În fapt, în momentul în care am vorbi despre aderarea certă a Ucrainei la blocul european, am discuta despre problemele Kievului ca fiind oficial ale Uniunii Europene. Iar Bruxellul ar deveni, de facto, nu un reprezentant al Ucrainei, ci un avocat, posibil chiar de sacrificiu, al acesteia… Pentru că ar fi momentul în care Kievul ar tranșa problemele ei teritoriale din perspectiva dreptului european și al obligației Uniunii de a proteja interesele unui stat membru. Or, își poate asuma Europa escaladarea conflictului cu Rusia din perspectiva recuperării teritoriilor ocupate de aceasta în beneficiul unui stat membru UE?… Și, mai departe, în fața unui evident refuz al Moscovei de a ceda teritoriile ocupate astăzi, își va asuma Europa rolul de eliberator, un rol pe care chiar Kievul îl tergiversează acum deși este vorba de propriile teritorii?…
De aceea, cele două „neajunsuri” despre care se discută acum în perspectiva aderării Ucrainei sunt insignifiante față de adevăratele probleme pe care le-ar putea aduce postaderarea acesteia la blocul comunitar… Pentru că, dacă neîndeplinirea criteriilor economice ori nesoluționarea obligațiilor vizând problemele minorităților (inclusiv cea românească, dar și mărul fierbinte reprezentat de cea rusească) ar putea fi trecute cu vederea, atât din cauza situației în care a ajuns din cauza războiului, dar și a poziționării ei într-un soi de cămătar al cerealelor (urmează minereurile!), o poziție arțăgoasă pe care doar ne facem că nu o vedem, strângând ca într-un clește Europa, dar și grație primirii unor derogări „pentru mai târziu”, având ca explicație, rațională, faptul că însăși populația majoritară a devenit o minoritate, din cauza refugierii a milioane de cetățeni ucrainieni, în schimb, nerezolvarea înainte de aderare a chestiunilor legate de conturul și integritatea granițelor, și a provinciilor la care este dispusă să renunțe (pentru încheierea războiului), ar putea genera nu doar frământări în UE, din cauza unor țări membre care evident nu vor fi de acord cu postura de avocat al Ucrainei (pentru acel mai târziu, când Kievul va putea cere oficial Bruxellului să lupte pentru drepturile ei teritoriale), ci și posibila dezbinare a unei unități oricum șubrezite.
Sunt lucruri esențiale care trebuie discutate înainte de acordarea oricărui fel de statut, deplin, parțial ori „cu drepturi în așteptare”, Ucrainei… Altminteri, să nu ne mirăm dacă vom vedea un Kiev cu un nivel de tupeu și de speculare a fiecărei prevederi din tratatele europene mai mare chiar decât cel al Budapestei… Și este momentul ca specialiștii în drept comunitar, în analiza tratatelor europene, de la părinții fondatori până la formele de mazilire a acelor idei de început, generoase, sub bagheta Bruxellului din ultimii ani, să se pronunțe pentru a vedea dacă nu există cumva în acele tratate reglementări stricte privind posibilitățile de aderare ale unui țări aflate într-un conflict armat.
În privința noastră, ar trebui să fim mult mai rezervați în permisiunea dată guvernanților de a linge umili o clanță pusă la una dintre intrările din dos ale Europei… Pentru că acel apel al Kievului, „Avem nevoie de portul Constanța!”, atât de radical exprimat, și nu doar ca tupeu, și nesancționat de diplomația noastră, care privește letargică felul în care drepturile comunității române sunt în continuare tratate cu indiferență, simțindu-se chiar o apăsare a pedalei pentru a stinge și mai mult românismul în Ucraina, să nu se transforme în apelul postaderare al unei Ucrainei care vrea Europa cu totul pentru ea, pentru apărarea intereselor ei, de la instituțiile juridice ale UE la cele militare…
Lasă un răspuns