Se pare că civilizația a pornit să capete sens din momentul când oamenii nu și-au mai lăsat de izbeliște semenii decedați, ci au început să-i înmormânteze. Ba să le și pună la căpătâi o cruce, un monument, un semn de recunoaștere, comunitatea „repausaților” fiind, încetul cu încetul, și împrejmuită. Nu a fost un demers doar strict igienic, ci, cum ne asigura marele istoric Vasile Pârvan, și ceva mult mai important. Omul, cum era el pe atunci, ridicându-se în picioare, și la propriu și la figurat, descoperea astfel întinderile, orizontul, și, mai cu seamă, înălțimile, adâncimile văzduhului. Într-un cuvânt: Cerul… Pe patru labe, cu capul în pământ, este aproape imposibil să gândești, să visezi, să sari dincolo de propria-ți umbră. Oricum, încă din acei zori neclari a început să lăstărească tot mai vânjos și cultul morților. Ulterior, destul de târziu – este vorba de perioada interbelică – și cultul eroilor.
Un mormânt, și pe dinăuntru și pe dinafară, nu-i, în nici un caz însă…, birou de lucru pentru cel așezat întru odihnă veșnică. Desigur, multor personalități ale omenirii li s-au păstrat, aidoma, biroul, camera, spațiul personal în care au trudit pentru a ne îmbogăți spiritul, zestrea culturală de care ne bucurăm cu toții. Astfel de repere – case natale, case memoriale, birouri de lucru, obiecte personale, adesea și câte un ceas încremenit chiar în clipa producerii decesului – alcătuiesc, mai peste tot în lume, atracții turistice de mare interes.
Și totuși, nu se poate stabili, însă, nici o conexiune între, să zicem, un „birou de lucru”, conservat cu pioșenie, și un mormânt lăsat, cumva, la voia întâmplării. Concret. Câți români n-au auzit de excepționalul canoist Ivan Patzaichin? Câți români nu și-au bombat pieptul, de mândrie, când lui Ivan, la cele mai mari întreceri sportive, i se cânta imnul României – cu tricolorul nostru înălțându-se pe catarg – pentru o nouă medalie de aur olimpică, mondială ori europeană? Dar de ce să merg așa departe? Mi-amintesc de puhoiul de participanți, care pur și simplu îl sufocau la minunata aniversare care i s-a organizat în noiembrie 2019… Câtă lume n-a tras de el măcar pentru o fotografie… Pe de altă parte, pe seama lui – folosindu-i-se numele, prestigiul, poate (dacă nu în mod sigur) și candoarea, Ivan rămânând toată viața un copil mare – s-au câștigat și destui bani. Nu mai vorbesc de onoruri militare, de diverse comitete și comisii de profil, de societăți mai puțin vizibile. Ca să nu mai vorbesc de cei foarte apropiați, de prieteni, de rude. Și, de ce nu, de comunitatea lipovenilor din România, tari în clanță, pe măsura intereselor pe care le urmăresc, la fel ca și reprezentanții celorlalte grupuri ale minorităților de la noi. Apropo: în anul 2005, deputatul Miron Ignat – președinte, pe atunci, al comunității rușilor-lipoveni – m-a purtat prin tribunal, prin intermediul CNCD, pentru lezarea, într-un articol din România pitorească, a demnității… ucrainenilor de la noi. Că a luat-o în freză, cum se spune, nu mai insist. Oricum, ce scriam atunci, despre sălbăticiile ruso-ucrainene, se vede cu asupra de măsură în zilele noastre…
Ivan a fost un bun prieten al Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism. Între altele, a participat la numeroase Gale. Uneori, se întâmpla ca evenimentul nostru să coincidă cu Revelionul (pe vechi) al rușilor-lipoveni. Nu ne-a refuzat niciodată, chiar și atunci când Gala se derula în provincie: pleca din timp de la ceremonia noastră ca să ajungă la țanc la sărbătoarea comunității lui. Așa îi era felul, să împace pe toată lumea.
Dar să nu mai lungesc vorba. Admirabilul sportiv și om Ivan Patzaichin ne-a părăsit în septembrie 2021. A fost înhumat la Cimitirul Bellu. Două fotografii înfățișează mormântul lui. Prima a fost făcută în ziua de 12 decembrie 2021. A doua este din data de 15 iunie 2022. Cealaltă imagine este din 16 ianuarie 2020, ultima Gală la care a participat Ivan.
Ce s-ar mai putea spune? Poate doar atât: și cultul morților, și cultul eroilor se îndreaptă rău spre prăpastie… De fapt, cine vrea să aibă o imagine în plus a dezastrului în care a intrat România să meargă și prin cimitirele noastre. Indiferent că sunt în sate ori în orașe. Cum arată marea majoritate a mormintelor cam așa arată și țara. Nesimțirea mioritică dă să depășească orice limite…
Un articol de Mihai Ogrinji
Lasă un răspuns