Cu Măciuca printre neștiutori…

Am fost sufocați cu știri despre „nunta anului” (deși până la sfârșitul lui 2022 pot apărea alte nunți faimoase) desfășurată, cu respectarea, în general a tradițiilor românești (costumarea în iie, sărutatul mânii părinților etc.), în comuna vâlceană Măciuca. De ce s-a ales această locație și nu cea din satul ginerului este problema organizatorilor; ceea ce (m)-a deranjat au fost unele cuvinte jignitoare privind numele comunei și, mai ales, ignoranța sau reaua credință a unor ziariști cu prestanță prezenți la fericitul eveniment.

Toponimicul „măciuca” n-are nicio conotație sexuală, termenul trimite la acea armă albă folosită de localnici în apărarea comunității, asemănarea altui cuvânt din aceeași sferă: sulița. Să interzicem utilizarea lor cotidiană spre a nu trezi suspiciuni într-o perioadă în care, cotidian, dar și presa scrisă sau audiovizuală este plină de elemente de sexualitate sau chiar pornografie?! În Croația este o localitate datând de pe timpul Imperiului roman cu numele organului genital bărbătesc, localitate în jurul căreia s-au grupat istroromânii (ramura vestică a românilor) și care au dat o personalitate științifică mondială: Nicola (H. Coandă îi zice „Nicu”) Tesla. Trebuia / trebuie schimbat acest toponimic?

Toponimicul „Măciuca” a intrat și în folclorul autentic cules de Maria Tănase: Urcai dealul la Măciuca, Șapte văi și-o vale-adâncă, Foaie verde ca lipanu, melodii care au intrat în fondul de aur al tezaurului folcloric românesc.

Au dreptate ziariștii de la „Indiscret în Oltenia” (numărul din 28.08. 2022) să se revolte de „bășcălia” față de unele toponime, dar mai ales de „de reporterii veniți la nuntă [care] au mișunat pe ulițele satelor, încercând să intervieveze oameni vulnerabili care să spună prostioare”. Și unii intelectuali cu sorginte în vestita localitate s-au simțit jigniți, mai ales de ignoranța și reaua credință a ziariștilor, cum sunt universitarii craioveni, Ioana și Ion Godeanu.

Dacă „reporterii” au mișunat pe ulițele comunei cum se explică că ei n-au dat anumite elemente de cultură de rezonanță europeană.

De pildă, Măciuca este o localitate rurală în care se organizează o Tabără Internațională de Sculptură în piatră, cu participarea unor sculptori străini, începând cu 2014. Inițiatorul și finanțatorul taberei este omul de afaceri Dan Nițu (mai avem astfel de oameni modești care sprijină cultura; sperăm să nu intre în vizorul DNA) și sculptorul Viorel Enache, originar din Măciuca, restaurator la celebrul Muzeu Louvru din Paris. Meritau acești doi oameni de bine să fie cunoscuți de semenii lor?

Printre sculpturile lucrate în marmură de Carrara și Rușchița este una care tronează spațiul: statuia ecvestră a Reginei Maria, monument unicat în Europa până în prezent. Am scris, nu o dată, că Regina Maria merită să aibă statui (singură sau alături de regele Ferdinand), pe care am numit-o „regina naționalistă”, pentru că România a devenit „țara mea”, iar românii „poporul meu”. Reginei Maria i se datorează în proporție covârșitoare intrarea României în Primul Război Mondial de partea cui trebuia și, mai ales, recunoașterea internațională a Unirii de la 1 Decembrie 1918. Când regele Carol I s-a opus intrării României de partea Antantei și, implicit, împotriva țării sale de origine, amenințând că se retrage de pe tronul României, Maria, pe atunci doar principesă, s-a pronunțat cu fermitate: „Să fiu nevoită să părăsesc această țară, care, în sfârșit ajunsese a mea și în inima căreia mă furișasem atât de încet, însă atât de temeinic? Ce fel? Să părăsesc acest popor care începea să aibă încredere în mine și să mă primească drept zorii nădejdurilor lui? Să-mi părăsesc menirea, viitorul și sfântul drept de a fi înmormântată în pământ românesc? Oh, niciodată! Așa ceva nu trebuie să se întâmple […] Știam cu o siguranță tare ca piatra că, chiar dacă s-ar hotărî alții să plece, eu cu copiii mei aș rămâne lipită de acest pământ, căci a ne smulge de lângă el înseamnă să ne smulgă inima din trup”. ( vol. Țara mea, 1921). Cuvinte meșteșugite, dar sincere și profunde spuse cu mândria de „româncă”. Maria Regina l-a convins pe șovailnicul rege Nando (Ferdinand) să intre în război de partea Antantei (gest pentru care dinastia Hohenzoller a interzis familiei regale române purtarea numelui lor nobil), pe spicipiul „suntem una cu poporul nostru și, cu toată dezbinarea trecătoare, poporul nostru e una cu noi”.

Se cunoaște prea bine împlicarea Reginei în război, impresionând prin devotament și energie, sfidând moartea („Eu nu am timp să fiu bolnavă și atâta timp cât România are nevoie de mine”), bucurându-se că „Basarabia s-a declarat alipită de România; aceasta ne pricenuiește o mare bucurie”.

Sfârșitul Primului Război Mondial n-a însemnat și consfințirea Actului de la 1 Decembrie 1918, dar intră în rol Regina Maria: „Am fost trimisă în afara granițelor ca să vorbesc pentru țara mea, de a pune problemele sale în fața acelora care astăzi remodelau harta Europei și erau bine avertizați că România se află într-o situație delicată”. Se întâlnește cu decidenții politici mondial (președintele SUA, Wilson, George al V-lea, regele Marii Britanii, Poincaré și Clemenceau, președintele, respectiv primul ministru al Franței etc.) și astfel Regina Maria a reușit, grație tactului său diplomatic, patosului și implicării sale directe, dar și frumuseții sale, greu asemuită, să așeze pe harta lumii o nouă țară, adică „Țara mea”, România.

La 15 octombrie 1922, Ferdinand este încoronat la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor. Dar o problemă spinoasă, de protocol s-a ivit. Regele, fiind catolic, nu i se permite de Vatican să fie încoronat într-o biserică ortodoxă. Tot Regina Maria rezolvă și acest incovenient: încoronarea sa se va face în fața Bisericii Ortodoxe. „Specificul” românesc a ieșit însă în evidență: cele două partide „naționale”, Țărănesc și Liberal, nu participă la încoronare, fiind în opoziție, iar proverbul românesc „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită” s-a adeverit și de această dată: Regina Maria a fost umilită de propriul său fiu, regele Carol al II-lea, uzurpatorul tronului fiului său, Mihai. („Toate drepturile de mamă mi-au fost refuzate, chiar și dreptul de a fi iubită […] Am fost totdeauna un bun luptător. Dar să lupți împotriva propriului tău copil?”, scria ea rudei sale, regele britanic George). Regina Maria își dă obștescul sfârșit la 18 iulie 1938, orele 17.30 la Pelișor. Ultimele ei cuvinte testamentare au fost adresate „Țării mele și Poporului meu”.

Ne apropiem de centenarul încoronării de la Alba Iulia (15 octombrie 1922). Nicio mișcare preliminară, deși avem, plătită, o casă regală. Extrem de frumos și edificator ar fi fost ca alaiul de nuntă al soților Ilinca și George Simion să depună o coroană de flori la acest unicat monument ecvestru dedicat Reginei Marii Uniri: Regina Maria. Ar fi fost un autentic act patriotic.

Dacă reporterii de teren care mișunau pe ulițele comunei sau chiar și cei din studiou ar fi dovedit profesionalism ar fi descoperit că în localitate s-a născut o mare personalitate europeană, Dumitru (Dimitrie) Drăghicescu, autorul unei cărți valoroase: Din psihologia poporului român (București, Librăria Leon Alcaloy, 1907), interzisă în perioada comunistă, reeditată și utilizată după 1990. Cartea, cu un succes scontat între specialiști, fiind printre primele de acesr gen din țară, e pusă sub un motto semnificativ: „Trebuie să fi avut Dumnezeu vreun plan ascuns asupra acestui popor, pe care puterile occidentale l-au regăsit la marginea Dunării și pe care l-au adoptat ca pe Moise fiica lui Faraon”.

Dumitru Drăghicescu s-a născut la 4 mai 1875 în satul Zăvoieni, aparținător comunei Măciuca, într-o familie de boiernași de țară, cu vederi iluministe, buni gospodari și sprijinitori ai țăranilor. Studiile elementare le face în satul natal, se înscrie la renumitul Colegiu „Carol I” din Craiova, audiază cursurile Facultății de Drept și ale Facultății de Filosofie din București, impresionându-l prelegerile lui Titu Maiorescu și ale lui C. Dumitrescu-Iași. În 1901 își susține licența cu Influența lui Kant asupra lui A. Comte, după care pleacă la Sorbona parisiană, unde audiază cursurile celebrilor: E. Durkheim, G. de Tarde, H. Bergson, Th. A. Ribat și-și susține teza de doctorat sub conducerea lui Durkheim (17 mai 1904), cu titlul Rolul individului în determinismul social (cu un imens ecou în Franța, Italia, SUA, Belgia, nu și în România, tradusă abia în 1986), fiind primul român cu doctorat în sociologie. Întors în țară, a funcționat, sporadic și suplinitor, în învățământul secundar. În învățământul universitar – unde-i era locul – a pătruns mai greu, din rațiuni subiective și politice, abia în 1905, conferențiar la catedra de sociologie a Universității din București, funcționând doar până în 1910. Dezamăgit, intră în politică, ca deputat și senator ai partidului Liberal, manifestând și cu simpatii socialiste. Între 1916-1918 se stabilește la Paris, unde militează pentru drepturile României la unitatea națională și recunoașterea internațională a Unirii din 1918. La Paris, împreună cu Elena Văcărescu și Traian Vuia, a organizat „Comitetul transilvănean”, care a editat revista „La Transilvanie” pentru cunoașterea și recunoașterea drepturilor românilor la unitate și libertate. La „Congresul naționalităților” de la Roma (9-12 aprilie 1918), D. Drăghicescu a obținut acordul națiunilor participante de a le recunoaște drepturile legitime ale românilor; aceleași doleanțe le-a exprimat și la „Comitetul Național de Studii” (iunie 1918). A inițiat, împreună cu El. Văcărescu, Traian Vuia și geograful francez Emanuelle de Martonne, publicarea de lucrări istorice și etnografice în limba franceză spre a contracara șovinismul maghiar și deznaționalizarea dusă de imperiul țarist și austro-ungar. El însuși a scris în acest sens, trei broșuri despre Transilvania și Basarabia. Prieten cu N. Titulescu, a colaborat la Liga Națiunilor, iar între 1934-1936 a fost ministrul României în Mexic. A trecut la cele veșnice, prin sinucidere, la 14 septembrie 1945.

Acestui savant și mare patriot nu merită să i se amintească măcar numele?!

Dar, Măciuca se mai remarcă, în zilele noastre, și cu alte realizări prin: echipa de călușari, Fundația „D. Drăghicescu” care organizează activități culturale și științifice, liceul teoretic de performanță, existența (încă) a unor cule din sec. XIX, prima școală apărută în tinda bisericii, în 1818, o bibliotecă înființată la sfârșitul secolului al XIX-lea de Spiru Haret și sprijinită de N. Iorga (care a donat cărți), cămin cultural din 1928, centrală telefonică din 1896, dispensar din 1935, bancă populară, judecătorie rurală și post de jandarmi încă de la începutul sec. XX, un concurs de ciclism, un complex turistic cu o faimoasă Spa, mereu ocupată de turiști etc.

Sunt doar câteva temeiuri pentru ca prilejul acestei nunți să fi oferit participanților, auditorilor sau telespectatorilor și alte informații utile, de rezonanță culturală. Să ni-l reamintim pe Cristian Țopescu, care, atunci când transmitea un meci, apela la informații inedite despre locul desfășurării, oameni și monumente, astfel încât și alți comentatori sportivi din alte țări îi solicitau astfel de date.

În zilele noastre, prințul Charles a venit în Transilvania, mergând pe ulițele satului, pe jos sau în căruță, fără gardă de corp, vorbind despre România ca una din cele mai frumoase țări de pe Mapamond. Și, ca să dovedească acestă afirmație, l-a adus în România pe poetul Charlie Ottley de la BBC, care, de câțiva ani stă în România (de care s-a îndrăgostit, la propriu și de o româncă) și a realizat emisiuni, precum Chipurile României, difuzate în toată lumea. Cred că de la Kurt Heilscher (renumit fotodocumentarist din perioada interbelică, care a editat albumul România, în 1934, cu o prefață de Octavian Goga), nimeni nu a prezentat lumii, documentat și cu patos, o țară profundă, văzută din exterior, cum o face acest excelent ziarist Charlie Otteley, care ar putea fi un exemplu demn de urmat și pentru unii din reporterii români. Acest Charlie Otteley merită să fie numit cetățean de onoare al României (precum Luis Barthou) sau al câtorva orașe.

„Sub negura vremurilor, românismul s-a pitit în scorburile din munți”, scria Octavian Goga (azi nestudiat în școli sau facultăți), în prefața albumului citat.

Astăzi, nu mai suntem „sub negura vremurilor”, nu trebuie să ne mai pitim, ci doar să ne arătăm adevăratele chipuri, ale noastre și ale României reale. Să fim naționaliști și patrioți în sensul real al cuvântului, în cel teoretizat de Eminescu: „Cu cât ne iubim mai mult patria și poporul nostru, cu atât vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire și să nu surescităm cugetarea, căci ușor s-ar putea ca să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase și să ne agităm cu vehemență prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, și fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu oprește defel ca creierul să rămâie rece și să-și îndrepteze activitatea cu siguranță, să nimicească adevărata cauză a răului și să o stăpânească cu statornicie de fier”.

O pledoarie actuală, la care să aderăm cu toții.

Un articol de Tudor Nedelcea

Lasă un răspuns