta ei. Ca și românul. Sărac în țară săracă, după cum bine spune Poetul, vers care a rămas un adevăr extrem de actual. Și acest adevăr l-am constatat din nou de curând, cu prilejul vernisajului expoziției „Grafica românească 2022”, ediția a XI-a. Ea a fost organizată de cogea Uniunea Artiștilor Plastici din România, la bătrâna sală „Căminul artei”, de pe strada Biserica Enei, stradă care de mulți ani arată ca o ruină în reparații. Grămezi de materiale, panouri, lanțuri, moloz, schele, adică un șantier în lucru stă acolo într-un repaus absolut, de ani de zile trotuarul din fața galerei este blocat. Intri în ea ca după un cutremur. Marele Plicușor de la primărie nu vede ce-i aici, în centrul Capitalei, el a semnat să se demoleze un zgârie-nor ridicat în urmă cu 20 de ani lângă Catedrala Sf. Iosif! Iar Căminul… nu mai e al artei, e vai de el. Cu o intrare meschină, care nu te atrage, ci te respinge, o clădire care stă să cadă, cu o fațadă năpârlită de vreme și de cutremure. Intri nu într-o galerie, ci într-o speluncă sau un adăpost ALA, cum se spunea pe vreme de război. Dar și acum suntem pe vreme de război, nu?!
Ce este conflictul interminabil din Ucraina, nu un război? Și ce război, care ne tot amenință cu arma nucleară! Poate că NATO va câștiga războiul, iar Măreața Rusie va fi umilită, deja a fost dată înapoi, în sec. 18. Să fie poporul rus atât de sălbatic și prost? Eu cred că din interiorul Rusiei se va petrece schimbarea în bine. Acest om, Putin, care a trăit în cea mai frumoasă țară din punct de vedere literar și artistic, nu a avut nici o conștiință dacă a sacrificat-o pentru interesele lui de putere, de nouă ordine mondială etc. E posibil ca, de disperare că pierde pe front, rus orb/orc fiind, să declanșeze arma atomică. De parcă ea, civilizația, a ajuns la capătul răbdării. Și vrea să termine cu viața, cu omenirea. Rușii se joacă de-a alba/neagra cu ea. Vreți pace, faceți ca noi, nu vreți, o sa vă aducem apocalipsa! Așa gândesc cei mai luminați strategi de la Răsărit! Eu doresc să nu fie așa, să învingă civilizația și să fie iar pace, să mergem la expoziția Arta grafică fără teama că ne va cădea un trotil pe cap.
Dar în ciuda acestui eveniment major, ca un spectru apocaliptic, expoziția de grafică îl trece cu vederea, ca și cum nici nu există. Vezi tot felul de imagini pe pereți, mai mult kitsch-uri trecute, dar nici o atitudine majoră, cu excepția artistei Silvia Ionel, care are două tablouri reprzentând chipurile unor oameni brăzdate de sute de linii întretăiate, cum e pământul secetos, ori ca niște cioburi sparte, care nu mai pot compune întregul inițial. Din ochii lor curge sânge. În fundal, construcții în ruine. Ele se numesc Mariupol (1, 2), grafică digitală… Și frumosul catalog al expoziției ne spune că au expus 78 de artiști din toată țara, prezenți cu 110 lucrări executate în diferite tehnici! Dar în toată galeria, parter și etaj, nu există nici o trimitere la Putin și Putiomkiada lui! Și suntem la o expoziție de grafică, unde arta caricaturii trebuie să fie regină. Dacă expoziția ar fi avut ca temă Putiniada, să se numească chiar „Putin”, să vedeți ce afluență ar fi fost, și de artiști, și de public, fiindcă acum vizitatori sunt puțini, aproape de zero. Or asta înseamnă zero vânzări, cum îmi spunea curatorul expoziției Ioan Cuciurcă.
Majoritatea celor care expun acum, au expus și la edițiile precedente, precum cea din 2020, despre care am scris, text inclus în volumul EXPERIMENTE IN ARTA LUMII, cu titlul „Grafica de-mascată”, în secțiunea românească.
Și la acel eveniment Silvia Ionel a expus două măști, care se refereau la pandemie, fenomen care totuși a mai beneficiat și de alte atenții din partea expozanților. Dar acum, nici un Orc nu și-a arătat spectralitatea. Poate Omul răsturnat care strigă „Mooor” și „Caaad”? E un interesant diptic numit Drumul vieții către moarte, tehnică mixtă, semnat de Mioara Stancu Trandafira. Imagini spectrale mai sunt, ca lucrarea din tuș a Lidiei-Elena Dascălu-Panait Animale și oameni, care amintește de Guernica lui Picasso, dar la proporții liliputane. Și lucrarea Atitudine a artistei Angelica Alexa este din aceeași familie, reprezentând un om al cărui trup este amputat. Aș spune că această temă spectrală este dominantă, fie că e sugerată de un tablou ca Trecere 2, de Dorel-Cristian Deliu, o fereastră neagră care a fost decupată/luminată de un mănunchi de foarfece, fie ca în imaginea numită Sistem de Letiția Gaba, care vede lumea ca un mecanism robotic defect, fără logică. Spectrale sunt și lucrările Postindustrial Golgotha II, fotografie, de Havadi-Nagy David Istvan, Hybrid Man de Teodor Hrib, Oracol III de Alexandra Mas, Nostalgia de Ionela Lăzureanu, Masca pandemiei de Petru Vintilă jr., terminatorul Cal de război de Florin Mihai, senzaționalul Veles de Andrei Matei Banc, până și cele două lucrări, realizate în „black style on wood”, purtând titlul mișcării Zeitgeist de Matei-Șerban Sandu, sunt totemuri spectrale, supranaturale, având însă precizarea umoristică „scratchboard”.
Sigur, în contrapunct cu această stare malefică găsim lucrări cu deschidere umană, unde desenul grafic se află la el acasă, ca în Comedia de Marta Deleanu, picassianul La circ de Valentin Iuliano, splendidul Portret cu bonetă de Sabina Ivașcu, ca și cel numit Mother I de Ioana Palamar, sau chiar caricaturi, ca Ro.Mânia de Sabina Benescu, Noiembrie, un fel de caragialesc Time Square văzut de Radu-Valentin Burduj, grotescul Iposteze de Valeriu Șușnea, Incidențe și coincidențe de Aurel Pătrașcu, dar și, prin același contrast, rare aprinderi religioase, precum Euharistie de Antonela Giurgiu, ca și Euharistia de Nicoleta Mitrache, două lucrări diferite pe aceeași temă.
Am vorbit cu curatorul expoziției, Ioan Cuciurcă, un mare sufletist, un artist și un cineast remarcabil, realizatorul unor filmulețe în care face o demonstrație a ceea ce înseamnă fotografii mișcate. Dar aici expune două lucrări digitale numire Marile întinderi, foarte picturale, cu efecte abstracte, amintindu-mi de Mark Rothko și alți abstracționiști americani. Îi doresc și lui Cuciurcă să ajungă la Christy’s, unde am asistat la licitarea a două tablouri de Rothko, care s-au dat cu peste 76 milioane de dolari! El, Ioan Cuciurcă, făgărășan de origine, face eforturi personale deosebite ca să existe această expoziție și să se audă de ea. Dar nu el trebuie să facă acest efort, ci UAP-ul, dl Lucaci să iasă din găoace și să investească în recalmă, să se agite, ca un păstor adevărat al breslei. Dar nu face nimic, nici la vernisaj nu a fost! Dacă expoziția ar avea reclama pe care o merită, să vedeți atunci ce mișcare se va produce în breasla artiștilor, care acum nu se prea omoară să aducă lucrări la această expoziție, care devine inutilă pentru ei. Absentează nemotivat. De fapt, motivat, fiindcă nimeni nu-i plătește, nu le plătește nici hârtia, nici pasta cu care desenează. Plus că nu se vinde nimic, vizitatorii sunt rari, ca și colecționarii. E o mare criză nu numai în arta plastică, așa se petrec lucrurile și în lumea cărții. Iar în cinematografie, care nu poate exista fără mari fonduri, e și mai jale!
În volumul Urmașii Moromeților descriu întâlnirile mele cu Marin Preda. Și reamintesc aici o vorbă de-a lui Monșer: „Scriitorul trebuie să aibă talent, nu bani, bani au alții pentru el”. România e plină de talente, cunosc chiar artiști de geniu, dar nu au bani. Bani au alții, ca Ministerul Culturii, care trebuie sa investească în artă. Guvernul primește sume uriașe de la UE pentru cultură și educație, dar numai alde Iohannis și gașca de la putere știu unde se duc. Noi bănuim, dar ar fi bine să existe și transparență. Și să-și spună și controalele financiare cuvântul.
Țin mine că i-am scris d-lui președinte Lucaci despre cartea mea Brancusi in America, scoasă în ediție engleză. I-am scris de la New York, unde am lansat-o la BookExpoAmerica, cel mai mare târg de carte din Statele Unite și a avut un succes deosebit. I-am spus că îi ofer manuscrisul să scoată o ediție în limba română, fiindcă Uniunea are editură (editura UNarte, de la Universitatea de arte plastice), eu nu cer nici un drept de autor, o dăruiesc spre folosul artiștilor români. Deci un dar. Dar nici până azi nu mi-a răspuns măcar cu un OK. Așa cum nu mi-au răspuns nici alte foruri culturale din România. Cu astfel de blocaje, nu se poate evolua. Oare guvernanții sunt atât de a-culturali, să nu priceapă că fără cultură o țară nu are identitate? Ce conduc ei, o masă amorfă, o cacealma de țară?
Se vor coborî oare din fotoliile lor aceste marionete, să vadă expoziția de grafică românească, să înțeleagă ce le scriem noi aici?!
Ce încurajare au tinerii artiști? Ce ideal li se oferă, să viseze să ajungă să expună la „Căminul artei”?
Care nu e un cămin, o familie, ci un fel de internat, pe cale de a deveni un loc precum „pisica epileptică”, o cârciumă celebră în perioada dictaturii, aflată în apropiere, în pasajul de la Universitate.
Artiștii pe care i-a selectat Ioan Cuciurcă sunt talentați, toate lucrările ar merita citate, fiindcă sunt valoroase în sine, dar imaginea generală este de ferpar și de redundanță. Cele mai îndrăznețe lucrări sunt realizate prin tehnică digitală, ceea ce denotă sărăcia de care vorbeam. Care duce la sărăcia de inspirație, care se vede în lucrări vechi și aduse din nou, sau sunt variante ale lor, cum fac Olimpiu Bandalac (Pielea dragonului, pe hârtie manuală), Daniela Frumușeanu (Visul, aproape un kitsch), Ioan Doru Vlădoiu (În amintirea Mihaelei, la fel, kitsch) sau imitatorii lui Marcel Chirnoagă, precum Alexandra Mas sau Andrei Matei Banc. Recunoaștem ce am mai văzut, sau sunt gândite în același stil, cum face și Elena Drăgulelei, deși saltul e mare, de la Regele corb la interesante abstracțiuni (Între spații).
În general, graficienii sunt înclinați spre arta abstractă. Aici ar fi de făcut o analiză a raportului dintre cuvinte și imagini. Dragonul e un animal fantastic, nu știm ce piele are. S-ar putea să-i spunem „pielea fantomei” sau „pielea Ideii”. Are ideea piele? Dacă este idee bună, plină, adevărată, are și miez, și coajă. Vică Adorian numește o fierăraie abandonată Mecanica spiritului, săracul spirit cum a ajuns să arate, nici Chaplin nu a imaginat în Timpuri noi așa ceva! Putea să-i spună „îngerul a plecat”, dacă tot îi vedem la picioare un clește și un ciocan! Ce-o fi vrut să spună Nicolae Nerțan cu Al 4-lea semn, numai el știe, dar noi vedem o armată de pioneze pe cer ca niște rachete deasupra unui deal miriapodic! Olimpia Coman-Spineanu își numește tripticul abstract Invincibila lumină, putea să-i spună și „invincibilul întuneric”, fiindcă nu are legătură cu ce vedem. La fel și în cazul Vise suprapuse de Irina Iosip, fâșii de culoare suprapuse pe fond roșu, puteau fi și „amintiri uitate”, „pădurea de mesteceni”, ca în filmul lui Wajda, sau „trecătoarele iubiri”, ca în filmul Malvinei Urșianu, orice nu are legătură cu imaginile. Ce să mai spun de Reamintire a fragilităților amintirilor de Maria Fülöp, e boacănă rău! Sunt multe titluri care nu au legătură cu imaginea, fiindcă arta abstractă permite o largă ambiguitate. Dar, în general, artiștii care au expus dovedesc maturitate în alegerea cuvintelor potrivite. Nu mai vorbesc de titlurile care numesc exact ce vedem, fiindcă atunci cădem în pleonasm. Un titlu trebuie să fie o metaforă, care nu trebuie să explice imaginea, ci să fie complementar, să sugereze în profunzime ideea exprimată de imagine. Atunci cuvintele și imaginile formează o unitate, o armonie, care fac toată frumusețea artei.
Mai trebuie spus că sunt și lucrări care ies de sub regimul graficii și devin tablouri picturale, de o mare frumusețe, precum Spațiu uitat, acuarelă, de Silviu-Andrei Parascan, Deal de aur, pastel, de Iosif Paul Leș, Peisaj la Tarcău, fineliner, de Mirela Hagiu, ce amintește de tehnica marelui artist ucrainean Ivan Marchuk, Ultra, fotografie digitală, de Ștefan Bădulescu, după cum nici viitorul nu este uitat în Contrasts 2050 de Nicolae Constantinescu.
Trebuie să recunosc că expoziția anterioară, din 2020, despre care am amintit, mi s-a părut mai valoroasă, cu lucrări foarte originale. Dar artiști ca Sergiu-Valentin Grapă, Mihai Ionescu, Ioan Horvath-Bugnariu, Ion Drăghici sau Paula Craioveanu n-au mai fost prezenți. M-am bucurat mult când m-am întâlnit cu nume ca Vasile Pop-Negreșteanu, prezent cu două lucrări din lada de zestre oșană, sau cu Radu Igazsag, cineast de animație, prezent cu un remarcabil diptic numit Acasă, fotografie mărită, la dimensiunea 70/100 cm, o pagină aparte a expoziției!
Observați marea diversitate a lucrărilor selectate, dar nici o noutate majoră, de viziune sau de tehnică. Materialele sunt precare, se vede sărăcia în care muncesc acești artiști, sărăcie lucie ilustrată și de o masă pusă central, pe care se aflau câteva sticle cu suc, sticksuri, sărățele, covrigei și alune de doi lei. Niște bătrâne parangheliste stăteau acolo pe o bancă și ronțăiau batoane și beau suc.
Am plecat de la vernisaj cu această imagine dezolantă, amplificată și de faptul că la supermarketul de vizavi am văzut expuse pe tarabă produse uzate, în special legume, care trebuiau aruncate. Dacă în America s-ar întâmpla așa ceva, a doua zi magazinul ar fi desființat.
Așa cum ar trebui desființată și Galeria „Căminul Artei” ori UAP să o reamenajeze, să arate ca nouă, cu o firmă demnă de Marea Artă. Unde mai sunt evenimentele de altădată de aici, când expuneau George Apostu, Marcel Chirnoagă sau Marian Zidaru? Era parcă altă sală. Acum, nu arată a galerie de artă, ci a catacombă. Parterul cel puțin este impropriu, scund și neluminat. Și ziua trebuie să stai cu lumina electrică aprinsă.
Arta nu are voie să fie expusă în asemenea locuri. Dacă guvernanții nu înțeleg că trebuie să investească în cultură, că imaginea din galerii îi reprezintă și pe ei, țara se va duce de râpă. Arta plastică este prin natura ei un limbaj care ilustrează identitatea țării, ori guvernanții actuali, cu Ministerul Culturii în frunte, sunt groparii acestei identități. Sunt cei mai proști conducători pe care i-a avut vreodată istoria României. De unde s-or fi „ales” atâtea nulități?! Ce rost mai are un minister formal, plin de funcționărime anostă, dar cu salarii amețitoare, cu care s-ar putea repara galeriile din centrul Capitalei!? Artiștii trebuie să expună în săli de o amplă frumusețe, oaze de lux, de mare eleganță, un vernisaj să fie o reală sărbătoare, așa cum se petrec lucrurile în lume, la Paris, Londra, Frankfurt sau New York.
Mie, cel puțin, mi-e imposibil să mai văd o expoziție românească fără să nu fac un racord cu ce am văzut în Manhattan, focusul artei mondiale, cu peste 1 500 de galerii, în care expun 5 000 de artiști, cât numără numai New York-ul. Plus cei mai valoroși artiști ai lumii. Și timp de 18 ani am fost în toate galeriile. Le cunosc pe toate, am scris despre viața lor în volumul Fine Arts in America. Există vreo una care să nu fie uluitoare? Sunt numai galerii de lux, unde artistul se simte rege. De aceea acolo funcționează din plin concurența.
UAP are obligația să dețină un număr de galerii de lux, ca artiștii să se simtă respectați. Arta este cartea de vizită a unei națiuni. Și este o activitate de elită, nu o afacere populistă. Este situația similară cu a Festivalului „Enescu”, care își manifestă prezența cu orchestrele mari într-o sală improprie muzicii, Sala Palatului, cu o acustică pentru congresele PCR. Muzicieni ca Zubin Mehta au propus să se construiască o nouă sală, după modelul Carnegie Hall, și să se numească Templul Muzicii, de care Festivalul are urgentă nevoie, iar poporul român merită acest lucru. Timpul a trecut, nici un guvern nu s-a mișcat, iar dovada este faptul că melomanii au devenit melomaci, un simbol al lipsei de cultură muzicală, un simbol al invaziei de Zombi, al sărăciei lucii!
Am plecat de la vernisajul „Romanian Graphic Art 2022” cu această imagine a dezolării, a cumplitei sărăcii în care se zbat să expună artiștii, unii dintre ei fiind de o valoare indiscutabilă. Însă în aceste condiții, având atârnat de coadă spectrul sărăciei, nu vor avea nici o șansă să expună în galeriile din Manhattan, Paris, Londra sau Frankfurt am Main.
Lasă un răspuns