Și totuși, de ce să faci așa ceva?… De ce să iei repere ale culturii tale scrise, național literar-istoriografice, să le fărâmițezi în petice subiectiv considerate ca fiind suficiente ca reprezentare a acelui întreg pe autorul l-a rostuit într-un anumit fel, într-o anumită tonalitate și finalitate, și să le mutilezi, dându-le noi „înfățișări”… Noi „expresii”, noi „forme de prezentare”, a priori considerate ca „minima moralia” acceptării lor de către generații pe care oricum mulți dintre cei ce fac aceste oribile mutilări nu le înțeleg, pe care să le dai lumii trecând cu mult dincolo de limita oricărui bun simț al „calchierii” de dragul actului pseudoregizoral, și al infatuării, mai ales, ca „new content” al unor scenariști, nu epigoni, nici măcar, ci de-a dreptul goi în propriile cuprinderi de estetică literar-culturală.
Dar întrebarea nu își mai are de multă vreme sensul… Pentru că nu rațiunea și nici aceea minimă logică a înfăptuirii a ceva, fie și cu forcepsul, nici măcar cu bisturiul, pe munca înaintașilor, nu sunt cele vizate în mod real… Ci însăși esențele, prin acțiunile de descărnare de conținut tocmai a operelor înaintașilor, de golire a patrimoniului național, de risipire a filelor-manuscris și de vânzare a obiectelor vestigii, culturale și de cult religios, artefacte antropologic identitare ale începutului și continuității noastre ca neam, ca națiune….
Curând, patrimoniul fizic al românilor nu va mai fi de găsit… Poate nici neamul… Nici măcar ca popor plătind prețul acceptărilor… Ci va fi unul risipit, vandalizat, mezat, vândut și înstrăinat prin mâinile hidoase ale unor licitatori și curatori de expoziții cu incursiuni final fatale… Deja el își numără, își tângâie ultimele clipe prin filele tot mai rare, prin manuscrisele înstrăinate departe de orice posibilitate de a le mai recupera… Muzeele sunt tot mai goale, vitrinele lor fiind umplute acum cu dovezile-făcături ale unor mimi ce deja își serbează regatul prezenței lor false prin vremuri… Prin ani ce nu ar acoperi nici măcar notele de subsol ale istoriei noastre…
Moștenirea fizică este aproape un reper apocrif… Ne rămâne însă patrimoniul identitar „în mișcare”… Cel ce mai este expus prin operele literare reeditate și prin cele puse în scenă pe podele unor teatre tot mai mici, tot mai „încolțunate” în șemineul unei națiuni ce îngheață sub răsuflarea veneticilor și a propriilor trădători…
Și atunci, da, mai este doar un pas… Desprinderea identitară de tot ceea ce a aparținut vreodată acestui neam… Și nu, nu este o simplă batjocorire livrată de pseudointelectualii ce scrumă cu lingurița știrbeniei culturale în fundațiile noastre… Este o acțiune grosolană, dar și grosieră, de dizolvare a liantului din rosturile de identitate ale acelor fundații altădată metereze, astăzi cioburi în ruină ale măreției unui neam hașurat de propria-i plecare spre neant… Și nu doar operele vizate acum vor fi retezate din filonul lor identitar… Nu doar „Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici ori „Enigma Otiliei” a lui George Călinescu vor ajunge a fi tratate, nu ca expresii-reper și expresii-vestigii ale moștenirii literare identitare, de neam și țară, ci drept „fragmente de texte din programa de bacalaureat”… Căci, la un moment dat, monumentalismul se îndepărtează singur, se disipă, sub umbra rece a lașității celor doar privesc…
Să vii cu piese de teatru din frânturi prezentate voit ca simple amalgamuri din literatura clasică pe care să le „montezi” pe scenele altădată glorioase este mizerabil… Și nu avem acel minister al identității care să vegheze la astfel de smulgeri, de divizări, de mutilări… Și atunci, ne va mai mira oare când poate chiar scrierile în jertfă nu vor mai fi privite ca lucrări monumentale, ca borne omnia lăsate antropologiei culturale de neam și țară, ci adnotate în noi „carcase” ale acelui new content cu „texte din programa de bacalaureat”…
Și nu excesul de azi în excizarea identitară din făptura roman, din ființa scriere, pentru început „Moara cu noroc” și „Enigma Otiliei”, și „scheletizarea” lor pe podeaua unui „Nottara” cândva atât de atent și exclusivist în oferirea pieselor de teatru către public, nu este o acțiune întâmplătoare a unor rătăciți căutând să lase și ei ceva pe marginea unui șanț pe care și-l închipuie egal brazdelor marilor înaintași, totul fiind girat de „culturnicii” noștri prin fondurile europene de însămânțare a nimicului ce va rodi doar coji de semințe pentru cornetele generațiilor de mâine…
Lasă un răspuns