Era în vara lui 1969. Trecusem în anul II la seminar. Părinții îmi cumpăraseră bicicletă, o „Ucraina”. Eram în culmea fericirii. Într-o zi m-am întâlnit în oraș cu un cunoscut al meu din Bâlvănești, Rusu Liviu. Voia să dea și el examen de admitere la seminar. I-am propus să mergem a doua zi, pe 5 august, la Mănăstirea Lainici, cu bicicletele. Zis și făcut.
A doua zi, pe la prânz, am plecat la drum. N-am vrut să-mi iau mâncare la mine. Am ajuns la Bâlvănești. Am bătut la poarta lui Liviu. A ieșit taică-său. Când a aflat despre ce e vorba, numai că nu m-a luat la înjurături. M-a asigurat că băiatul lui n-a înnebunit să plece la distanță așa mare.
Așadar, am rămas singur. Mi-a fost greu să întorc la Malovăț și s-o iau pe traseul Severin-Tg. Jiu. Tot înainte, tată! Când călare, când pe jos, am urcat la Șiroca, am coborât la Balta, am străbătut lunca Prejnei, apoi a Izvernei, am urcat la Ponoare, am intrat în Baia de Aramă. De acolo, încă un salt până la Tg. Jiu. Când am ajuns la gara de acolo, se întunecase bine. Am lăsat bicicleta la „bagaje” și m-am dus în oraș să mănânc ceva.
În centrul orașului, am intrat într-un restaurant. Cu greu am găsit o masă mai liberă. Era un consumator într-un colț, cu vreo câteva de sticle în față. I-am cerut voie și m-am așezat și eu. Mi-am comandat ceva de mâncare și o sticlă de apă minerală. Ușor-ușor, s-a înfiripat o discuție între noi. I-am spus cine sunt și unde merg. Mi-a spus că este avocatul Popescu Alexandru. Am discutat câte toate până a trecut de miezul nopții. Mi-a dat adresa și m-a rugat ca atunci când mă voi preoți, să-l anunț și pe dânsul și-mi va face cadou un rând de veșminte preoțești. Venind ora închiderii localului, Domnul Popescu și-a plătit consumația, dar i-a spus ospătarului să includă și pe-a mea pe nota dumnealui. S-a oferit să facă cinste.
Am ieșit din local. Domnul Popescu m-a întrebat unde dorm. I-am spus că merg la gară și voi ședea până dimineața în sala de așteptare. Imposibil. N-am avut încotro și a trebuit să merg la dânsul. În fața unei vile imense îmi arăta: „- La ferestrele acelea de la etaj șade nevastă-mea, la următoarele fetele!” Noi am trecut prin spatele vilei, am intrat pe o portiță și am ajuns la o cămăruță în care abia aveau loc un pat și o măsuță cu un scaun. „- Aici stau eu, când vin noaptea! Nu trebuie să-mi deranjez soția și fetele!” Ne-am culcat în unicul pat. Dimineața m-am sculat devreme. M-am îmbrăcat și am așteptat să se trezească și domnul avocat. Când s-a trezit, a făcut ochii mari și m-a întrebat nedumerit: „- Cine ești tu, mă? Ce cauți aici?” A trebuit să-i explic de mai multe ori, cu lux de amănunte, unde ne cunoscusem, ce discutasem, cum stăruise să rămân la el peste noapte. Greu!
Mi-am luat bicicleta de la gară și am pornit-o spre Lainici. Când am intrat pe Valea Jiului, era un imens convoi de trăsuri, căruțe, șarete și docare pline cu lume, împodobite cu covoare, pături și velințe multicolore, care se îndreptau spre mănăstire. Caii erau înzorzonați cu harnașamente frumos împodobite, cu clopote și clopoței. Dimineața lui 6 august, hramul mănăstirii, anunța într-adevăr o zi de adevărată sărbătoare. Mașini erau puține și reușeau cu greu să se strecoare.
Am ajuns la mănăstire. Curtea și biserica erau ticsite de lume. Greu m-am descurcat cu bicicleta. Nu puteam s-o las singură și nici nu cunoșteam pe cineva ca s-o las în custodie. A slujit mitropolitul Firmilian la altarul improvizat din curtea mănăstirii. Frații Grigore și Vasile Cârstea, alături de Ion Bâlteanu, diaconii mitropolitului, cântau de răsuna Valea Jiului. Nu aveau stație de amplificare, dar nici nu aveau nevoie de așa-ceva.
Pe la prânz s-a terminat slujba la mănăstire și au început manifestările folclorice pe Valea Jiului. Formații artistice gorjene s-au întrecut pe scene. Erau acolo magazine de tot felul, artizani cu tot felul de obiecte și mărfuri, grătare, băuturi, lăutari, hore etc. etc. Să tot petreci. Nici n-am observat că se apropia seara.
Cu părere de rău m-am desprins din mulțime și am luat-o la vale. Eram convins că voi reveni în anul și în anii următori. Am ieșit dintre munți. Abia la Bumbești mi-am dat seama că soarele scăpătase. Aveam de străbătut peste o sută de kilometri și eram cu bicicleta….!
Când am trecut de Vârtop, satul din partea de răsărit a Dealului Bujorăscu, a început și pădurea. Aproape de șosea, în pădure, erau staționate niște turme de oi. Câinii m-au simțit și s–au grăbit să mă legitimeze. Mi-era frică. Se întunecase demult, iar pădurea făcea ca negura să fie mai deasă. Aveam far, dar câinii veneau în goană pe urma mea. Le auzeam mârâiturile și ghearele lovind în asfalt. Cred că erau cel puțin trei sau patru. Nu aveam boată, nu aveam pietre. Atunci s-a petrecut minunea, ca-n poveștile copilăriei. Bicicleta mi-a „șoptit”: „- Ține-te bine, stăpâne, și lasă pe mine!” Nu crezusem până atunci că bicicleta mea poate să fugă așa! Eu eram obosit, dar ea parcă prindea aripi. Începuse drumul să urce dealul, dar bicicleta continua să alerge cu aceeași viteză, parcă nici nu simțea urcușul. Cert este că până la urmă câinii s-au dat bătuți și s-au întors la oile lor.
Când am simțit că pericolul s-a îndepărtat, am coborât de pe bicicletă. Tremura carnea pe mine, dar bicicleta era liniștită, parcă nu se întâmplase nimic. Când am ajuns în vârful Dealului Bujorăscu, m-am uitat la ceas. Era aproape ora unu. Când se revărsau zorile am ajuns și eu acasă. Părinții mă așteptaseră toată noaptea, făcându-și tot felul de griji.
Am făcut până atunci și de atunci încoace multe pelerinaje la mănăstiri. Pe unele le-am uitat, pe altele nu. Pelerinajul din acel an de la Mănăstirea Lainici cred că-l voi ține minte toată viața!
Lasă un răspuns