O dată cu declanșarea Revoluției din Rusia din 18 februarie/3 martie 1917, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată, Kievul devenind capitala Ucrainei și „focarul marei mișcări centrifuge și de renaștere individuală și separatistă din Rusia”, după cum scria Sever Bocu. El a participat și a ținut un discurs în numele Transilvaniei și al Banatului, pe 8/15 septembrie 1917, la Congresul de la Kiev, „în mijlocul a peste 30 de națiuni ale Rusiei, cu delegați foarte importanți, reprezentanți ai politicei, ai literelor, ai atâtor Universități din întregul imperiu”. Iată ce spunea ziaristul bănățean, printre altele, în alocuțiunea sa, animat de transformările istorice ale momentului respectiv: „Rusia revoluționară a învins și a răsturnat absolutismul personal al unui singur om; ea trebuie să meargă înainte, ea trebuie să doboare absolutismul național mult mai primejdios al popoarelor cari ne asupresc și ne împiedică în libera desvoltare a vieții noastre naționale.”
Sever Bocu a stabilit strânse legături de prietenie și colaborare politică, după mărturisirea sa scrisă, cu noii conducători ai Ucrainei, anume, cu premierul Vinnicenko, ministrul de Externe – Alexander Șulghin – și marele hatman, fost delegat, în mai 1917, la primul Congres al Armatei Ucrainene din Kiev – Simon Petliura, ministru al Armatei. Însă, în privința Basarabiei, nu a putut obține recunoașterea Radei: „Noi am recunoscut independența Basarabiei – spunea guvernul ucrainean – a recunoaște dreptul României asupra ei ar însemna a ne amesteca în afacerile ei interne”, menționa redactorul „României Mari”.
Sever Bocu participă la „primele alegeri din istoria României bazate pe principiul votului universal”, candidând în circumscripția electorală Buziaș și câștigând, cu 1962 de voturi, în fața protoprezbiterului Ivan Pepo. În urma obținerii de către Partidul Național Român a unui număr atât de mare de mandate (252), Constantin Argentoianu a afirmat că „în politica românească, anul 1919 a fost anul ardelenilor”. Din păcate, cel dintâi Parlament al țării a fost dizolvat la scurt timp, din cauza demisiei lui Ion Mihalache din Guvern, de către noul premier desemnat de Regele Ferdinand, generalul Alexandru Averescu.
După Primul Război Mondial, din partea Partidului Național Român și, ulterior, a Partidului Național Țărănist, Sever Bocu, apropiat al lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache și Alexandru Vaida-Voevod, a fost numit ministrul Banatului în guvernarea Maniu, depunând jurământul pe 13 noiembrie 1928, iar, în ianuarie 1929, a primit misiunea de a organiza Serbările împlinirii a 10 ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, devenind, astfel, atât președintele Comitetului de acțiune, cât și membru, în calitate de ministru, în Comitetul de Miniștri, prezidat de Alexandru Vaida-Voevod. În Comitetul de Patronaj al Doamnelor, figura și soția sa, Marilina, membră a Subcomisiei pentru poemul etnografic-muzical.
În 1929, Guvernul național-țărănesc trece prin cele două Camere, în luna iulie, Legea Administrativă, prin care s-au înființat șapte directorate ministeriale (cu sediile în București, Cluj, Iași, Craiova, Timișoara, Cernăuți și Chișinău) și implicit, și funcția de director ministerial. Sever Bocu a fost numit director pentru zona Banat. Istoricul Nicolae Iorga și atâția alții au adus critici vehemente privind aceste locuri create special pentru ariviști, Bocu, ne spun autorii cărții, fiind „considerat un arivist tipic vremii lui”. În noua sa calitate, el participă la Congresul românilor din Iugoslavia, care s-a desfășurat la Timișoara, pe 1 iunie 1930.
Sever Bocu a fost unul dintre mesagerii lui Iuliu Maniu „care au pregătit revenirea” lui Carol al II-lea în țară, fapt întâmplat la 8 iunie 1930, când a avut loc proclamarea A.S.R. Principelui Carol Rege al României. Aniversarea Suveranului, de pe 18 octombrie 1930, a reprezentat un moment important pentru politicianul bănățean, marcat printr-o telegramă de felicitare trimisă acestuia din partea sa. O lună mai târziu, pe 13-14 noiembrie 1930, Regele sosește la Adunarea Generală a ASTREI, în calitate de președinte onorific, luând loc, în fotoliul prezidențial, alături de Mitropolitul Nicolae Bălan și dr. Gheorghe Preda, vicepreședintele Asociației.
Schimbarea de guvern, însă, i-a adus o serie de acuzații dure lui Sever Bocu, care a avut parte de „destituire din funcție, anchetă pentru evaziune vamală, cheltuieli nejustificate pentru mobila din biroul său, percheziție domiciliară”. Ziarul „Vestul” (fondat la Timișoara, în 1930, și tipărit până la 7 septembrie 1931), al cărui director și proprietar era însuși Bocu, începe o „virulentă campanie împotriva prim-ministrului Iorga”, menționează autorii volumului. Pe 31 mai 1932, Guvernul Nicolae Iorga demisionează, iar Regele Carol al II-lea îi solicită lui Iuliu Maniu să constituie un nou Executiv.
În 1933, Sever Bocu devine cel de-al optulea Cetățean de Onoare al municipiului Timișoara, înaintea sa primind acest titlu compozitorul George Enescu. Și tot în același an, el ridică „Crucea Memorandiștilor” pe o colină a dealurilor Lipovei, ultimul memorandist, Teodor Mihali, trecând la cele veșnice un an mai târziu, pe 17 ianuarie 1934, la Cluj.
Complicata viață a lui Sever Bocu este urmărită, pas cu pas, de către autorii cărții, pe baza izvoarelor de arhivă cercetate, constituind un vast periplu, dar și o încercare curajoasă de a reface parcursul biografic cu lumini și umbre, aflat în bătaia vânturilor din toate părțile, al ziaristului și omului politic bănățean. Discursul său de la înmormântarea profesorului Constantin Teodorescu, „fost vicepreședinte al organizației P.N.Ț.-maniste din Arad”, lovit grav la adunarea partidului din Arad de către comuniștii de la U.T.A., a determinat Chestura Poliției locale să raporteze acest lucru, așa încât Inspectoratul Regional de Poliție Timișoara a primit ordin din partea Direcțiunii Poliției de Siguranță ca „La raportul nr. 1464 din 8 Mai 1946, luați măsuri ca pe cale informativă să se strângă dovezi împotriva lui Sever Bocu”. A fost începutul sfârșitului pentru ziaristul și omul politic bănățean, cel care va câștiga alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, la secția de votare nr. 73 din Lipova, în județul Timiș-Torontal…
Sever Bocu moare – „lovit cu cizmele în maxilar de către un gardian, iar sanitarul închisorii i-a despicat țeasta”, menționează autorii volumului -, în celula 23 din Închisoarea Sighet, la 21 ianuarie 1951, în conformitate cu declarația deținutului supraviețuitor Coriolan Băran, actul de deces cu numărul 111 fiind emis peste câțiva ani, pe data de 20 iulie 1957. Marilina Bocu, sora lui Ion Manolescu, Artist al Poporului, concepe o scrisoare adresată, la 1 iulie 1954, Președintelui Consiliului de Stat – dr. Petru Groza -, atât pentru a afla dacă soțul ei mai trăiește sau nu, cât și pentru a solicita un ajutor minim de existență, la care i se răspunde pozitiv, anume: „lipsită de orice mijloace de existență, situația acestei bătrâne constituie o problemă care trebuie rezolvată”, Petru Groza având cuvinte frumoase la adresa lui Sever Bocu: „Considerând cu ani în urmă nepolitice și fără rost măsurile de restricții contra acestui octogenar, care pe linia rezistenței naționale, în urma activității și suferințelor lui în temnițele regimului feudal maghiar, a fost considerat fruntaș al Banatului (…) – la intervenția mea – ministrul de Interne de atunci, Teohari, a răspuns că nu mai trăiește, decedând puțin timp după deținerea lui”.
De altfel, dr. Petru Groza a fost cel care i-a scris țărănistului Sever Bocu, în decembrie 1946, față de frecventele atacuri ale lui Iuliu Maniu asupra sa și asupra Guvernului, următoarele: „Regret că devierea totală a lui Maniu de pe linia destinului acestui popor zbuciumat creează o atmosferă grea pentru raporturile mele cu cei care aparțin partidului. Acest om al vecinicei negații și fatal oricărei opere de construcție este în plină dezvoltare spre o descompunere cerebrală.” Toate acestea se întâmplau pentru că nici Iuliu Maniu, nici Ion Mihalache, conducerea, de fapt, a Partidului Național Țărănesc, o dată cu alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, finalizate cu succesul forțelor democratice în raport cu cele două partide istorice (PNȚ și PNL), „nu înțelegea că totul era pierdut și căuta să continue lupta împotriva guvernului. Partidului Național Țărănesc – altădată atât de popular în lumea satelor, îl citează autorii cărții pe universitarul și istoricul Ioan Scurtu – se găsea în imposibilitatea de a mai organiza întruniri politice în țară, cuvântul său nemaigăsind ecou în rândurile maselor de săteni”.
Ampla lucrare „Sever Bocu (1874-1951). O viață – un ideal – un destin”, semnată de Florian Bichir și Horia Dumitrescu reprezintă nu doar un exercițiu exegetic cât se poate de corect și de obiectiv privit din perspectiva documentelor de arhivă cercetate, ci și un deosebit de important act cultural-istoric de restituire a traseului biografic al patriotului bănățean Sever Bocu, personalitatea care și-a circumscris, printre altele, năzuința proprie idealului național al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Închidem arcul acestui comentariu referitor la volumul despre viața și activitatea lui Sever Bocu, prin intermediul celor afirmate, în acest sens, de către acad. Ioan Aurel Pop, și anume: „Mișcarea de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine și de unire a acestor români și a teritoriilor locuite de ei cu România a fost factorul determinant al marilor împliniri din anul 1918 care au condus la formarea României Întregite.” (sfârșit)
Lasă un răspuns