Biserica-cetate unitariană din Aita Mare (jud. Covasna) este o biserică cu ziduri de incintă fortificate, fiind înconjurată de un zid gros şi înalt de cinci metri, cu două bastioane opuse, în două colţuri opuse. Cetatea este situată în cel mai înalt punct al localității, numit și „Cuibul Corbului”. Conform documentelor, zidurile de protecţie păstrate până în prezent au fost construite în a doua jumătate a secolului XVI, sau la începutul secolului XVII. În curtea interioară a fortificației se află biserica construită în secolul XIV, în stil gotic târziu. Cele mai valoroase elemente ale bisericii sunt amvonul, în forma unui potir, compus din patru casete sculptate în piatră, și balustrada realizată tot din piatră, datând din 1710. Din punct de vedere al vechimii, amvonul este considerat al șaselea din Transilvania. De remarcat casetele interioare pictate cu ornamente colorate specifice zonei etnografice locale. Biserica fortificată din Aita Mare se află în șantier, pentru că va fi restaurată cu fonduri europene. Proiectul „Lucrări de reparaţii, conservare şi introducere în circuitul turistic a Ansamblului Bisericii Unitariene Fortificate din Aita Mare”, este finanţat cu peste 6,5 milioane de lei, din care 6,2 milioane de lei reprezintă fonduri nerambursabile. Restaurarea are ca obiectiv creşterea numărului de turişti, promovarea proiectelor şi, pe lângă acces fizic la obiectivele realizate, digitizarea ansamblurilor şi acces în mediul on-line la ansamblurile bisericeşti.
Ansamblul bisericii unitariene din Aita Mare, construit în stil gotic în secolul al XV-lea, este cel mai valoros monument de acest tip din judeţul Covasna. Aici se păstrează într-o formă aproape nealterată atât biserica medievală, cât şi elementele de apărare compuse din ziduri, turnuri, şanţuri de pământ. Redarea accesului de vizitare în siguranţă în incinta acestui ansamblu şi îmbunătăţirea ofertei turistice prin organizarea de evenimente este scopul proiectului de consolidare şi restaurare.
Aita Mare. Localitatea se află în vecinătatea Oltului, în județul Covasna. Cetatea este deschisă și bat clopotele. Mai întâi intrăm pe o poartă de metal, iar o alee străjuită de brazi ne conduce spre poarta cetății. Pe partea dreaptă se afla o sculptură interesantă ce reprezintă pe conducătorii celor 7 triburi maghiare. Pătrundem în interior pe o ușă aflată la nivelul cel mai de jos al unui turn. Zidurile ce înconjoară biserica s-au păstrat bine, dar exteriorul bisericii nu e chiar în cea mai buna stare. Intrăm înăuntru. Ca în toate bisericile gotice, ne întâmpină o pală de aer rece. Mobilierul e aproape tot vopsit în albastru. Ne atrage atenția amvonul din piatră și balustrade sa. Biserica este „organizată” într-un fel mai special: o parte din bănci se află la cor, unde e poziționată și orga. Altarul nu există. Preotul slujește într-un perimetru care îi permite să fie urmărit și din partea estică, dar și din cea vestică a bisericii. Ieșim afară și stăm lângă turn. „Acest turn s-a dărâmat la un mare cutremur ce a avut loc în anul 1802. Sătenii l-au reclădit, dar l-au făcut cu un etaj mai scund. O parte din materialele turnului fărâmat au fost folosite pentru construcția cea nouă.” Părintele Levente ne arată câteva blocuri imense de piatră așezate pe cant pentru consolidarea turnului. Ele au fost sculptate și au mici șanțuri longitudinale. Intrăm din nou în biserică. Preotul ne arată mai întâi balconul din lemn dinspre vest, decorat cu flori pictate pe fond albastru. Acestuia i se opune un alt balcon, decorat asemănător, amplasat în cor și unde este instalată orga. Aceasta funcționează, soția preotului fiind și organist, o folosește la fiecare slujbă.
Apoi ni se prezintă tavanul. Acesta este decorat cu o rețea de nervuri. Tavanul corului este însă diferit de cel al sălii. Nervurile din cor sunt construite în relief. Cele din sala sunt pur și simplu lipite de tavan. Acest fapt are drept cauză tot acel cutremur din anul 1802. Atunci tavanul sălii s-a prăbușit în interior, fiind refăcut ulterior. Preotul e de părere că meșterii care s-au ocupat de reconstrucția bisericii nu au știut (sau poate nu au putut, n-au avut materialele necesare) pentru a decora tavanul cu nervuri identice cu cele din cor. Tot în partea de sus, aproape de tavan, observam o serie de bare metalice care au menirea de a consolida contraforturile de pe exterior. În cor, deasupra mesei, atârna un candelabru mare, din lemn decorat cu motive florale tot pe fond albastru. În vecinatatea mesei se mai afla două scaune frumos decorate și o vază mare. Mândria acestei biserici însă e amvonul. Părintele vorbește entuziast despre modul în care acesta a fost demontat piatră cu piatră în vederea restaurării. Amvonul și coroana de deasupra sa datează din 1710, conform inscripțiilor din piatră. Această construcție are un aer de vechi, de autentic. Amvonul e compus din patru casete sculptate în piatră. Unul conține o emblemă cu un pelican pe ea, pe celalate trei au fost sculptate citate din Biblie. Pelicanul este un simbol al Mântuitorului folosit destul de timpuriu, atât în Răsărit cât şi în Apus şi semnifică atotputernicia jertfei lui Hristos. În creştinism Dumnezeu e răstignit; drumul către Înviere trece prin cruce. Pelicanul care îşi străpunge pieptul pentru ca din sângele său să-şi hrănească fiii şi să le dea viaţă, Îl simbolizează pe Hristos, care pe toate le ţine şi le mântuieşte prin jertfa Sa. Pe lângă simbolul patimii Mântuitorului, care are conotaţie euharistică („Sângele Lui a curs pentru viaţa lumii”), pelicanul simbolizează de asemenea şi sfâşierea fără durere a Învăţătorului care transmite ucenicilor destoinici cunoştinţe atât de aprofundate încât fac parte din fiinţa Sa. De aceea, cuvântul Său este unul care mântuieşte, căci este „rupt” chiar din fiinţa Sa şi astfel are putere multă. În Prohodul Domnului este amintit şi simbolul pelicanului: „Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte, şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii care au murit, răspândind asupra lor izvoare văi!” (Starea II, strofa 42). Pelicanul reprezinta jertfa de sine! Creștinii au făcut din el simbolul lui Hristos! Se spune că pelicanul, după ce scoate puii, nu-i părăsește de teama de a nu îi omorî cineva și își face o rană în piept cu ciocul ca ei să se hrănească! El este simbol creștin al jertfei Lui Hristos. Preotul ne traduce inscripția de sub pelican. Aflăm astfel că amvonul a fost construit pe cheltuială lui Donath Gyorgy. Stema îi aparține și, în semn de prețuire, el și familia lui au fost înmormântați în biserică. Preotul ne arată un loc în care podeaua sună a gol sub greutatea pașilor. Pe aici se face accesul în criptă. În vecinatatea amvonului se află un portal frumos decorat. Aici a fost o sacristie (camera preotului) pe care sătenii au decis mai demult demolarea acesteia și zidirea ușii. Și acest portal a fost restaurat relativ recent. Părintele regretă demolarea acestei încăperi fiindcă un astfel de spațiu era util pentru depozitarea diverselor obiecte bisericești: steaguri, cărți, straie. Ieșim din biserică înfrigurați și privim zidurile cămările de provizii nu mai există. Au rămas însă turnurile. Vechiul șanț de apărare care era umplut cu apă există și astăzi.
Biserica este înconjurată cu un zid de cetate în formă pătrată cu trei bastioane. Despre această fortificație se aminteşte pentru prima oară în 1222, drept „Castrum Noilgiantin” în scrisoarea de donaţie a lui Andrăs II, atunci când circumscrie linia de graniță a teritoriului economic nordic donat cavalerilor germani cruciați. Se poate stabili zidirea mai târzie a bastionelor. La toate cele patru colţuri ale cetății se află câte un loc de uşă zidită care probabil a servit inițial ca poartă, înaintea construirii bastioane1or. Astăzi se poate intra în cetate numai prin poarta bastionului nordic. În mijlocul părții de est, pe lemnul unei rame de uşi zidită se poate citi anul 1622. Aceasta ar putea se păstreze amintirea unei mari renovări din acel an, mai ales că pe exteriorul cetății se poate găsi inscripţii de nume din sec.al XVII-XVIII-lea. Cetatea a apărat în timp locuitorii satului, cei care și-au păstrat provizii de hrană și diverse alte valori în interiorul cetății. Aceste cămări familiale nu mai există astăzi. Bastionul din partea de nord-vest a servit în timp și ca locuință pentru paznicul cetății care avea datoria de a patrula noaptea în jurul cetății. Pe partea interioară exista un drum de strajă dispus de jur împrejur. Gurile de tragere și meterezele s-au păstrat intacte. (G.V.G.)
Lasă un răspuns