Poate învățați cu alte imagini de păduri pietrificate, ne așteptăm ca la o asemenea știre să vedem copacii pietrificați, dar în picioare, verticali. De exemplu în Bulgaria există asemenea rezervație geologică, dar așa zișii „copaci” sunt de fapt coloane pietrificate ridicate de colonii de corali preistorici. De data aceasta vorbim chiar de copaci preistorici, dar prăbușiți și pietrificați în timp. Undeva, pe culmi de dealuri molcome, care deschid cortina înspre munții primitori din lanțul Apusenilor, undeva, departe de lumea dezlănțuită, zac urmele unei păduri pietrificate care a devenit legendă. Locuitorii satelor Prăvăleni și Basarabasa, din județul Hunedoara, își pasc animalele pe aceste culmi și, din când în când, mai coboară cu straița plină de pietre ciudate, cu urme de lemn și frunze în ele, care se sparg ușor și sună altfel decât piatra normală; le țin amintire sau le vând turiștilor care dau întâmplător pe acolo, ori aprind focul cu ele.
Pentru a ajunge în Prăvăleni, la Pădurea de piatră, te duci frumos pe la Vața de Jos, o comună din nordul județului Hunedoara, cândva renumită stațiune pentru tratarea reumatismului, în special (și acum baza de tratament mai există, a fost chiar refăcută la standarde moderne de Romtelecom, care a avut stațiunea în concesiune o vreme. Dar costuri ridicate de întreținere au făcut ca baza să stea închisă câțiva ani, apoi a fost preluată în administrare de Ministerul Apărării și redeschisă); autobuzele sunt și nu sunt, așa că mașina ori bicicleta sunt mijloacele de transport pe care ar fi bine să le ai. De la Vața, iei frumos direcția către Prăvăleni, pentru că orice sătean îți arată pe unde e. Oricum, drumul clasic se sfârșește la un moment dat și nu-ți rămâne decât să ai picioare bune, căci e o cale de urcat. Așa ne-am pornit și noi și am abandonat mașina la poalele dealului. Ne-am oprit la un izvor să luăm apă rece (izvorul are și el povestea lui, pentru că este sfințit cu hramul Sfintei Maria, aici se fac procesiuni și slujbe special, deoarece se spune că apa lui vindecă bolile trupului și sufletului).
Urcușul nu este neapărat greu, panta nu e abruptă, dar e lungă și ai senzația că nu se mai termină. Iar după primul deal, când crezi că ai scăpat, mai urmează unul. Pe ici – colo, pasc văcuțe, cai, fără să bage în seamă străinii ce le tulbură liniștea. Case mici de lemn (de fapt, adăposturi „din deal”, pentru animale) se ițesc dintre parii de fân. Cu cât urcăm mai departe, cu atât liniștea devine stăpână și ne auzim până și gândurile. Vântul e atotstăpânitor, suflă cum îl taie capul. Se joacă. Ajungem pe Culmea Cremenii, de unde ni se deschide un peisaj muntos în zare, iar în stânga noastră se ivește, semeață, pădurea. Nu vă imaginați că aici îi sunt copacii din piatră. Ce se vede sunt copaci normali, pădure mai bătrână sau mai tânără, cu mesteceni, fagi și alte specii de foioase. Dar printre acești copaci, pe sub mormane de frunze și crengi, descoperim urmele pădurii de piatră: bucăți mai mari sau mai mici de lemn pietrificat (sau, după spusele geologilor, lemn silicifiat), în culori ciudate, interesante, cu forme care privirte de aproape aduc a lemn. Descoperim printre frunze urma unei frunze impregnată în piatră. Piatră i-am zis noi, dar am vrut să vedem dacă se rupe ușor și s-a rupt în două, dezvăluindu-se frunza din interior. Cu toată lipsa semnalizării, pădurea de piatră este trecută pe website-ul primăriei comunei Vața de Jos ca obiectiv turistic. Oamenii locului spun, însă, că rari sunt turiștii care vin să caute pădurea, de obicei sunt fie din județ, fie pasionați de geologie sau chiar geologi. Dar chiar și cu așa puțini turiști, Ghiță, cel care face pe ghidul aici, când îi prinde, dacă nu sunt musai specialiști, le vinde câte un „pietroc” din ăsta, că doar e din zona turistică și are poveste.
Cercetările geologului Eugen Orlandea au stabilit că, în urmă cu milioane de ani, zona de aici a cunoscut o intensă activitate vulcanică submarină. Specialistul a explicat pentru mai multe publicații locale că au fost secvențe vulcanice care au alternat cu secvențe de sedimentare marină, iar erupțiile au format substanțe silice care au „cimentat” copacii căzuți în apă. Fenomenul are oricum o arie restrânsă la Prăvăleni, deși, dacă stai să asculți localnicii, ajungi la concluzia că e cea mai mare pădure pietrificată din Europa. Ca orice ciudățenie nemaivăzută, pădurea pietrificată are și o legendă știută doar de bătrânii satelor. Se spune că pădurea era a unui zmeu, care, ca toți zmeii, a răpit și el o fată frumoasă și tânără, o fiică de împărat, cunoscută ca și Crăiasa Crișurilor. Nu e greu de imaginat ce a urmat: împăratul a promis jumătate din împărăție și fata de soție celui care o scapă din mâinile zmeului. Rapid s-a găsit un june care să ducă sarcina la bun sfârșit, a omorât zmeul, însă fata tocmai salvată a călcat din greșeală în sângele acestuia și s-a prefăcut în stană de piatră, odată cu pădurea întreagă. Asta spune legenda, dar oamenii știu că e o poveste, iar pentru ei cremenea din pădure a fost bună de făcut focul atunci când nu aveau cu ce. C-o fi deosebită sau nu, nu e atât de important. Au văzut ei destui geologi trecând pe-acolo, încă de acum 50 de ani, mai văd și azi pe unii și alții venind și ducând pietre în spate. Unii au auzit că sunt bune de făcut bijuterii din ele, dar geologii nu acordă lemnului pietrificat de la Prăvăleni rangul de piatră semiprețioasă: are doar un aspect interesant și atât.
Prin lume mai sunt păduri de acest fel, unele chiar pe arii extinse. Celebră este Petrified Forest National Park (formată acum 200 de milioane de ani), din statul Arizona, SUA, cu o suprafață de 381 de kilometri pătrați. Altă pădure de acest tip se găsește în Grecia, în insula Lesbos, zona Eressos, cu o vârstă estimată la 20 de milioane de ani. În general, activitatea vulcanică este responsabilă pentru fenomenul de împietrire a pădurilor. Așa că, măcar pentru sălbăticia naturii și parcurgerea aventurii merită să ajungeți în pădurea pietrificată din Prăvăleni. Vă veți întoarce cu un suvenir acasă (frunză fosilă) și veți descoperi un loc în care nu mai contează nici cât e ceasul, nici dacă ați mâncat sau nu, nici dacă vă e sete, nici telefonul mobil (nu este semnal, oricum), nici greutățile serviciului, nici rata la bancă, nimic. E atâta pace acolo sus, pe Culmea Cremenii, că încremenești și tu puțin. Cât să îți aduci aminte de lucrurile care contează cu adevărat. Veșnicia…
Lasă un răspuns