„Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător…” Sunt vorbele lui Marin Preda care, din păcate, a avut sfârșitul pe care l-a avut. Dar nu toți oamenii, de odinioară, se speriau atât de teribil de cursul firesc al vieții. Sfinții noștri țărani aveau reguli clare în această privință. Mai cu seamă țărăncile își pregăteau din timp toate cele necesare plecării în ultima și nesfârșita călătorie. De la haine, anume pentru înmormântare, la pantofi și șosete, până sus, la broboada pentru creștet, de la „poduri” – țesături (pentru cele 12 popasuri pe la răspântii), la prosoape pentru preoți, batiste, cu câte un bănuț legat la câte un colț al lor, la atâtea alte „mărunțișuri”, toate erau stivuite în odaia pentru oaspeți cum numai zestrea de nuntă mai fusese aranjată, cândva, cu atâta meticulozitate. Sigur, pe atunci, vorba lui Eminescu, oamenii erau adevărați ca natura, iar natura adevărată ca oamenii… Desigur, „ochit” din vreme era și locul de veci, cu toate că, la țară, se aplica obiceiul „la rând, ca la moară”. Mai delăsători sau chiar mai fricoși din fire, bărbații, precum primăriile la venirea zăpezilor, mai totdeauna erau prinși fără „cazarmament”.
Cumva – fiindcă aici voiam să ajung – și marele actor Constantin Tănase, vasluian de baștină, tot mai actual de la o zi la alta, a fost prins, oarecum, pe picior greșit. Dincolo de propriile premoniții sau alte semne la vedere care, de regulă, niciodată nu dau greș. Cel puțin în privința locului de veci s-a recurs la o formulă provizorie… A fost găzduit – sicriul avea capac de sticlă – în cavoul Familiei Burchi, buni prieteni, doamna Burchi fiind medic de profesie. În rest, așa-i omul, cât trăiește, nici la… testament nu se gândește.
Desigur, n-avea nimic să se adeverească – chiar e o situație de excepție! – din ceea ce anticipa într-un sclipitor scheci Bădia Costică. Să-l citim:
„Mi-au luat, mă, pentru bir,/ Și groapa din cimitir./ Și acolo mi-au lăsat /Jumate metru pătrat,/ C-o s-ajung, frățioare,/ Să mă-ngroape în picioare,/ Jumătate în pământ/ Jumătate afară-n vânt./ E o economie-n plus,/ Fiindcă partea cea de sus/ Când o fi să se usuce/ O să-mi ție loc de cruce,/ Mi-o dă cu var și ciment/ Și devine monument…”
„Cavoul cu Cărăbuș”, „a doua alee de la intrare pe stânga”, nu-i, ca arhitectură, o zidire dichisită, impresionantă. Este, în schimb, unul dintre cele mai atent îngrijite locuri de veci din câte am văzut, prin timp, la Cimitirul Bellu. În interior, mereu flori proaspete, lumânări aprinse, curățenie, de parcă s-ar aștepta din clipă în clipă să se ivească în inspecție însuși Constantin Tănase… Care, de fapt, e „acasă”, fotografia sa nelăsând loc nici unei îndoieli.
Marele actor și-a mântuit existența in dimineața zilei de 29 august 1945. Era pe la cinci dimineața. Cu o seară înainte, compozitorul Ion Vasilescu îl vizitase acasă, provocându-l, spre a-i întări moralul, la o „panțarolă”. Bădia Costică nu s-a pierdut cu firea. A fost tare până la capăt. Deja o prevenise pe Virginica, devotata lui soție, ca într-un rămășag, că ca fi „Ultima noapte a lui Mihai Viteazul”. Și, din păcate, așa a și fost.
Ca și în cazurile ulterioare ale lui Nicolae Labiș ori Marin Preda, moartea lui Constantin Tănase rămâne învăluită în mister. S-a spus, vezi Doamne, că i s-a tras de la o bere băută în Cișmigiu – locuia aproape, pe strada Puțul cu plopi. O bere rece, rece, ca orice glonț rusesc… Cât privește filmul „Actorii și sălbaticii”, scenariul – înverzit mai dihai decât un șofer mangă, pus să sufle într-un alcooltest – e o mostră de aberații slugarnice. Aceiași dușmani, judecați la grămadă fără discernământ și temei istoric, doar ca să dea bine nu știu pentru cine, îi găsim scoși țapi ispășitorii și în filmul Moromeții. Noroc de jocul admirabil al celor doi protagoniști – Toma Caragiu și Victor Rebengiuc -, altminteri crăpau ecranele de rușinea unor extremisme la fel de periculoase fie că o iau în dreapta sau în stânga.
Înmormântarea lui Constantin Tănase – în mod sigur se găsește vreo peliculă care a imortalizat tristul eveniment – a fost o fantastică „defilare” de românism în jurul „celui mai popular om din țară”. Era, într-un fel, un dureros semnal de alarmă în fața ocupantului sovietic feroce, sălbatic care n-avea să mai iasă de-ntregul din România nici până astăzi… Își mai amintește cineva de versul lui V. Alecsandri: „Decât o viață moartă, mai bine o moarte vie”? Da, o înmormântare nu e doar o imensă durere, ci și un act de cultură, de demnitate. Iar atunci civilizația nu se va opri niciodată la poarta cimitirului…
Lasă un răspuns