Pe când eram încă tânăr, chiar destul de… copt (pe la sfârșitul anilor ’70 ai veacului din urmă), îl salutam zilnic, aș putea spune, pe Tănase. Pe marele actor Constantin Tănase, și nu pe celălalt Tănase, Gheorghe, prim-secretar al județului acelor vremuri. Lucram pe atunci la ziarul… săptămânal „Vremea nouă” din Vaslui și, fiind vecin cu statuia neuitatului actor (operă a strălucitului sculptor bârlădean Marcel Guguianu), în drum spre redacție îmi luminam ziua dând cu ochii de „chipul lui cioplit”. Era o cale de vreo 200 de pași boierești. În celălalt capăt al întinsei piețe civice se găsea „Palatul administrativ”, în stânga jos, cu partidul, cu Gh. Tănase în frunte, iar în dreapta – primăria orașului. Evoc aceste detalii, poate banale, privind anunțul primarului din 1935… Un mic amănunt: cât de corect se scria românește pe atunci!
Faimosul actor venea rar la Vaslui, oraș în care, pe strada Hușiului, văzuse lumina zilei de 5 iulie 1880. Se pare că poposea doar atunci când se afla în turneu cu trupa sa. Cel cu „Calul bălan” s-a întins pe durata a peste 50 de zile, „Cărăbușul” „ocupând în acest răstimp nu mai puțin de patru vagoane”. Felul în care era primit de către locuitorii fostei Capitale a Moldovei de Jos glăsuiește cu prisosință afișul din 1935. Constantin Tănase ținea mult la târgul lui natal, la oamenii locului. Încă avea rude și prieteni aici, care își duceau traiul într-o strălucită… sărăcie. Cei mai mulți dintre vasluieni participau la spectacolele lui, grație marelui actor, ca… invitați. Adică, pe gratis. Generozitatea cupletistului s-a arătat și prin donațiile pe care le-a făcut unei școli, unor biserici din partea locului. N-a uitat, probabil, nici de satele Cursești și Hârșoveni, unde și-a exersat ocazional, în tinerețe, aptitudinile de învățător la îndemnul prietenului său Ioan Adam (scriitor talentat, născut la câțiva kilometri de Vaslui, la Muntenii de Sus).
Privesc afișul din 1935, răsfoiesc și două cărți despre Constantin Tănase. Prima a apărut în anul 1947, la editura „Vatra”, iar a doua datează din 1967, girată de editura „Meridiane”. Pe ambele coperți figurează semnătura lui Ioan Massoff, un bun cunoscător al Thaliei interbelice și altor câtorva deceniilor ce-au urmat. În plus, la ediția ultimă – precizată ca fiind a II-a – apare ca autor și Radu Tănase, fiul cel mare al actorului. Ar fi multe de spus. Poate luna viitoare, când, pe 29 august 1945, actorul trăia „ultima noapte a lui Mihai Viteazul”, cum singur își anticipase nefericitul sfârșit, vom stărui mai îndelung. Comparând cele două cărți, avem și nu prea avem de-a face cu o reeditare. Că nu se mai reamintesc, în nici într-o ediție, cuplete de felul „Rău a fost cu «was ist das»,/ Da-i mai rău cu «davai ceas»;/ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton,/ Davai casă și moșie/ Harașo, tovărășie!”, nu-i, desigur, de mirare… Cât de mult însă putea fi sucită și vopsită în roșu mintea românilor, doar din trei mișcări, rămâi pur și simplu interzis. Culmea, astfel de răsuciri au continuat și continuă. Bunăoară, bustul lui Tănase a fost amplasat inițial pe latura Casei de cultură dinspre șoseaua București-Iași (cândva, un fel de Corso al târgului). Nu de prea mulți ani i s-a schimbat locul. Când a fost mutat la intrarea principală a instituției care păstrează în coadă terminația „a sindicatelor” (care sindicate?), nu știu. Oricum, și într-o parte și-n cealaltă, poziția este absolut meschină. Bietul Tănase pare un fel de portar al Casei de cultură, care îi poartă numele. La fel arată și Valentin Silvestru, al cărui bust a fost instalat la vreo trei-patru metri de locul în care și-a făcut „stagiatura” cel al lui Tănase…
Am și o noutate îmbucurătoare, pe care tocmai am primit-o de la prof. Nicu Lupu (ASE). Marele actor – plin altădată, din cap până la bust, de găinațul guguștiucilor – beneficiază, de puțină vreme, de o față și o „costumație” renovate. Se poate!
Nu pot încheia aceste rânduri fără a mă referi la o aiureală de-a dreptul jenantă. De unde Constantin Tănase a descrețit frunțile românilor în chip atât de inspirat și decent, decenii și decenii la rând, fragmente din admirabilele lui cuplete fiind invocate și în zilele noastre, se găsesc tot felul de personaje să „relocheze” prostia autohtonă în orașul de baștină al marelui actor. De regulă, din nefericire, cam așa se întâmplă la noi cu recunoștința. Ca să nu spun că inșii (vasluienii) din beție se trezesc, pe când „clăcașii” încremeniți în prostie, niciodată!
Apropo: „În afară de vin, berea era singura băutură admisă. Tănase n-a băut niciodată țuică sau alte alcooluri tari. Ura beția și apariția unui om beat pe stradă îl indispunea ceasuri întregi…”
Un articol de Mihai Ogrinji
Lasă un răspuns