În 1873, Parlamentul Românieia votat o lege pentru încurajarea industriei zahărului, scutind-o pentru 25 de ani de orice impozit către stat sau comună, în privința produselor și a importului instalațiilor. Așa au apărut Fabricile de zahăr din Chitila și Sascut. Fabrică de zahăr la Chitila a fost înființată în 1876 de Nicolae Bibescu, pe malul Colentinei, în locul unei foste mori de apă. Societatea anonimă avea un capital de 700.000 lei, iar printre subscriitori figurau niște întreprizători belgieni și Societatea financiară a României (cu 300 părți). Concurența zahărului de import, dificultăți tehnice și o cerere internă restrânsă au făcut ca fabrica să nu se dezvolte după așteptări și să se închide în 1883, cu toate că în 1882 statul intervenise cu o primă de 16 bani la kilogramul de zahăr consumat în țară și de 30 bani la kilogramul exportat.
Dimitrie Cesianu, ginerele lui Nicolae Bibescu, pe baza unui împrumut la Banca Marmorosh Blank, redeschide în 1898 Fabrica de la Chitila. În 1898 se angajează pentru un an ca laborant în urma unui examen de chimie chiar poetul Tudor Arghezi, în vârstă de 18 ani. Moștenitorii lui Cesianu propun Băncii reorganizarea fabricii, constituindu-se o nouă societate anonimă cu un capital de 1.200.000 lei (a treia parte fiind subscris de Bancă). Sunt aduse cele mai performante instalații. În 1899 capitalul s-a ridicat la 2.500.000 lei, funcționând cu acest capital până în 1909 când este urcat la 5.200.000 lei. În 27 iunie 1911 ziarele descriau un eveniment de la Aerodromul Chitila, cu coborârea din aer a căpitanului Thomick dintr-un balon lansat de acolo cu o parașută în curtea Fabricii de zahăr. Dimineața de Luni, 27 Iunie, 1911: Ascensiunea de la Aerodrom – A fost un moment de puternică emoţiune. Inimile tuturor acelor zeci de mii de spectatori băteau ca una. O simplă greşală în funcţionarea mecanismului aparatului şi aeronautul ar fi ajuns sfărâmat la pământ. Din fericire, lucrurile evoluaseră cu bine şi căpitanul Thomick, apărat de forţa quasi magică a umbrelei (parașutei), ajunse teafăr în curtea fabricii de zahăr de la Chitila. În timpul Primului Război Mondial la 21 noiembrie 1916, soldații sublocotenentului Nicolae Pietraru aflați în retragerea spre Capitală, ajung la fabrica de zahăr din Chitila. „Soldaţii iau mai mult decât pot duce. Păcat! Restul va rămâne inamicului.” (adică trupele de elită – grenadierii lui Falkenhayn).
După Primul Război Mondial se implică în producția de la Chitila și armeanul Harutiun Frenkian. Supranumit în România „rege al zahărului”, patronul Harutiun Frenkian s-a născut în Anatolia în 1872 şi s-a stabilit în Constanţa după prigoana armenilor din Turcia din 1915. Spirit întreprinzător, a înfiinţat o vastă reţea de magazine în oraş şi în zona limitrofă, ca o recunoaştere fiind ales ca vicepreşedinte al Camerei de Comerţ Constanţa. El este cunoscut ca un mare filantrop, care venea în sprijinul persoanelor nevoiaşe. A început să importe zahăr nerafinat din S.U.A. pe care-l prelucra în special la Fabrica de Chitila, acolo unde angajase mulţi şomeri. A avut fabrici de zahăr în Chitila, Arad şi Timişoara, muncind cot la cot cu angajaţii, punându-le la dispoziţie și locuinţe acestora. Fabricile lui de zahăr au fost dotate cu instalaţii din Cehoslovacia, iar în anii ’20 specialiştii cehi au venit să le monteze. Câţiva au rămas să asigure funcţionarea şi mentenanţa instalaţiilor. Au început să lucreze cu el și frații Papazian la Chitila rămânând Ardaş, iar Bedros este adus ca om de încredere – „şef de curte“, cel care avea grijă de curăţenie, mijloace de transport, mişcarea mărfurilor – la nou înfiinţata Fabrică de Zahăr din Arad (1925-1926), se pare o fostă fabrică de hîrtie. Din Indicatorul industriei româneşti (1927) aflăm următoarele date: Chitila Bucureşti S.A. pentru fabricarea zahărului, capital social – 52 milioane lei, capital investit – șase milioane lei aur, uzină electrică proprie (2 544 HP), 250 lucrători, capacitate maximă de pre – lucrare – 700 tone sfeclă/24 ore. În 1938, printr-un testament olograf, Frenkian alesese destinaţia averii sale, prin crearea unei fundaţii care să-i poarte numele: 15 milioane de lei pentru academia Română, în vederea acordării de burse pentru studenţi; bijuteriile aflate în seiful 78 al Băncii Comerciale, 178.000 acţiuni ale fabricilor de zahăr din Chitila şi Arad, zece milioane de lei şi orice avere mobiliară, creanţe din ţară şi din străinătate – pentru construirea unui spital cu 80 de paturi; fonduri pentru construirea unui cămin pentru copiii de ţărani; zeci de milioane de lei pentru construirea de şcoli primare; sume importante pentru Ministerul Sănătăţii şi Crucea Roşie.
Frenkian a creat în anul 1942 la Bucureşti un spital pentru răniţi; de asemenea, aproviziona cu lemne bisericile armeneşti din Constanţa şi Bucureşti. În 1948 averea sa este naţionalizată şi pentru a scăpa de închisoare se adăposteşte la Focşani, iar apoi se refugiază în munţi, la stâni. Ultima „afacere” a sa: colinda noaptea berăriile din Focşani, vânzând miez de nucă copt, ţinut într-un borcan cu apă, fără ca nimeni să bănuiască că avea în faţă un fost nabab. În 1948 Fabrica de zahăr Chitila a fost naționalizată. Harutiun Frenkian a mai trăit până în 1958, întâmplările de după naționalizare fiind istorisite de Varujan Vosganian în a sa „Cartea șoaptelor”. Pe lângă Fabrică a fost înființată o echipă de fotbal în 1954, sub numele de „Zahăr Chitila”, având culorile alb – albastru.
În 1970, din cauza faptului că devenise nerentabilă şi constituia o sursă de poluare pentru localitatea care se extinsese până în preajma fabricii, aceasta a fost desfiinţată. În locul ei a luat fiinţă „Întreprinderea de Utilaje şi Piese de Schimb” (IUPS) pentru industria alimentară, în special pentru cea a zahărului, cea mai importantă de acest fel din ţară. Echipa de fotbal devine „IUPS Chitila”. Directorului IUPS Alexandru Dumitraşcu i se datorează şi construcţia stadionului, dat în folosinţă în 1983, care poate primi în jurul a 1.500 de spectatori. Acesta a fost făcut pe locul unei mari gropi de gunoi, prin mobilizarea tuturor factorilor cu putere de decizie din zonă și prin munca voluntară a oamenilor din IUPS. După ce respectiva groapă a fost dezafectată, a fost acoperită cu pământ scos de la săpăturile lucrărilor pentru metrou. După 1990 IUPS a devenit UTREC S.A. Ce mai avem din toate acestea în prezent: curtea fabricii cu unele clădiri, un conac – sediul actual al „Grădiniței Voinicel” și zona de clădiri „Colonia”, ocuparea cu construcții a fostului traseu al liniei ferate de aprovizionare (se ghicește traseul în diagonală) și multe amintiri, imagini etc.
Lasă un răspuns