Domnitorii noștri ridicau Curți Domnești după cum „le dicta” timpul domniei lor. Caracteristicile după care se ghidau era evoluția economiei și comerțului, după cum acestea își „croiau” drumuri și vămi și după cum era apropierea de granițe și exista potențialitatea unui atac dușman. Astfel, Curtea domnească din Hârlău este o curte domnească atestată pentru prima dată în anul 1384 în orașul Hârlău, la o distanță de 74 kilometri de municipiul Iași. În prezent, se află în ruine. Ansamblul curții domnești din Hârlău a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, la numărul 1409, având codul IS-II-a-A-04178 și este format din două obiective: Biserica „Sf. Gheorghe” – datând din 1492 (având codul cod LMI IS-II-m-A-04178.01) și ruinele curții domnești – datând din anul 1384, reclădită în 1486 și 1624 (având codul IS-II-m-A-04178.02).
Așezarea «Hârlău» (germ. „Crolow”) este datată documentar la „1 mai 1384”, așa cum rezultă din primul document păstrat al Moldovei medievale, emis de voievodul Petru I la rugămintea mamei sale Mușata-Margareta, prin care se acorda venitul vămii din Siret mănăstirii „Sf. Ioan” de acolo. Orașul Hârlăul se află între puţinele orașe ale Moldovei cu nume dublu și cu existenţă anterioară secolului al XIV-lea, fiind trecut în Istoria României (vol. IV, ediţia Academiei Române, 2001) alături de Baia, după Chilia și Cetatea Albă. S-a numit și „Bachlovia” („Civitas Bachloviae”), de la râul Bahlui (în legătură cu blahi/boloh, sau poate cu trimitere la teren mlăștinos), la izvoarele căruia a fost edificat, pe locul unui vechi cnezat/voievodat. Cuvântul „civitas” indică un scaun de horiepiscop. În Evul Mediu prin Hârlău trecea și drumul moldovenesc care străbătea Europa din nord, prin Lwow, Siret, Suceava, Hârlău, Cotnari, Tg. Frumos și mai departe spre Iași și Cetatea Albă, sau prin Roman, Bacău și prin Ţara Românească, spre sudul Dunării, până la Constantinopol.
Curtea domnească din Hârlău este atestată pentru prima dată printr-un act din 1 mai 1384, acolo locuind Doamna Margareta (Mușata), mama domnitorilor Petru I Mușat (1375-1391) și Roman I Mușat (1391-1392). Aceasta este și prima atestare a târgului Hârlău. Doamna Margareta a fost cea care a ctitorit o biserică catolică în orașul Siret în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pentru Ordinul Dominicanilor, dorind să fie înmormântată acolo. Prin hrisovul domnesc din 1384, domnitorul Petru I a confirmat acest act, acordând și anumite privilegii predicatorilor. Domnitorul precizează că acel hrisov a fost dat „in curia matri nostrae carisimae, Horieganoio”, pasaj tradus de medievalistul Mihai Costăchescu astfel: „în orașul Hârlău în adunarea (la curtea n.n.) mamei noastre preaiubite”. Târgul s-a dezvoltat în perioada domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), care a intuit rolul strategic al Hârlăului, prin poziția cvasicentrală în cadrul Moldovei medievale. În anul 1486, el a refăcut din temelii clădirile vechii curți domnești, dându-le o mare extindere. El a pus o pisanie, găsită în anul 1871 și aflată astăzi în patrimoniul Muzeului de Artă al României din București, în care stau scrise următoarele: „Binecinstitorul și de Hristos iubitorul, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a făcut aceste case, care s-au început a se zidi în anul 6994 (1486) luna…20 și s-au sfârșit în același an, septembrie 15”. Cronicarul Grigore Ureche menționează rolul lui Ștefan cel Mare de ctitor al Curții domnești din Hârlău în următoarele cuvinte: „Vă leato 6995 (=1487), într-acestu an au discălicatu Ștefan vodă târgul Hârlăul, de au ziditu și bisérica cea domnească de piatră și curțile acele domnești cu ziduri cu tot, carile stau și astăzi.”. Șase ani mai tâziu, în 1492, el a înălțat aici Biserica „Sf. Gheorghe”. Reședința domnească din Hârlău a fost una dintre reședințele preferate ale domnitorului moldovean, mai ales către sfârșitul domniei. La 12 iulie 1499, Ștefan cel Mare a semnat la Hârlău Tratatul de pace cu polonii regelui Ioan Albert. La Curtea domnească din Hârlău au locuit și urmașii lui Ștefan cel Mare. După cum relatează tot Grigore Ureche aici a fost ucis în aprilie 1523 hatmanul Luca Arbore, acuzat de trădare de domnitorul Ștefăniță Vodă (1517-1528). După cuvintele cronicarului, „într-acest an, în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ștefan vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie, iară lucrul adevărat nu să știe”. Printre domnitorii care au locuit aici se află îndeosebi Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546), care a construit în apropierea curții o biserică cu hramul „Sf. Dumitru”. Aici s-au emis hrisoave domnești și s-au încheiat tratate de pace sau de alianță. Rolul Curții domnești de la Hârlău s-a diminuat după ce domnitorul Alexandru Lăpușneanu (1552-1561, 1564-1568) a mutat capitala Moldovei la Iași, unde a construit o curte domnească.
Între anii 1624-1626, ca urmare a arderii curții domnești din Iași la 2 octombrie 1624, domnitorul Radu Mihnea (1616-1619, 1623-1626) și-a mutat la reședința domnească de la Hârlău, aducând unele îmbunătățiri sub influența arhitecturii italiene, după cum ne informează Marco Bandini în 1636, și extinzând curtea domnească de aici. Cronicarul Miron Costin descrie astfel șederea voievodului la Hârlău și lucrările realizate: „Curîndŭ după acéia au arsŭ curțile la Iași, céle domnești și s-au mutatŭ Radul-vodă la Hîrlău cu șederea. Și așea îndrăgise locul la Hîrlău, cît în toate veri, la Hîrlău ședea cu toată curtea, că tocmise și curțile céle domnești și beserici cîteva făcute acolo în Hîrlău de dînsul.”. Voievodul Radu Mihnea a murit aici la 20 ianuarie 1626, corpul său neînsuflețit fiind apoi transferat de fiii lui la Mănăstirea Radu Vodă din București. Și acest eveniment este relatat de Miron Costin: „Omŭ boleac fiindŭ Radul-vodă și de mîni și de picioare, care boală podagra și hirarga să dzice, n-au trăgănatŭ multŭ viiața și acolea la Hîrlău s-au sfîrșit viața, în anul 7134 în dzile… (…) Oasele Radului-vodă cu cinste mare s-au pornitŭ de la Hîrlău în Țara Muntenească, la mănăstirea făcută de dînsul în București, cu Hrizea visternicul și cu Trufanda postelnicul și cu Costin postelnicul al doilè pe acéle vrémi. Iară în scaunul țărîi domnŭ au stătut Barnovschii hatmanul.”. Curtea domnească din Hârlău decade după moartea lui Radu Mihnea. În anul 1727, curtea domnească era încă intactă, ea fiind vizitată de către Scarlat Ghica, fiul domnitorului Grigore II Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741 și 1747-1748). Distrugerea ei s-a produs în secolul al XIX-lea, când localnicii au dărâmat-o pentru a folosi piatra la pavarea străzilor și la construcția de case. Până în anul 1907, aici s-a aflat depozitul de gunoi al orașului și oborul de vite. Pentru a proteja ceea ce mai rămăsese din curtea domnească, în anul 1921, autoritățile statului au declarat ruinele curții domnești și Biserica „Sf. Gheorghe” ca monumente istorice.
Între anii 1923-1931, s-au efectuat aici cercetări arheologice sub conducerea acad. Virgil Drăghiceanu; cercetările au fost continuate după război de cercetătorii ieșeni Alexandru Andronic și Stela Cheptea. În urma acestora s-au conturat fazele de construcție ale palatului domnesc și s-a identificat în mare parte planul construcției. Zidurile curții domnești au fost consolidate și restaurate, intenționându-se amenajarea unui muzeu în unele încăperi, cu obiecte descoperite în perimetrul arheologic. Curtea domnească din Hârlău avea o formă rectangulară și se întindea pe o suprafață de un hectar. Pe laturile de nord și de vest se află fundațiile a șase încăperi cu lungimea de 8-10 m și lățimea de 6-7 m, coridoare și alte camere mai mici. În partea de nord-vest este o fântână interioara cu diametrul de 1,5-2 m. Zidurile sunt mai înalte înspre est, aici aflându-se și două pivnițe din piatră și cărămidă, cu bolți sub formă de ogivă gotică. În partea de sud-est se află ruinele mai bine conservate ale feredeului domnesc construit din piatră și cărămidă și având plan octogonal. Din palatul de odinioară se mai văd porțiuni de ziduri, o serie de beciuri și ruinele Feredeului domnesc.
În anii ’80 ai secolului al XX-lea Direcţia Monumentelor Istorice București a început restaurarea caselor domnești, definitivând – până la desfiinţarea acelei instituții – doar demisolul Palatului lui Ștefan cel Mare, unde parohia a primit binecuvântarea amenajării „Muzeului parochial” în anul 2004. Alăturat Palatului ștefanian, spre sud, mai sunt păstrate Ruinele curţii-cetate, leagănul neamului „Mușatinilor”, începând de la Costea/Ștefan și Mușata-Margareta. Refăcută în mai multe rânduri (în 1486 de Ștefan cel Mare; în 1530 de Petru Rareș; în 1624 de Radu Mihnea), curtea avea în Evul Mediu două rânduri de ziduri – identificate în anii 2014-2016 prin săpături ocazionale în afara curții actuale – care împrejmuiau un perimetru de peste cinci hectare. Din aceste Curți domnești au fost conduse, temporar, destinele Moldovei de domni din secolul al XIV-lea: Petru I, Ștefan I, Roman I și Iuga „cel Olog”; din secolul al XV-lea: de Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare; din secolul al XVI-lea de: Bogdan III, Ștefan cel Tânăr, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu, ori din secolul al XVII-lea: de Radu Mihnea (cel care a mutat capitala Moldovei de la Iași la Hârlău) și Miron Barnovschi. Curtea domnească a fost vizitată de soli și diplomaţi, regi (din Polonia și Ungaria – 1499), călători (ex. Marco Bandini – 1646), negustori, clerici etc. A fost deasemenea, asediată de oștirile maghiare (sec. XIV), polone (1686, 1691- Jan Sobieski), otomane (1616 – epilogul Movileștilor), căzăcești și tătare (1650), rusești (1944) ș.a. Odată cu mutarea definitivă a capitalei Moldovei la Iași de Miron Barnovschi, importanţa curţii a decăzut, fiind abandonată, apoi distrusă la porunca sultanului Imperiului Otoman (probabil de Constantin Cantemir). Și locuitorii și-au însușit din piatra curţii-cetate pentru propriile lor locuinţe. Așa se explică și găsirea pisaniei Curţii domnești în secolul al XIX-lea în temelia unei case. Biserica „Sf. M. Mc. Gheorghe” este component a curţii-cetate care se păstrează în cele mai bunecondiţii. A fost construită în anul descoperirii continentului american de europeni: 1492. În ordinea construirii, biserica de astăzi este a treia biserică; fapt constatat de specialiști prin săpăturile arheologice din anii 2001-2002. Prima biserică, în stil romanic (aprox. sec. XIII), a fost probabil distrusă de invazia mongolă, iar cea de a doua datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea. Biserica îl are ocrotitor pe Sf. M. Mc. Gheorghe-Purtătorul de Biruinţă. Din cele peste 40 de biserici ale lui Ștefan cel Mare, doar biserica din Baia și cea a Mănăstirii Voroneţ mai au hramul acestui Ocrotitor al Moldovei, de aici și însemnătatea hramului pentru ctitor. La Voroneţ ctitorul a rezidit în anul 1488 mănăstirea arsă, la sfatul Cuviosului Daniil Sihastru, cel ce se „trăgea” din familia lui Bârlă din Hârlău. Motivul reconstruirii bisericii la Hârlău pare să fi fost un cutremur care a afectat biserica „a II-a” (cu 4 m mai lungă decât a III-a), din care ctitorul a folosit piatra și unele elemente de decoraţie. Timpul zidirii a fost aprilie – 28 octombrie 1492 (câteva luni). Biserica ștefaniană a fost prima din Moldova pictată în exterior – așa cum pot fi admirate astăzi bisericile Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa -, de zugravul Gheorghe din Trikala (Grecia), anterior anului 1530, din porunca lui Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare și al Mariei Rareșoaia din Hârlău. Zugravul (+1530) a fost înmormântat lângă ctitoria din Hârlău.
Între anii 1897-1904 biserica a fost „restaurată”, de arh. francez Lecomte de Nöuy, cel care i-a îndepărtat pictura exterioară și a placat-o cu piatră. Multe din discurile ceramice de astăzi care o împodobesc sunt originale. Interiorul bisericii este compus din: pronaos, naos și altar. Până în anul 1791, pronaosul era despărţit de pronaos de un zid prevăzut cu un portal sculptat în piatră. Tot atunci a fost refăcut iconostasul (catapeteasma) din lemn de tei. Icoanele împărătești sunt mult mai vechi. „Arhitectul” bisericii cunoștea bine semnificaţia numerelor: 24 metri lungime, 24 metri înălţime (cruce perfectă; cifra „24” trimițând la cele 24 vămi cerești), opt metri lăţime (cifra „8” semnifică veșnicia, imfinitul), cu 12 metri la abside (cifra „12” – 12 apostoli, sub turla Pantocratorului). Din anul 2001 se cunoaște că biserica a fost necropolă domnească, cu cel puţin 16 morminte ale unor persoane ctitori/familia ctitorilor. Pictura interioară, din anii 1492-1499, este opera zugravului Gheorghe din Trikala. Iconografia este bizantină (în altar: Liturghia arhierească, ierarhi; în naos: registrele Pătimirilor lui Iisus, sfinţi militari și împăraţi; în pronaos: viaţa Sf. M. Mc. Gheorghe, sinoadele ecumenice, cuvioși, sfinți melozi …). Biserica „a fost martora” proclamării și încoronării unor domni ai Moldovei (Petru Rareș, Alexandru Cornea, Alexandru Lăpușneanu), ori a evenimentelor princiare (nunţi, botezuri, înmormântări), căzând pradă și jafurilor, focului, lăcomiei umane și războaielor. Pe pereții interiori sunt păstrate semnele vitregiei vremurilor: graffiti slavone, latine, armenești, românești… ca „o pânză de păianjen” seculară, amintind de personae, ca Jan Sobieski, Petru I – ţarul Moscovei, Udriște Năsturel, clerici, ș.a. În Evul Mediu biserica a fost, în trei rânduri, și mănăstire. Între anii 1961-1994 regimul vremii a închis-o cultului. În prezent parohia desfășoară un program de restaurarea întregului ansamblu istoric, imobil și mobil. Organizarea unui muzeu în care să apară și macheta acestei Curți Domnești și o reprezentare în 3D a întregului ansamblu istoric, va ridica valoarea turistică a locului cu atâtea valențe istorice, pentru întreaga noastră Moldovă, dar și Românie.
Lasă un răspuns