De curând a văzut lumina tiparului o carte de excepție, care aduce o contribuție reală la istoriografia românească post-decembristă. Cartea intitulată „Principii români între mesianism social și strategie politică. Imaginea puterii politice în Principatele Române Unite și Vechiul Regat (1859-1914)” este scrisă de tânărul istoric clujean Tudor Neamțu și a apărut la Editura Mega (2022). Istoricul Tudor Neamțu face parte din noua generație impetuoasă de istorici clujeni, alături de Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, Ottmar Trașcă, Cosmin Budeancă sau Mircea Gheorghe Abrudan. Specializat în istoria imaginarului și a mentalităților Tudor Neamțu reușește cu acribie și un limbaj acadmic suplu să construiască o radiografie exhaustivă și complementară la personalitățile principilor români din epoca modernă: Alexandru Ioan Cuza și Regele Carol I. Având în spate o bibliografie de specialitate consistentă și documente mai puțin cunoscute despre principii români care au pus bazele României moderne, autorul reușește să construiască o frescă istoriografică originală și curajoasă, în abordarea unei tematici comprehensive, ce poate părea ințial plictisitoare. Cartea se lecturează antrenant și autorul incită, prin oferirea unor interpretări originale (inedite) despre cursul evenimentelor care au pus bazele României moderne.
Ucenic istoriografic al istoricilor mentalităților Simona și Teodor Nicoară, dar și analist fin al fenomenului istoric în maniera lui Ioan Bolovan, tânărul istoric abordează cu un curaj demn de admirat ascensiunea lui Cuza în fruntea Principatelor Române și caută să fie obiectiv în abordarea demantelării mitului acestuia din ultimii ani. Pe coperta IV, prof. univ. dr. Simona Nicoară surprinde faptul că „originalitatea cărții constă în talentul restituirii complexe a puterii politice între realitate și simbol, două aspecte complementare, puse în contextul unor factori diverși: sociali, culturali, spirituali, economici, militari, diplomatici și instituționali.” Aflăm din cartea lui Tudor Neamțu lucruri uimitoare sau mai puțin cunoscute, iar istoricul zidește cu maturitate o frescă a unității naționale în contextul local, european și internațional al unirii Principatelor Române, constituirea României și proclamarea Regatului. Sinceritatea fundamentată pe bibliografie și documente este de salutat și apreciat. Aflăm de la istoric că alegera lui Cuza, ca domn al celor două Principate române, la 24 ianuarie 1859, nu a fost o întâmplare, ci o îndelungă negociere a elitelor politice liberale și conservatoare, dar și a unor structuri discrete.
Culoare obscure spre putere sunt mai complicate și nu reies neapărat din documente. Poate din mărturii? Participant la „Revoluția de la Hotel Petersburg” de la Iași din martie 1848, Alexandru Ioan Cuza intră în siajul elitei progresiste pașoptiste. Cariera i se deschide, după un scurt exil, la început discret și, mai apoi, impetuos. În vremea divanurilor ad-hoc, Alexandru Ioan Cuza este integrat în armată cu gradul de locotenent, ca, apoi, în 10 zile să urce treptele militare până la gradul de maior. După demisia politică de pârcălab de Galați (un fel de prefect), în vremea lui Vogoride, este reintegrat în armată cu gradul de colonel după câteva zile. Ascensiunea lui fulminantă dovedește existența anumitor forțe politice „din spate”, care l-au propulsat pe firmamantul politicii naționale, ducându-l în fruntea noului stat român unit la 24 ianuarie 1859. E originală interpretarea istoricului și față de căimăcănia lui Vogoride, care nu era chiar așa de anti-unionist cum l-au prezentat liderii progresiști liberali și istoricii moderni. De altfel, Cuza a fost omul de casă a lui Vogoride, iar soția acestuia i-a fost amantă. Corespondența publicată între Vogoride și Poartă împotriva unirii principatelor, posibil să fi fost și un „joc de glezne” în favoarea partidei naționale. Partida conservatoare nu a fost așa anti-unionistă cum ne-a rămas din presa liberală a epocii. S-a perpetuat în istoriografie o marotă despre conservatori, ca retrograzi, venită pe filiera din presa liberală și progresistă a epocii. Realitatea a fost mult mai complicată, iar temerile conservatorilor nu erau anti-naționale, ci realiste. Dovadă că acești conservatori au votat dubla alegere a lui Cuza.
Tudor Neamțu reușește să surprindă cititorul cu astfel de interpretări inedite și originale despre istoria modernă a românilor, inclusiv despre „monstruoasa coaliție” de la 1866, care a dus la detronarea lui Cuza. De altfel, Cuza s-a lăsat detronat, știind că nu mai avea sprijinul elitelor liberale și conservatoare. Imaginea de „afemeiat, petrecăreț, fumător înrăit, corupt” i-au construit-o liberalii în presă. Mai mult, istoricul are curajul să spună că plebiscitul de aducere de către IC Brătianu a principelui Carol de Hohenzollern nu a fost foarte corect. Important a fost de fapt, ca întotdeauna, cine a numărat voturile: Locotenența Domnească. Există o serie de mărturii de la Radu Rosetti la BP Hșdeu despre cum țăranii, ce-l iubeau pe Cuza că a impus legea agrară la 1864 și le-a dat pământ, au votat împotriva prințului străin. De aceea, elita politică românească a trebuit repede să-i construiască lui Carol I o imagine de continuator a domnitorilor autohtoni Mircea, Ștefan, Mihai Viteazul, ba chiar pe la 1870 să recunoască că domnul Cuza nu a fost așa de „tiran”, ci un promotor de excepție al modernizării. Menționăm că, Regele Carol I, pe la 1906 într-o convorbire privată, a recunoscut că Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre cei mai importanți domnitori ai neamului românesc. Elita politică românească a reușit să-l impună pe Carol I pe firmamentul politici internaționale după un scurt conflict cu liberalii, care au pus la cale „revoluția de la Ploiești”. Poporul nu mai accesa propaganda cu domnitorul „Cuza tiranul”. După 1873, Carol I intră în linie dreaptă ca „pater familias” conform monedelor bătute și ca domnul independenței naționale. Reușește să-i umilească pe ruși și să devină comandantul armatelor unite româno-ruse la 1877, cu declarația cunoscută: „un domnitor român poate conduce zece generali ruși, dar un general rus nu poate conduce un principe român”.
Proclamarea Regatului România la 1881 încheie în imaginarul colectiv creionarea figurii apoteotice a lui Carol I, care intră în legenda întemeierii statului român modern. Se apre totuși, că domnul Carol I ar fi știut încă din 1876, la negocierile de la Livadia, că obținerea independenței cu sprijinul Rusiei țariste, la 1877 va duce la pierderea județelor din sudul Basarabiei în favoarea Rusiei țariste. Așa că la congresul de pace de la Berlin, pierderea Basarabiei nu a fost o surpriză, ci doar compensată cu primirea Dobrogei. Carol compensează și cu modernizarea și europenizarea societății. Carol I a fost un germanofil, în ciuda faptului că poporul român era francofil. Carol I s-a temut de reacția opiniei publice și a ținut la secret alianța cu Austria și Germania din 1883, de care știa Eminescu și se pare că i s-a tras „nebunia”. Cu toate acestea în vara lui 1914, Carol I nu a reușit să se impună în consiliul de coroană ca România să intre în război împotriva Aliaților și a Franței în special. E dovada că frații Brătianu controlau de facto elita politică a țării și Carol I a fost adus de aceștia pe tron și nu a putut astfel să se impună. Cartea reprezintă o contribuție nouă la interpretarea istoriei moderne a României și oferă o nouă imagine a culiselor care au dus la imaginea principilor români, Cuza și Carol, în opinia publică națională și internațională. Tudor Neamțu destructurează prin acest studiu exhaustiv texele unei istoriografii comuniste depășite, dar și demitizările ieftine, fără substanță, ale istoricului Lucian Boia. Mesianismul social, mai ales, la Cuza a fost o strategie politică coerentă și de succes a clasei politice contemporane, care a dat unirea și indepenența. Prin apariția acestei cărți, istoriografia tânără dovedește că are potențial să continuie cu succes traiectoria substanțială a istorigrafiei interbelice.
Lasă un răspuns