Poezia trebuie să provoace, să stârnească, să semene semințele trezirii în gândurile celor ce o citesc… Ea trebuie să fie un manifest… Al unei stări, al unui „chatarsis” ca viziune deja conturată spre încărunțirea existenței ei. Căci, poezia nu are nevoie de chei pentru a fi desferecată și dată lumii… Pentru că nu are lacăte… Nu are lăcățelele impuse de feluritele și trecătoarele canoane ale trebuinței, în fond a cui trebuință de a fi astfel?, de a fi așa ori așa, sau, pur și simplu, altfel… Ea este condiționată doar de gândurile și încrederea celui ce le așterne… Și nu trebuie să fie pradă a emoțiilor poetului decât în măsura vibrațiilor și rezonanței transmise. Restul, adică părerea celorlalți, nu contează… Căci poezia, ca mesaj, nu pleacă spre lume însoțită de nevăzuții pretorieni ai părerii lumii… Ea trebuie așternută și lăsată așa cum a simțit dintâi poetul… Așa cum a canalizat mesajele primite și le-a iscălit pe coală, căci fiecare vers este o iscălire în sine a poetului… Așa cum starea de a fi, ca un „chatarsis”, și inițial, dar și omniprezent, ubicuitar în oricare altă dimensiune, trăire, gând, lectură, emoție, empatie, ar trebui să rămână strict în filonul poetic inițial… Pentru că poezia nu este un concurs între epigoni… Și nici un trofeu, cartea în sine, a măsurii date într-un soi de epigonism impus de ceilalți… Iar un lector de poezie nu va căuta filonul imitației… Iar dacă o poezie, fie ea și pastișată, nu are în sine propria vibrație, cititorul va simți…
Da, poeții sunt firi sensibile… Și într-o continuă interogație… Despre ei, – despre mesajele lor, iar aceasta este frământarea ce le dă consistență în acel interior atât de fragil-, și, prea des poate, despre ei, despre mesajul lor în fața celorlalți… Or, poetul nu trebuie să scrie cum ar vrea ceilalți… Cum sunt canoanele unor vremuri… „Modele” (imitații, în fapt) acum ideale într-un nonidealism poetic, dar peste ani rupte, zdrențuite de uitare… Căci, dacă ele nu vor fi purtat un mesaj, sunt sortite uitării, pieririi… Iar un astfel de poet, cu rimă poate mai stângace, cu o linie poate nu suficient de melodică pentru perfecționiștii unui anumit fel de a fi al poeziei-canon, ar pieri sub propriile îndoieli înainte de a fi înțeles unde a greșit… Unde a crezut a fi greșit, căci aceasta este eroarea poetului: să se întrebe unde a greșit ori dacă a greșit că nu a dat lumii poezia pe care aceasta o aștepta… Pe care aceasta o considera a fi în uzanța vremurilor…
Și nu, poetul nu trebuie să se numească norocos pentru că „poezia modernă”, contemporană lui – mai bine spus, ar permite felul lui de a se exprima… Că ar fi, ce noroc cu aceste vremuri, nu?!, mai permisivă, lăsând loc, de exemplu, versului alb…
Poetul trebuie să se considere norocos pentru un singur lucru: harul lui. Restul, iarăși, nu contează. Și nu trebuie să aștepte vremurile „propice”, ca aglutinare a unor canoane, pentru a irumpe. Căci, rostul poetului, acesta este: de a izvorî… Cu vers în rimă ori nu, cu reguli stilistice ori nu, melancolic ori eseist-filosofic, stilul așteptat de ceilalți trebuie să-i fie chiar ultima preocupare…
Și da, poetul trebuie să lase pe cât posibil propria-i creație cât mai aproape, în forma ei ulterioară către cititori, de prima atingere a hârtiei. De prima linie a inimii poetice, sinusoida peniței în scurgerea ei… Căci, intervențiile de apoi nu vor face decât să smulgă mesajul din forma lui inițială… Din starea de irumpere și răbufnire, nu cea conturată după așteptărilor celorlalți și, mai ales, după canoanele unor corifei care, poate, nu vor fi scris nici pe sfert pe cât vor fi comentat, arareori analizat în forma criticii literare. Căci, de fapt, poezia nu poate fi analizată, ea este simțire: o percepi, o simți, te identifici ei (aidoma „chatarsis” -ului inițial al poetului), sau nu…
Poetul nu trebuie să fie un osândit al propriei scrieri, nu trebuie să se înhame la ramele schimbării versului și stilului personal doar de teama canoanelor… Iar simplul cititor, căci un lector de poezie nu va face nicicând așa ceva – nu va simți nevoia de a o face-, nu trebuie să devină gardian ori, mai rău chiar, demonic călău pândind cele spuse de poet și pe care nu le va fi înțeles. Și nu le va fi înțeles pentru că nu va fi fost clipa de a se hrăni, pentru propriul „chatarsis”, cu acele versuri, și doar le-a parcurs în cea mai periculoasă umbră a deculturalizării: imitația de dragul imitației…
Poetul trebuie să rămână, așadar, etern îndrăgostit de propriile forme de eliberare… Iar Mariana Eftimiu are canonul ei de transhumantă: poezia liberă de forme, de reguli, de impuneri, de canoane…
*Mariana Eftimiu/ Etern îndrăgostită, Editura Semne, 2022
Lasă un răspuns