Avem cinci artefacte prețioase „cu ochii în patru”, unicate mondiale, de care trebuie să avem grijă. Coiful princiar getic din aur cunoscut sub numele „de la Coţofeneşti” a fost descoperit în localitatea Coţofeneşti (Poiana Coțofenești), apaţinând de comuna Poiana Vărbilău din judeţul Prahova (Muntenia). Descoperit în anul 1926 sau 1928, coiful, considerat a fi un obiect de paradă geto-dac, are o greutate de 725 de grame aur fin, iar împreună cu fragmentele recuperate (numite de localnici „năsturei“, sau „bănuţi“), o greutate totală de 770 grame, fiind datat în jurul anilor 400 î.Hr., și declarat ca aparţinător, după toate probabilităţile, tezaurului unui şef de trib sau chiar al unei uniuni de triburi. A fost găsit izolat în perimetrul unei posibile aşezări geto-dace. Coiful de aur a fost adus la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti şi păstrat acolo până în 1970, când a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, fiind unul dintre cele mai frumoase si mai atractive exponate ale Tezaurului. Forma coifului cu reliefuri în care apar scenele de sacrificiu animalier şi animale fantastice au fost considerate de istorici ca elemente specifice artei vechi orientale, iraniano-achemenido-persane, absorbite în arta geto-dacă, posibil prin filiera sud-tracică sau helenistică, sau – de ce nu – fiind chiar moştenite prin neam de la Vechea Biserică Valaho-Egipteană a Geților de Aur primordiali. Să nu uităm că Decebal, în faţa ameninţărilor romane, cere ajutor lui Pacorus al II-lea (78 -110 e.n.), regele Parţilor, cu care se afla în bune relații de alianță. În timp ce Traian era ocupat cu războiul cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă chiar au atacat posesiunile romane din orient, dovedindu-se buni aliaţi ai dacilor și provocându-i pe romani spre a-ți apăra acest front oriental. Revenind la reprezentările fantastice aflate pe coif, trebuie să spunem că arta redimensionează prin limbajul său specific dimensiunea morală a vieţii. Asta pentru că „Arta este cea menită să susţină „comuniunea“ – spune Constantin Noica – întrucât focalizează esenţe, adevăr, penetrând dincolo de lucruri, întâmplări, suprafeţe. Adică află şi restabileşte profunzimile autenticului omenesc.” Dacă vom spune că reprezentările aflate pe acest coif sunt groteşti, va trebui să menţionăm că grotescul, ca titulatură, îşi are originea în „grotă“, cu înţeles de „peşteră“, loc al întunericului şi tainei, dar şi matrice, cavitate, uter, loc întunecos şi umed al primului cămin al fiinţei umane sau loc de naștere a lui Mithra. Grotescul este o categorie a esteticii care reflectă realitatea în forme fantastice, bizare, caricaturale, uneori monstruoase, voit disproporţionate. Fantasticul definit prin imaginaţie, cea care nu există în realitate, care este plăsmuit de imaginaţia umană, este depăşit de acest grotesc ce doreşte a atinge valenţe supraumane, infinite. Să nu uităm nici zeii cu figuri animaliere egiptene, „reluați” în tradiții cu cetele de mascați.
Lucrat din foaie relativ groasă de aur, prin batere pe un calapod de lemn, coiful de la Poiana Coţofeneşti se păstrează aproape întreg, lipsindu-i doar vârful calotei. În această stare de conservare, el este înalt de 25 centimetri şi are o greutate de 770 grane. Coiful de paradă și ritual a fost lucrat din două bucăţi de tablă de aur, produse prin batere la rece, dintr-un lingou de aur natural, nerafinat, cu compoziţia: Au = 760‰, Ag = 225‰ şi Cu = 10‰. Tabla de aur utilizată pentru producerea coifului de paradă de la Coţofăneşti are grosimi variabile. Acestea merg de la 2,82 mm, în partea de la bază, până la numai 0,76 mm, în zona superioară calotei păstrate. Corpul principal al coifului de paradă de la Coţofăneşti are înălţimea totală de 24,32 cm, având diametrul interior, în zona mediană (în zona ochilor), de 18,42 cm, de 17,6 cm (în dreptul urechilor) şi de numai 13,5 cm, în zona rupturii calotei (formă Mithraică). Coiful se înfăţişează cu o parte inferioară cilindrică din care au fost decupate deschiderea de formă dreptunghiulară pentru faţă şi lăcaşurile pentru urechi, cu contururi asemănătoare literei „U” răsturnată, dar şi cu o parte superioară în forma unei calote relativ înalte, ogivale. Atât obrăzarele, cât şi apărătoarea pentru ceafă erau fixe, imobile, coiful oferind o bună acoperire a capului. Ţinând însă seama că aurul, chiar modelat în foaie groasă, are duritate redusă, se poate aprecia mai mult ca sigur că acest coif a constituit o somptuoasă piesa de ceremonial și paradă, destinată a sublinia, pentru purtător, poziţia sa preeminentă într-o ierarhie socială şi militară mai complex structurată. Decorul bogat acoperă întreaga suprafaţă exterioară a coifului: zecile de rozete conice dispuse pe calotă către frunte, tâmple şi ceafă; desfășurarea lor se face pe șapte linii – șiruri de ascendență, legătură cu cele șapte trepte inițiatice; cele șapte trepte de la Biserica Omului de la Adam Clisi, cele șapte trepte din mormântul lui Dromochete de la Sveștari (Bulgaria); cele 7 vămi cerești) – unde aria lor decorativă este delimitată printr-un lanţ de spirale fugătoare; cele două scene de sacrificiu, identice, de pe obrăzare (scenă Mithraică?; sacrificiul Berbecului, anterior sacrificiului Mielului Pascal?) cu un războinic sau un preot purtând pe cap tiară, înjunghiind un berbec (timpul sacrificiului). La români berbecul este considerat sacru. Era reprezentat de multe ori ca având patru coarne, în vârf cu pietre prețioase, care noaptea luminează întreaga lume, pentru ca ciobanul să-și poată vedea oile. Funcția de berbec este de a conduce turma și de a o feri de mare și de delfin (symbol marin, posibil Potop Planetar). E simbolul bogăției și prosperității turmei. Se pare că în România a existat încă din neolitic un cult al berbecului. La daci un berbec era folosit ca simbol al jertfei aduse zeilor familiei și strămoșilor. Mai târziu, a fost jertfit în timpul epidemiilor de ciumă și holeră. La înmormântări se dăruiește unui om sărac un berbec ca dar funerar.
Pielea de berbec este utilizată în ritualul inițierii sau este folosită la pregătirea unor instrumente – tobe, zuruitori ce vor fi folosite în diverse ritualuri. Pentru mult timp, berbecul a fost considerat un simbol al determinării, acțiunii, inițiativei. Dacă ne gândim bine, întâlnim semnul „berbec” și în zodiac. El este chiar primul semn al zodiacului, fiind astfel un simbol al autorității. Ca prim semn al zodiacului, este de asemenea și un simbol al impetuozității, reînoirii (o nouă eră), virilității. Animale fantastice (sfincși umanoizi aflați în „echipe” de câte doi, despărțiți de un element solar, apar pe partea din spate a coifului (într-un fel, invizibilă pentru purtător), ca taină a celor ce pot influența mișcarea astrelor pe boltă (în religia egipteană avem „echipa” de babuini – „maimuțele soarelui”, ce pot provoca aceleași neașteptate cataclisme; în civilizațiile amerindiene „echipa de fotbal” avea același symbol și semnificație, al jocului cu sfera, cu mingea…). Poate nu este întâmplător faptul că un sfinx foarte vechi se ridică în apropierea Vârfului Omu din Bucegi – România, iar altul în Egipt. Pe un alt registru inferior apar și o serie de fiare răpitoare (grifoni, ca însoțitorii lui Zeus, cel ce vine la judecată) reprezentate pe apărătoarea pentru ceafă (vine din invizibil), cu câte un membru de ierbivor în gură (sfâșierea și dezmembrarea a tot ceea ce există – Apocalipsa – Sfârșitul Timpului; dispariția unor specii și apariția altora; aceleași răpitoare cu câte un membru de ierbivor în gură le vom întâlni și pe fundul paharelor dublutronconice de tip „Agighiol” (Cupele Marii Uitări de la Metropolitan Museum din New York, de la Rogozen (Bulgaria) și Agighiol). În fine, apar puternic reliefaţi ochii apotropaici de pe apărătoarea pentru frunte, şi ea mărginită jos de un şir de triunghiuri haşurate (dinții de lup). În partea frontală, între ochi, avem și o mică friză a penelor de vultur, semn specific tuturor coifurilor Frăției Getice, toți acești principi geți numindu-se și Fii Mamei Gaya Vultureanca (Vulturi sau Șoimi; de aici având și numele de Gaeții – Geții). Coiful de la Poiana Coţofeneşti aparţine patrimoniului civilizaţiei geto-dace. Este o certitudine, susţinută nu numai de descoperirea efectuată în perimetrul unei aşezări a strămoşilor noştri (în timpul statului dac, pe teritoriul actual al județului Prahova, existau numeroase așezări și cetăți (aici existând și calea de trecere a munților pe Valea Teleajenului), precum Ramidava – Drajna de Sus, Tiasum – Tinosu, Slănic, Coada Izvorului, Malu Roșu ș.a.), dar şi de tipul de obiect, specific numai teritoriului României, numai ariei populate de geto-daci; motivele decorative de îndelungată şi înrădăcinată tradiţie traco-getă, carpato-dunăreană, în fine, similitudinile acestui coif cu celelalte exemplare, tot geto-dace, declarate ca aparținătoare Frăției Getice, de la Agighiol, Peretu, Porţile de Fier şi Cucuteni-Băiceni.
Datate în perioada secolelor IV-V î.Hr. coifurile princiare „cu ochi” geto-dace descoperite pe teritoriul țării noastre sunt semn clar de regalitate sub arcul carpatic. Cinci coifuri de aur și argint stau mărturie unei frății sau unei dinastii regale neștiute până acum și conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur și argint au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, dar toate datează din aceeaşi epocă şi au asemănări uluitoare. Luate în ordine alfabetică, avem Coiful de la Agighiol (Tulcea), Coiful de la Coțofenești (Prahova), Coiful de la Cucuteni-Băiceni (Iași), Coiful de la Peretu (Teleorman) și Coiful de la Porțile de Fier (Mehedinți). Dacă privim o hartă a României, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un arc de cerc între Munții Carpaţi şi fluviul Dunărea, începând din capătul nord-estic, de la Iaşi, apoi trece prin Tulcea, prin Prahova, urmat de Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a fluviului Dunărea în țara noastră, la Cazane. „Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor tracice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă”, explică marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ. „Eu cred că civilizaţia traco-getică din zona dunăreană existentă aici în urmă cu 3.000 de ani era nebănuit de dezvoltată. Atinsese o amplitudine deosebită de ritual specific, religios şi războinic, era stratificată chiar instituţional, sunt dovezi uimitoare că aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate încă, şi puteau fără discuţie să fabrice propriile obiecte de podoabă necesare acestor ritualuri”.„E clar că nu erau coifuri de luptă, ci de paradă. Nu faci un coif din aur sau din argint ca să te apere, materialul e prea moale, deci aveau o altă semnificaţie decât stricta referire la isprăvile de luptă. Iar războinicii îngropaţi aveau ranguri înalte, erau nobili, poate chiar regi, căci au fost îngropaţi cu onoruri, ca niște eroii.” avea să ne spună Emil Moscalu, cel ce a decopertat mormântul conducătorului geto – dac de la Agighiol.
Având o valoare artistică ce nu poate fi negată, tezaurele geto – dace aparțin unui stil de artă aristocratică și mistică ce a înflorit în spațiul țării nostre în secolele VI-IV Î.Hr. După cum știm din mai multe surse literare antice, populațiile trace se împărțeau în trei ramuri principale: dacii propriu-ziși, care trăiau în interiorul arcului carpatic și la vest și nord de acesta, până în sudul Poloniei, Slovacia și Ungaria de astăzi, geții ce locuiau estul și sudul Carpaților, dar și peste Dunăre până în Munții Balcani, și moesii, care ocupau teritoriile aparținând astăzi Bulgariei și Serbiei. Toți făceau parte însă din marea familie a strămoșilor lor comuni, Geții de Aur primordiali ce au populat întreaga Europă la un moment dat.
Simbolurile aflate pe coifurile, cnemidele, elementele de harnașament din aur și argint sunt prețioase. Ele „vorbesc” despre faptul că există o taină ce transcede o perioadă mai mare decât câteva vieți umane. Chiar mii de ani. Acesta este timpul în care noi uităm despre un mare pericol care ne așteaptă, iar aceste simboluri ne reamintesc că trebuie să ne pregătim pentru sfârșitul timpului (timpul este cyclic; este ca o roată). Timpul este definit la mersul înainte continuu și nedefinit al existenței și al evenimentelor care survin într-o succesiune după toate constatările ireversibile din trecut, prin prezent, spre viitor. Timpul este unul dintre conceptele fundamentale ale fizicii și filosofiei. Este o măsură a duratei evenimentelor și are diferite înțelesuri în funcție de contextul în care este definit. În fizică, timpul este o dimensiune a naturii și poate fi văzută ca o măsură a schimbării. În accepția fizicii clasice, timpul este un continuu. Fizica modernă (mai precis, teoria mecanicii cuantice) dispută însă această calitate, sugerând că ar exista doar continuu spațiu-timp. În filosofie, timpul este definit ca un flux neîntrerupt, ireversibil, care nu poate curge decât într-un singur sens. Este deci un continuu în care evenimentele se succed de la trecut, prin prezent, spre viitor, și în cadrul căruia se desfășoară toate procesele din natură. Definirea cu exactitate a timpului este o sarcină dificilă, atât în filozofie, cât și în știință. Dar există un presentiment din care s-au născut credința și religiile. Timpul se termină. Brățările dacice de aur purtate și de eroul Ghilgameș acum 3500 de ani și de zeii egipteni, ne prezintă faptul că timpul are două capete de lup. Va veni un nou timp, care o vreme va merge în paralel cu vechiul timp Moș, creând impresia de văz dublu (von fi beți fără să bem). Semnul unirii acestora este Nodul Gordian (al lui Hercule, al lui Isis, etc.). Soarele se va „juca” pe boltă, mările se vor agita precum căldările, unii munți se vor prăbuși în mare, iar alții se vor ridica spre cer, vietățile se vor transforma în noile specii (sau vor da naștere…) și se vor dezmembra… Groaza va apare pe chipurile puținilor salvați (a se vedea statuile grozave de la Lepinski Vir – Serbia)… După marele cataclism planetar va urma o scurtă perioadă de relache, după care va urma un nou cataclysm (Puya Gaya care se va ține Gaya Mațu după mama sa, Mama Gaya Vultureanca). La final cei salvați vor trăi câte 7-800 de ani, într-o lume ireală a începutului de timp nou, așa cum scrie în Biblie… (George V. Grigore)
