Un caz cu totul aparte este poetul-filosof Sorin Cerin. Aparte, fiindcă el refuză cu argumente grele să fie înregimentat în Uniunea Scriitorilor din România, pe care o consideră, asemenea lui Eugen Simion, „un mastodont de sorginte stalinistă, unde ești considerat împlinit ca scriitor nu datorită talentului tău, ci laudelor deșarte care ți se aduc de către gașca pe care la rândul tău trebuie să o lauzi”. Iar Nicolae Breban se ține aproape de acest punct de vedere. Motivele lui Cerin sunt existențialiste: „Simt greață și repulsie. Indivizi fără valoare, care trăiesc pentru funcții și se laudă cu ele fiindcă nu au o operă. Dacă ești scriitor și te lauzi cu funcția pe care o deții la o anumită uniune de creație și nu cu opera ta, atunci înseamnă că nu ești și nici nu vei fi vreodată scriitor. De ce nu răzbesc pe plan mondial dacă se cred atât de valoroși?”
N-am să mă apuc eu acum să apăr Uniunea, să o facă cei care nu-l recunosc pe Sorin Cerin ca poet, ca scriitor român. Eu îl recunosc. L-a recunoscut și Franța, respectiv Société des Poètes Français, al cărei membru este. Mai mult: „Anul trecut am primit Premiul Fundației Socieété des Poètes Français înmânat de către Președinția franceză. Franța este o mare putere culturală mondială, care a avut posibilitatea să mă promoveze și în alte țări și văd că o face și în prezent. Posibilitate pe care România nu ar fi avut-o, dar trebuie să recunosc, că am ajuns aici, prin propriul meu talent și nicidecum ca fiind vreodată un client al Institutului Culural Român sau al Uniunii Scriitorilor din România, instituții pe care le privesc cu greață și dezgust și de ale căror practici simt rușine și lehamite”.
Sigur, această nevoie a scriitorilor de a se aduna într-o uniune este cauzată inițial de lupta pentru drepturi, pentru ca societatea să accepte statutul de breaslă al scriitorilor. Numai că acest punct inițial a fost trădat și uniunea a devenit o gașcă politizată, cum a fost în Epoca de Aur, când statutul de scriitor era determinat de condiția de a fi membru de partid.
Cunosc situația scriitorilor din Statele Unite, unde am trăit ani de zile. Acolo scriitorii nu simt nevoie de nici o uniune, nu simt nevoia de a se aduna în congrese, de a fi organizați în ierarhii. Ierarhia abosultă este valoarea. Dacă doi scritori vor să se cunoască, se întâlnesc ei fără să existe o organizație care să-i apropie.
Nu calitatea de membru al unei uniunii îți dă talent. Nici o uniune nu te face scriitor. Ba la noi sunt mulți membri ai Uniunii care nu sunt scriitori, chiar dacă au funcții mari în Uniune, nu au dovedit cu nimic că au o operă demnă de a intra în istoria literaturii, nici măcar de a fi pomenită.
Conflictul pe care l-a avut, prin pocese, actuala conducere a Uniunii noastre cu noua generație, care o contestă, se datorează tocmai lipsei de transparență, condiției de gașcă a conducerii ei, deși opozanții au pierdut procesele. De ce? Fiindcă sunt montați nu de adevăr, de dorința de a schimba macazul, ci de dorința de putere (o gașcă se schimbă cu alta, poate mai sofisticată, dar esența e aceeași). Sunt zeci de membri ai Uniunii, care sunt membri cu numele, la număr, ei contează ca număr, ca și cotizanți, dacă asta poate însemna ceva, fiindcă nu au nici un drept, nu au nici un cuvânt de spus în organizație. Nici nu știu dacă mai au și drept de vot, fiindcă Uniunea imită politica țării, șefii se rotesc și se aleg ei între ei.
La ultimele alegeri parlamentare au participat 31 la sută din populația cu drept de vot. Actuala conducere a țării nu reprezintă România, ci o mică, foarte mică, parte a ei, de regulă, simpatizanții, gășcarii partidelor. Cam așa participă scriitorimea și la noi. Nu știu exact, nu m-a interesat și nu mă interesează această bucătărie. Ceea ce observ, când mai citesc rapoartele publicate pe site-ul Ununii, este birocratizarea ei excesivă.
Din punctul meu de vedere, valoarea adevărată este/trebuie să fie neînregimentată, valoarea adevărată aparține unei Uniunii universale, poate cerești, oricum, peste spațiu și timp. Uniunile de creație sunt efemere, pe când valoarea ține de eternitate, așa cum țin operele lui Homer, Platon, Sofocle, Eschil, Shakespeare, Dante, Eminescu sau Eliade, care n-au fost membrii nici unei Uniuni de breaslă, ei însiși sunt o uniune stelară a spiritului uman. Numai prin Valoarea lui, un scriitor este o instituție. Ori valoarea nu ți-o dă condiția de membru al unei organizații. Nu ți-o dau nici premiile, care sunt deșertăciune. Oricum, din experiența de-o viață o spun, culisele premiale m-au scârbit. Gașca este dușmanul valorii. Dacă iau premii non-stop numai cei din gașcă, adică non-valorile, și adevărata valoare e ignorată, ba ostracizată și forțată să moară în sucul propriu, se face un mare rău culturii. De regulă, nevoia de organizații o au mediocritățile și submediocritățile, fiindcă altfel ele nu au nici o valoare.
Cunosc mulți scriitori care sunt de acord cu punctul meu de vedere. Nu mă îndoiesc că și printre cei înregimentați există revoltați, dar își ascund opiniile și trăiesc un complex al valorii. Adevărul este însă că nu se poate schimba nimic. Lumea e bonavă. Istoria crește strâmb. Ce rezolvă o mână de protestatari în Piața Constituției? Nimic. Tăvălugul mediocrităților este enorm, iar cu prostia („proști, da’ mulți”) nu se poate lupta. Nu sunt fatalist, sunt realist. Ascensiunea găștilor nu poate fi oprită ca Arthuro Ui, fiindcă ele sunt cauzate de profit. Profitorii au nevoie de astfel de instituții, cu reguli impuse de ei, în folosul lor. Non-valorile sunt mai puternice pe pământ decât valorile, care au locul lor în eter. Veșnica dualitate: fizic-metafizic. Cea mai dureroasă situație este aceea când valorile se amestecă volens-nolens cu non-valorile sau sunt nevoite/obligate să conviețuiască împreună cu ele. Problema tuturor filosofilor a fost și este, cum evadăm din această existență tragică, cum o numea D.D.Roșca. Iar Soluția mea este una utopică. Ea poate fi găsită în Civitas Innocentiae și Homo Novus, cărți vizionare, de cotitură istorică.
Dreptul de a fi recunoscut este o problemă complexă. Dar nu despre acest lucru vreau să discut aici, ci despre poezia lui Sorin Cerin. I-am citit următoarele cărți apărute în acest an, 2022, la Editura Estfalia: Ființă și neființă, Transcendental, Oglinzile paralele ale genezei, Existențialism, Mai singur, Vise, Teatrul absurd, Greață și absurd, Iluzia Mântuirii, Statuile vivante ale absurdului, Omul este o șoaptă mincinoasă a creației.
Fiecare volum conține 77 de poezii. Cerin le numește poezii, dar eu le-aș numi ideopoeme sau conceptopoeme, fiindcă sunt poezii axate pe concepte filosofice. Altfel spus, Sorin Cerin face din filozofie poezie. Sigur, concepția sa filosfică se trage din tradiția filosofiei occidentale, pe linia transcendentalismului kantian, cu urme groase din Schopenhauer, Nietzsche și Wittgenstein, autorul celebrului Tractatus Logico-Philosophicus, care considera filosofia inferioară poeziei. Apoi are legătură și cu semiotica, și cu structuralismul, și cu matematica, în sistemul numit Coaxialism, determinat de Iluzia Vieții, care este veșnicul baraj în calea Adevărului Absolut. Cine spune că îl cunoaște, minte, cum afirma Nietzsche. Sorin Cerin este existențialist nu atât prin ideea de om revoltat și mâhnit, ci prin setea de absolut, dar face mai degrabă un coaxialism cu filosofia cunoașterii a lui Lucian Blaga, iar fatalismul are același izvor ca și la Conta, în cunoașterea legilor naturale. Și toate gândurile, Cerin și le împletește cu literatura sapiențială. Vestită este culegerea sa de înțelepciune, în 14 volume, cea mai valoroasă culegere de aforisme din lume. Iată o cugetare sapiențială de valoare poetică: „Să fim optimişti, iubirea mea cea mare, fiindcă avem de partea noastră clipa şi nu Destinul, fiindcă avem eternitatea acestei clipe şi nu timpul, fiindcă ne avem pe noi, acum şi aici, şi nicăieri în urma clipei, fiindcă va ninge cu timp, şi această urmă va fi îngropată de stele căzătoare, devenind o amintire a unei lumi trecute”.
De la Socrate la Bergson, Sorin Cerin pune întebări și caută răspunsuri. El se află în căutarea Limbajului Pur al Universului. Aceasta e calea poeziei. Este bântuit de nonsensul existenței, se cufundă în mistica Morții și a Eternității.
Iar în poezii aceste concepte sau idei mari sunt transcrise cu Majusculă și în jurul lor se derulează materia poetică. Iată un exemplu din volumul Mai singur: Mai singur,/ decât Lumina Divină,/ pe care-am pierdut-o,/ pe strada Ochilor tăi,/ nici Întunericul,/ Pașilor mei,/ nu mai poate fi,/ mai singur,/ atunci când calcă,/ peste podeaua roasă,/ de Patimile Orizontului,/ furat de fiecare dată,/ de eternitatea Clipei,/ la care se răstește,/ un Calendar ros de Dorul,/ care ne mai caută și acum, Destinul prăfuit,/ mai singur,/ decât întreaga Lume,/ promisă de Creatorul,/ ce doarme beat,/ inconștient,/ prin șanțurile frunții,/ unei Zile,/ care nu ne-a mai fost dată,/ să o trăim,/ niciodată.
Sau altul din Greață și Absurd: Zori de vată mânjită cu Gânduri, / crispați și înghețați / se îndoiesc până și de Amintirile de plumb, / ce cad surd, / alături de Marile lor Tăceri, / pe pleoapele Iluziilor Fericirii, / Inimilor de Pustiu, / care ni s-au închis, / peste Prăpăstiile Privirilor rătăcite, / prin Podurile Palmelor bătătorite, / ale Zilelor Goale, / de noi înșine, / care ne țin Greața și Absurdul, / în brațele Hazardului, / atâtor Vise deșarte, / ce au hrănit în cele din urmă, / doar Non-Sensurile Existenței, / Ființei, / care s-a dovedit a fi, / a Nimănui, / sfidând Neființa.
Sau acest important ideopoem din Oglinzile paralele ale genezei: Nicio Inimă de asfalt,/ nu va putea iubi mai mult,/ decât roțile Sufletelor,/ unor Motoare,/ care se rostogolesc peste ea,/ care nici măcar nu știu,/ cât de mult Combustibil de Iubire mai au,/ strigând în Noapte,/ cu farurile aprinse ale Viselor,/ crezând că au ales,/ indicatoarele de circulație sanguină corecte,/ printre venele Destinelor mereu în Ambuteiaje,/ printre Clipele,/ care mor pe ecranele acceleratoarelor de Idei,/ iluminate îndeajuns,/ dar nicidecum,/ de Lumina Divină,/ a Întâlnirii,/ pe care o așteptăm,/ alături de Viitorul,/ pe care l-am invitat la nunta,/ Țevilor de eșapamente ale Cuvintelor,/ care au început să poluze amarnic,/ mirosind a Iluzii de Fericiri,/ care au crezut în Eternitatea,/ din Cimitirul pieselor de schimb,/ al Adevărului Absolut.
Aici sunt conceptele cheie ale Coaxialismului. Dar o analiză amplă a poeziei și operei lui Sorin Cerin o fac în Istoria literaturii neînregimentate, unde el ocupă un loc aparte, aici am vrut doar să semnalez existența acestui scriitor român, care are dreptul de a fi recunoscut ca un alergător de cursă lungă pe pistele culturii universale.
Lasă un răspuns