Artefacte arheologice vechi de 7.000 ani au fost descoperite, în apropiere de Târgu-Neamţ, de o echipă de arheologi condusă de cercetătorul Vasile Diaconu, din cadrul Complexului Muzeal Naţional Neamţ. Descoperirile au fost făcute pe şantierul arheologic de la Topoliţa (comuna Grumăzești), o localitate aflată la opt kilometri sud de oraşul Târgu-Neamţ. Topolița este localizată în depresiunea Ozana-Topolița, pe valea râului Topolița și denumită astfel deoarece este drenată de râurile Ozana și Topolița, aceasta din urmă fiind cunoscută și sub numele de Depresiunea Neamțului sau Depresiunea Nemțișorului, situată la altitudinea de 357 metri. Topolița este împărțită în două „cartiere”: Topolița, partea veche a satului, și Ocea, partea nouă. Satul este o așezare veche, prima atestare arheologică datând din secolul II d.Hr.. Principalul său obiectiv turistic îl constituie biserica de lemn din localitate, care poartă hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul și făcea parte din fosta Mănăstire Topolița.
Satul este atestat documentar de Domnitorul Ieremia Movilă în aprilie 1598, dar mănăstirea exista deja cu mult inaintea acestei date, ctitorul său fiind Domnitorul Petru Șchiopul (n. 1537 – m. 1594). În această ctitorie s-au mutat, pe la 1550, călugărițele de la Mănăstirea Boiștea (atestată printr-un document din 6 iunie 1446). De la Mănăstirea Topolița pleacă, în 1781, Maica Olimpiada și construiește un nou așezămănt mănăstiresc la Văratec, între anii 1781-1785. În 1790, locțiitorul de mitropolit Ambrozie vede că, din cauza extinderii satului, mânăstirea Topolița era înconjurată de casele sătenilor și hotărăște mutarea obștii de maici la Mănăstirea Văratec, care era situată într-un loc retras, mai potrivit vieții monahale. După mutarea obștii de maici la Văratec (1790), Biserica Topolița este preluată de către obștea satului, fiind folosită de atunci ca biserică parohială.
În vara anului 2020, arheologii nemțeni au scos la lumină locuinţe vechi de peste 6.500 de ani vechime, într-un sit din satul Topoliţa, comuna Grumăzeşti. Situl este cunoscut de aproape două decenii. În 2017, o echipă germană de la Universitatea din Erlangen-Nürnberg a realizat aici o scanare geofizică a aşezării, studiul indicând că în perimetrul respectiv ar putea să existe „ruinele“ unui sat preistoric. În 2019, echipa arheologului Vasile Diaconu, de la Muzeul de Istorie și Etnografie din Târgu Neamț, a facut primele investigații în noul sit arheologic, deschis granița dintre Săcălușeștii Agapiei și Topolița Grumăzeștilor, descoperind o locuință veche de aproape șapte milenii. Investigațiile neinvazive au pus în evidență existența a peste 20 de posibile construcții eneolitice, aparținând culturii Precucuteni, urmele unor structuri rectangulare, dar și un posibil șanț, situat pe latura de nord a așezării. Rezultatele interesante, oferite de scanările geo-magnetice, i-au determinat pe specialiștii Complexului Muzeal Județean Neamț să demareze săpături în incinta acestui sit. „Pentru a verifica datele geo-magnetice, am deschis o suprafață de aproximativ 60 mp, acolo unde apăreau urmele unei posibile locuințe eneolitice”, spune dr. Vasile Diaconu. „(…) am identificat parțial resturi din pereții unei case, cultura Precucuteni. Știm deja că a fost construită pe structură de lemn și lipită cu lut, apoi, după o perioadă de utilizare, respectiva construcție a fost incendiată. Din perimetrul locuinței am recuperat materiale arheologice interesante, care constau în resturi ceramice, unelte de piatră, obiecte de lut, dar și fragmente de statuete antropomorfe. Tot în perimetrul cercetat, am găsit vestigii getice, din sec. III-II î.Hr., dar și de la sfârșitul epocii bronzului. Este important de remarcat că, în zona Târgu Neamț, au mai fost cercetate astfel de locuințe doar la Târpești, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă”. Pe măsură ce vor avansa cercetările, rezultatele ar putea fi tot mai interesante. În mod sigur, vor aduce informații valoroase despre comunitățile care au locuit în această zonă cu aproape șapte milenii în urmă.
Ca şi în anii trecuţi, vestigiile arheologice i-au impresionat pe istorici mai ales că în această campanie de săpături au fost identificate o serie de artefacte mai deosebite. Specialiştii de la Muzeul de Istorie şi Etnografie Târgu-Neamţ au recuperat obiecte interesante realizate din lut, piatră şi chiar cupru. Cele mai spectaculoase descoperiri sunt micile statuete de lut care făceau parte din recuzita religioasă a oamenilor de acum 6.500 de ani. O premieră pentru acest sit, înregistrată în această vară, o constituie descoperirea unor vestigii care au o vechime mai mare decât fusese estimată locuirea din această aşezare. Este vorba despre mărturii de locuire cu o vechime de aproximativ 7000 de ani, atribuite Culturii Ceramicii Liniare. „Descoperirile atribuite Culturii Ceramicii Liniare în judeţul Neamţ şi în zona subcarpatică a Moldovei sunt puţin numeroase, iar ceea ce am descoperit noi la Topoliţa în această campanie de săpături ne confirmă faptul că avem de a face cu o nouă aşezare a cărei vechime aproximativă este de 7.000 de ani. Desigur, cele mai consistente descoperiri pe care le avem în situl de la Topoliţa aparţin culturii Precucuteni, deci strămoşilor faimoasei culturi Cucuteni. M-am bucurat să constat că şi în acest an ni s-au alăturat tineri inimoşi, care au dorit să sprijine prin efortul lor un demers ştiinţific important”, a declarant responsabilul ştiinţific al şantierului aheologic, Vasile Diaconu.
Specialiştii estimează că resturile locuinţei cercetate în acest an fac parte din cele peste 20 de construcţii care alcătuiau un mic sat preistoric acum mai bine de şase milenii. Cercetările minuţioase de până acum au arătat că respectivele comunităţi s-au stabilit aici pentru că au găsit un teren favorabil agriculturii, existau surse bogate de apă, iar la numai câţiva kilometri se găseau surse importante de sare.
Cultura Ceramicii Lineare sau Linear Pottery („Bandkeramik”, „Linearbandkeramik”, sau „LBK”) este un important orizont arheologic din neoliticul Europei. A înflorit în jurul perioadei 5500-4500 BC (acum 7500 – 6500 de ani vechime), cu o densitate mai mare a siturilor din centrul văii Dunării și de-a lungul cursul central și superior al Elbei și Rinului. Aceasta reprezintă o etapă importantă în prima răspândire a agriculturii în Europa. Ceramica aparținătoare acestei culturi este formată din cești simple, boluri, vaze și carafe fără mânere, la care au fost adăugate într – o etapă ulterioară, un simplu sau perforat pinten (posibil folosit la adăugarea unor „mânere” textile sau vegetale, care „îmbrățișau” vasul), baze (pentru echilibrul mai sigur al vaselor) și gâturile (ce adăugau în afara unui mai bun mod de păstrare și un plus de accesibilitate). Aceste obiecte au fost folosite ca ceramică „de bucătărie”, sau pentru transportul local de alimente și lichide. Cele mai importante site-uri ale acestei culture cunoscute în Europa sunt: Nitra în Slovacia; Bylany în Republica Cehă; Langweiler și Zwenkau în Germania; Brunn am Gebirge în Austria; Elsloo, Sittard, Köln-Lindenthal, Aldenhoven, Flomborn și Rixheim pe Rin; Lautereck și Hienheim de-a lungul cursului superior al Dunării; Rossen și Sonderhausen în zona centrală a Elbei. În cea mai timpurie fază a culturii ceramice liniare, au fost recunoscute două variante: antic sau vestul culturii ceramice liniare care s-a dezvoltat în zona centrală a Dunării, inclusiv partea de vest a Ungariei și s-a extins de-a lungul Rinului, Elbei, Oderului și Vistulei; faza a II –a Cultura ceramicii liniare de est, care a înflorit în estul Ungariei (câmpia Tisei?). Au mai fost definite, de asemenea, o fază mijlocie și una tardivă: în faza de mijloc a culturii ceramicii liniare antice se introduce în cultura Bug-Dnestr și începe să producă ceramică „în bandă”; în faza târzie a culturii ceramicii lineare apar decorațiuni făcute cu poansonul, element nou extins de-a lungul Vistulei și Elbei. În cele din urmă, Cultura Ceramicii Liniare a fost înlocuită de un set de culturi noi, printre care nu se vede nici una dintre acestea care să asigure însă o corespondență unu-la-unu cu oricare dintre variantele sale.
Unele dintre aceste culturi de mai mai târziu sunt cele cunoscute ca: Hinkestein, Großgartach, Rossen, Lengyel, Cucuteni și Boian-Maritza. Şantierul arheologic de la Topoliţa îi atrage, în ultimii ani, pe tinerii care vor să experimenteze şi alte lucruri ce ţin de munca în natură sau gătitul după metode tradiţionale. Un detaliu lăudabil este acela că pe situl de la Topoliţa participă la cercetări şi studenţi de la facultăţile de istorie din Bucureşti, Iaşi şi Suceava, având astfel posibilitatea să intre în contact direct cu munca de arheolog.
Dovada unei locuiri de 7000 de ani pe aceste meleaguri, cu o cultură dezvoltată după posibilitățile epocii respective, ne face să fim mândrii și să căutăm în continuare elementele zestrei noastre milenare de care nici nu știam. Rădăcinile sunt mult mai adânci…
Lasă un răspuns