Spunem adesea, chiar încrâncenați de patimă, ba, chiar din patima propriilor feluri de dreptate pe care credem a ni se cuveni: „Nu îl pun pe copilul altuia înaintea copilului meu!”… Niciodată!… Dar, atunci, de ce-I cerem Maicii Domnului, cum îndrăznim să-I cerem Ei să pună, înainte de toate, înainte chiar și de Justiția Divină, de ceea ce reprezintă Fiul Ei, Judecătorul Cel Drept, cum îndrăznim dară a-I cere să Se roage pentru copilul nostru, înaintea copilului Ei?… Cum avem neobrăzarea de a-I cere să pună înaintea Copilului Ei un alt copil?!… Să ceară milă pentru un alt copil, prin amânarea unei judecăți ori plăți ce vine, poate, ca o meritată dreptate și îndreptare făptuită unui alt copil, unui alt suflet?…
Omul vrea să decidă el, nu?… Și nu Dumnezeu… Dar nu ar fi mai bine, mai drept, să ne rugăm așa cum se cuvine, așa cum trebuie, așa cum ne învață Sfinții Părinți?… Și să nu cerem nimic altceva, decât împlinirea Voii Domnului?… Doar atât: „Facă-se Voia ta!”… „Împlinească-se Voia Ta!”… „Facă-se voia Ta, Doamne, în viața mea!”…
Dar omul știe a spune, doar: „Mai dă-mi o șansă! Fie-ți Milă!”… „Mai dă-i o șansă copilului meu, fie-ți milă de copilul meu!”… Dar poate că aceea șansă, aceea milă chiar, poate fi ea însăși o nedreptate, o neînfăptuire, o neîmplinire a unei pedepse, ca plată a ceea ce a făcut copilul tău, sau chiar tu, altui copil, altui suflet…
De ce Îi cerem lui Dumnezeu amânarea împlinirii, înfăptuirii unei dreptăți?… A unei plăți, poate… Când asta poate însemna o nedreptate în fața altuia ori chiar a altora?… Pentru că, așa cum nu poți îndrepta o injustiție cu o altă nedreptate, și amânarea la nesfârșit a unei plăți poate însemna, în cele din urmă, o plată, ori chiar o nedreptate, și mai mare în fața altora…
De aceea, nu ar fi mai drept, mai corect, pentru noi, să nu cerem nimic altceva decât Voia Domnului?… Doar atât: „Facă-se Voia Ta, Doamne!”… Dar nu, omul nu vrea niciodată asta!… Nu cu adevărat! Nu din suflet! Nu pentru propria-i curățire! Căci el se crede mereu mai presus, nu?!… Vrea însă milă, când îi este greu… La nesfârșit, chiar… Și, dacă se poate, să nu fie nici judecat cumva pentru faptele, nedreptățile, relele lui…
Așa ar fi perfect pentru noi, nu?!… Așa ne-ar fi cel mai potrivit, nu?!… Așa ar fi drept, și „creștinește”, pentru noi, nu?!… Așa credem noi că se cuvine a ni se face dreptatea, nu?!… Noi să decidem singuri pentru noi, când ne este bine… Și doar când nu avem încotro, să cerem, dar nu Mila, nu Îndurarea, nu Voia Domnului, ci tot ceea ce credem noi că ne este mai bine, că ne face mai bine, că ne este mai de trebuință… Pentru că omul nu știe să se supună celor Sfinte, dar știe să se revolte și, dacă nu este care cumva mulțumit de dreptățile cerute, cu încrâncenare adesea, să înceapă a-și pierde chiar, și, cel mai de, în mod voit, credința… Ba, să se întoarcă chiar împotriva aceluia Căruia I-a cerut dintâi Mila…
Așa se întâmplă când primești prea multe șanse… Ajungi a crede că ți se cuvin toate!… Iar când nu mai primești nimic din toate acestea, te întorci împotriva Celui ce te-a ajutat…
Acesta este omul… Iubește florile, dar nu și pământul din care ele au răsărit…
Lasă un răspuns