Din istoria omenirii cunoaștem un singur neam ales de Dumnezeu în vederea împlinirii unui plan divin: neamul lui Israel. L-a ales pe bătrânul Avraam să-i fie strămoș, ca om credincios, plin de omenie, îndelung rugător, ospitalier, ascultător de Dumnezeu. Din omul acela, care nu-și dorea altceva decât un copil și pentru asta se ruga stăruitor împreună cu soția, Sara, Dumnezeu a făcut întâiul pământean, care a găzduit și a ospătat persoanele Sfintei Treimi deghizate în călători. I-a împlinit rugăciunea și, când credea că fericirea a poposit în casa lui, iar copilul creștea frumos și înțelept, de ți-era mai mare dragul să te uiți la el, a venit marea încercare a ascultării. Copilul trebuia adus jertfă, adică trebuia ucis și trupul lui ars pe grămada de lemne. Ce-o fi fost în sufletul omului aceluia, când mergea cu copilul spre altarul de jertfă; ce-o fi fost în sufletul lui, când a ridicat cuțitul ca să-l împlânte în trupșorul copilului? Totuși, porunca lui Dumnezeu era poruncă și ea trebuia împlinită cu orice preț! M-am întrebat mereu, de câte ori mi-am amintit de această scenă, câți dintre noi cei de azi am avea puterea să facem același lucru cu propriul nostru copil?!
Dumnezeu nu l-a lăsat pe Avraam să ducă până la capăt ascultarea, dar pentru ceea ce voia să facă pentru a-L asculta pe Dumnezeu, a hotărât să ridice din el un popor numeros, un popor „câtă frunză și iarbă”, un popor din care avea să se nască Însuși Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Dumnezeiască răsplată!
Promisiunea s-a împlinit întocmai, dar poporul ce s-a ridicat din urmașii lui Avraam nu a fost întotdeauna pe măsura așteptărilor divine. Pedepsele nu au întârziat să vină. Să ne amintim, spre exemplu, de robia egipteană, de cea asiriană, de cea babiloniană, de cea romană și multe altele, culminând cu holocaustul nazist. Astăzi urmașii lui Avraam sunt răspândiți în lumea întreagă. Nu o stăpânesc politic, așa cum și-ar dori, ci sub alte aspecte: financiar, științific, artistic etc. Cu toate acestea, nici azi, după mai bine de două mii de ani, ei nu recunosc că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și tot Îl mai așteaptă. În mijlocul acestui popor S-a născut Mântuitorul, în mijlocul lui a făcut nenumărate minuni asupra oamenilor, asupra naturii și asupra Lui Însuși, în mijlocul lui a învățat timp de trei ani și jumătate, întemeind o nouă religie, dar degeaba. Acel popor L-a judecat, L-a condamnat, L-a batjocorit și L-a răstignit pe Împăratul lumii. Atâta nerecunoștință….!
Au fost întotdeauna în lume numeroase alte popoare, mai mari, mai mici. Fiecare popor a avut particularitățile sale, specificul său, asemenea oamenilor. Nu găsești doi oameni identici. Poate asemănători, fizic, cum este cazul gemenilor, dar deosebiți între ei sub aspect spiritual, intelectual, moral etc. Fiecare suntem un unicat în existență. În fața lui Dumnezeu și popoarele sunt ca niște ființe vii. Nu sunt adunături, turme. Fiecare popor se naște, se dezvoltă, își împlinește sau nu misiunea ce i-a fost încredințată de Dumnezeu și apoi dispare de pe scena istoriei. Nu toate și-au împlinit misiunea. Setea de putere a unor conducători a făcut ca unele popoare să pornească războaie crunte asupra altor popoare, să treacă totul prin foc și sabie și să-și extindă teritoriile. Pământul a fost scăldat în sânge și lacrimi, a fost presărat de mii și mii de trupuri ale celor uciși, au fost distruse valori economice, culturale, istorice. Nu a contat. Pofta mai marilor zilei trebuia împlinită. Iar aceasta creștea de la o zi la alta. Așa s-a ajuns la imperii imense, care au stăpânit o bună parte din suprafața Pământului. Au dispărut popoare mici, fiind zdrobite de coloșii ocupanți. Nu a fost aceasta voia lui Dumnezeu, în nici un caz! La judecata universală de la sfârșitul lumii vor fi judecați oamenii ca indivizi, dar și popoarele.
Această conștiință au avut-o românii dintotdeauna. Au primit Cuvântul lui Dumnezeu încă din veacul apostolic, românii fiind unul dintre puținele popoare ale lumii, care a primit creștinismul direct de la un apostol, Sfântul Andrei. Au răspândit repede învățătura Mântuitorului, dovadă că în secolul al IV-lea, la sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, noi eram reprezentați de un episcop, Teotim al Tomisului, iar pământul românesc este plin de urme care dovedesc existența unor biserici și mănăstiri încă din primele veacuri. L-am primit pe Domnul Hristos în sufletul nostru, – ca oameni și ca neam -, și El ne-a fost aliatul cel mai de nădejde în toate momentele de cumpănă prin care am trecut. Nu ne-a fost ușor, fiindcă am fost un popor mic, iar în jurul nostru mereu s-au ivit uriași care mai de care mai puternici și mai fioroși. Toți, dar absolut toți, fie că au fost goți, huni, pecenegi, cumani, slavi, bizantini, unguri, turci, tătari, polonezi, cazaci, ruși, nemți și alții, pe care numai Dumnezeu îi mai știe, au venit să ne ceară, vorba Poetului, „pământ și apă!” Am încercat, de fiecare dată, s-o luăm cu binișorul și le-am dat bani, aur, argint, bucate, vite, lemne, alte bunuri și bunătăți, ba chiar și copii. Dacă nu s-au mulțumit, am încercat să-i convingem cu înțelepciunea diplomaților noștri că nu avem pământ de dat. Dacă n-au înțeles nici așa și nici așa, am pus mâna pe securi, pe coase și topoare, pe sulițe și arcuri, pe puști și pe tunuri și am înscris pagini nemuritoare în istoria noastră și a lumii.
Când nimeni nu credea că românii vor rezista în calea invadatorilor, când raportul de forțe era categoric în favoarea dușmanilor, a rânduit Dumnezeu ca oștile noastre să dea dovadă de vitejie fără seamăn. Locuri de sfântă aducere aminte, precum Posada, Rovine, Podul Înalt, Codrii Cosminului, Călugăreni, Guruslău, Șelimbăr, Plevna, Mărășești, Mărăști, Oituz și multe altele, în care românii au ieșit biruitori, schimbând, de multe ori, nu numai cursul istoriei lor, ci și a Europei.
Este un miracol istoric, ca un popor atât de mic să supraviețuiască mai bine de două mii de ani, să fie în calea tuturor puhoaielor și „tuturor blestemățiilor”, vorba cronicarului, și, totuși, să reziste. Furtunile au trecut, pohoaiele s-au potolit, dar noi am rămas, „noi locului ne ținem,/Cum am fost așa rămânem!” Uriașii s-au topit ca ceara de la fața focului, ca fumul în vânt, dar noi am rămas aici, statornici ca stâncile Carpaților. Nu ne-a trebuit pământul altora, ci ne-am mulțumit cu ce ne-a dat Dumnezeu. Alții ne-au smuls din ce am avut, dar noi n-am răpit de la alții. Așa am învățat noi, din moși-strămoși, așa ne-a învățat Scriptura.
Am fost conștienți întotdeauna că rânduiala lui Dumnezeu a fost așa, ca noi să nu pierim sub copitele invadatorilor. Tocmai de aceea nu a fost zi în care să nu-I înălțăm rugăciuni și cântări lui Dumnezeu, să oficiem slujbe și mai ales Sfânta Liturghie în altarele bisericilor și mănăstirilor. Nu a fost localitate în care să nu înălțăm una sau mai multe „case” lui Dumnezeu, ca El să poposească în mijlocul nostru și să rămână cu noi. Sfânta Cruce, simbolul legăturii noastre cu Dumnezeu, am așezat-o pe biserici, pe mănăstiri, în case, la răscruci și la hotare, pe morminte, pe fântâni, am purtat-o la gât sau la piept ca pe un legământ sfânt. Ne-am închinat și ne-am rugat dimineața și seara, în noapte și în zi, în duminici și sărbători și ori de câte ori am simțit nevoia să vorbim cu Dumnezeu; ne-am închinat și ne-am rugat la început și la sfârșit de drum, la început și la sfârșit de lucru, la masă, la culcare și la sculare; ne-am rugat în biserici, în mănăstiri, acasă, pe drum, pe câmp, la răscruci și la hotare, aproape și departe și oriunde am simțit nevoia să-L avem pe Dumnezeu aproape și să-L chemăm în ajutor. Am postit zile și perioade, ne-am spovedit și ne-am împărtășit, încercând să fim mereu pregătiți pentru Marea Întâlnire cu Dumnezeu.
Am avut întotdeauna conștiința că Dumnezeu ne este ocrotitor și ajutător și când ne-au lovit mai tare furtunile, le-am socotit nimic altceva decât „biciul lui Dumnezeu” slobozit pentru păcatele noastre. Le-am socotit ca pe un semn că lui Dumnezeu nu-I suntem indiferenți, că El ne iubește și tocmai de aceea ne mai dă, din când în când, câte o pălmuță. Nu am fost noi poporul ales al lui Dumnezeu, dar cu siguranță că și noi intrăm în planul Lui, și tocmai de aceea nu ne lasă ca să pierim, fiindcă avem o misiune sacră în lume. Când cântăm „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!” o facem cu toate convingerea, credința și nădejdea, fiindcă știm noi ce știm! Avem misiune dată de Dumnezeu!
Dumnezeu să ne ajute să ne-o împlinim!
Lasă un răspuns