Milița Petrașcu – cea mai înzestrată femeie-sculptor a României din secolul XX

Trecem în viteză prin București, dar din loc în loc evantaiul de ape al fântânilor arteziene atrage privirea magnetic. Așa se întâmplă și la apariția Fântânii Miorița. Aceasta este un monument istoric declarat din București situat pe Șoseaua București-Ploiești, la intrarea în cartierul Băneasa, în fața Muzeului de Artă Populară „Prof. Dr. Nicolae Minovici” („Vila cu clopoței”). Construcția a fost executată după planurile arhitectului Octav Doicescu, iar mozaicurile cu care este decorat monumentul sunt realizate de Milița Petrașcu. Aceste mozaicuri sunt o ilustrație a baladei Miorița, numele baladei fiind împrumutat și pentru numele monumentului. Fântâna Miorița a fost inaugurată cu prilejul expoziției „Luna Bucureștilor 1936”, care în acel an s-a desfășurat între Arcul de Triumf și pasajul de cale ferată de lângă Vila „Mina Minovici”. Fântâna este înscrisă în Lista monumentelor istorice 2010 – Municipiul București – la nr. crt. 2281, cod LMI B-III-m-A-19966. Monumentul este executat din granit de Dobrogea și este format dintr-un bazin de mari proporții în formă de elipsă, diametrul mare fiind de 50 metri, iar cel mic de 20 metri. Fântâna, amplasată în mijlocul bazinului, este formată din două ziduri voluminoase și paralele, având o lungime de 16 metri, o înălțime de 3,20 metri și o lățime de 0,6 metri. Între cele două ziduri este construită o pantă din piatră, cu o lățime de un metru, capetele acesteia ieșind în afara celor două ziduri cu cinci metri. Fațadele monumentului prezintă frize de mozaic alb și negru, fixate în piatră, ilustrând scene din balada Miorița. Pe una din părți sunt reprezentați cei trei ciobani și cele trei turme de oi, iar pe cealaltă parte este reprezentată nunta stâpânului Mioriței și moartea acestuia.

„De ce nu se comunică întregii naţiuni că decoraţia murală a fântânii Mioriţa îi aparţine Miliţei, încă din anul 1927, când a conceput proiectul? – se întreabă, indignat şi patetic, Adrian Costea. „De ce nu se aduce, la fel, la cunoştinta întregii lumi, existenţa a aproximativ 15 monumente funerare, printre care şi cel al Ecaterinei Teodoroiu, din 1955, executate tot de Miliţa Petraşcu? Sau de faptul că a realizat peste 2.000 de lucrări, dintre care peste 500 au fost busturi? De ce nu se vorbeşte de marea colaborare şi prietenie dintre Miliţa Petraşcu şi Marcel Iancu, relaţie care stă la baza inventării Dadaismului, a construcţiei şi decorării a numeroase clădiri care au schimbat faţa Bucureştiului, înainte de al doilea Război Mondial, şi de ce nu se vorbeşte de casa-atelier, pe care Miliţa şi-a construit-o în 1937, împreună cu Marcel Iancu, pe strada Pictor Negulici (și care ar fi trebuit să devină muzeu-n.a.)? De ce nu se vorbeşte de faptul că în 1950 Miliţa a fost expulzată din propria-i casă şi aruncată ca o cârpă, pe drumuri? De ce nu se vorbeşte că, în acel moment, din casa ei au dispărut, fără urmă, lucrări, acte, documente, tablouri, schiţe, cărţi şi obiecte personale?”… „Mâinile Miliţei erau mici, delicate, fine şi în continuă mişcare – îşi continuă Adrian Costea evocarea. Ochii ei albaştri, cu schimbătoare reflexe de oţel, petrol şi turcoaz, purtau o privire uneori mirată, alteori neîncrezătoare sau, nu rareori, transparentă pur şi simplu. Alteori ochii ei trădau o melancolie de necuprins, cu profunzimea unei fântâni infinite. Era mică de statură, fragilă, cu părul alb şi adesea în dezordine. Extrem de schimbătoare, putea fi uimitor de modestă, familiară şi caldă, pentru a deveni brusc directă, sarcastică, ironică, violentă, tragică şi agresivă. Alteori căpăta statura unui Goliat, prin atitudinea ei voit înţeleaptă. Fineţea şi delicateţea sa mă înduioşau adesea, iar sinceritatea ei m-a făcut de foarte multe ori să plâng. Din spatele biroului de la mezanin, mă fixa cu o privire de oţel şi, cu ochii întredeschişi, trimitea spre mine valuri de ordine, comenzi, sfaturi, critici şi amintiri, totul într-un amalgam care putea să dureze câteva ore. Am cunoscut, însă, şi o privire de multe ori mirată şi naivă, dar şi neîcrezătoare. În afară de privire, un lucru care mă lua întotdeauna prin surprindere, era râsul ei inegalabil, instantaneu, fulgerător, ironic, dar şi de o indefinibilă tandreţe. Am surprins-o de nenumarate ori trecând prin momente de mare tristeţe, mai ales atunci când, cu o lupă, se uita la ultimele scrisori şi fotografii, care o legau de un trecut ce părea să fie foarte îndepărtat”.

Milița Petrașcu, cunoscută și drept Milița Pătrașcu, sau sub ortografia specifică epocii de Militza Pătrașcu, s-a născut la 31 decembrie 1892, la Chișinău, în Imperiul Rus (actual Republica Moldova). Ea a fost o artistă plastică, sculptoriță și portretistă română, participantă la mișcarea artistică de avangardă românească, din perioada interbelică, mai ales la gruparea mai moderată din jurul revistei „Contimporanul”, maestră în arta portretului, considerată cea mai înzestrată femeie-sculptor a României în secolul al XX-lea. Numele său la naștere a fost Melania Nicolaevici. A copilărit la Nisporeni, unde a încercat pentru prima dată să modeleze figuri din lut. Studiile liceale le-a făcut la Chișinău, după care s-a înscris la Școala de Arte Plastice „Stroganov” din Moscova, unde studiază sculptura în anii 1907-1908, în atelierul profesorilor Konionkov și Dziubanov. Neliniștită în sufletul său de artist, Milița în anul 1909 studiază și literele alături de filosofie la Institutul „Bestujev” din Sankt Petersburg. În 1910 pleacă la München, unde lucrează în Academia de pictură sub îndrumarea maeștrilor avangardei, Wassily Kandinsky și Alexei von Jawlensky și ia contact cu echipa de creație a revistei germane „Jugend”. Din Germania pleacă la Paris, unde lucrează în atelierele lui Henri Matisse și Antoine Bourdelle (1910-1914). În 1919 participă la Salonul Independenților cu un bust (sculptură). Face cunoștință cu Constantin Brâncuși, care îi devine ghid în lumea sculpturii moderne.

Amprenta personalității artistice a Miliței Petrașcu poartă urme ușor sesizabile ale măestriei lui Brâncuși, reprezentând pentru ea un câmp magnetic în care a gravitat toată viața. În 1925 se căsătorește cu Emil Petrașcu și se stabilește la București. Se încadrează în mișcarea de avangardă a grupărilor „Contimporanul”, „Grupul nostru”, „Criterion”, și tot în 1925 participă la expoziția internațională organizată la București de revista „Contimporanul”. În cadrul Salonului Oficial expune compoziția „Joc de pisici”, care este premiată. În 1927 realizează mozaicul fântânii Miorița din București. La cea de a doua expoziție a „Contimporanului” din 1930 în Sala „Ileana” expune alături de alți artiști de valoare: Marcel Iancu, Irina Codreanu. În acest an participă la expoziția de Artă românească din Amsterdam. În 1932 face parte din grupul de inițiativă care organizează în Sala „Ileana” expoziția „Arta Nouă”. În cadrul Salonului Oficial din același an prezintă portretul actriței Marioara Voiculescu, iar în căutarea unor noi posibilități de exprimare artistică se duce în Iugoslavia unde studiază opera sculptorului Ivan Mestrovic. În anul 1933 participă la Expoziția mondială de artă futuristă de la Roma și la treia expoziție a „Contimporanului” în Sala „Mozart”.

În anii următori expune în Germania, Italia, Austria, Anglia și Franța. Expune și în diverse saloane basarabene, realizând în 1938 bustul lui Zamfir Arbore, care a fost expus la Chișinău, dar care după 1940 a dispărut. Sculptura Miliței Petrașcu reprezintă, în primul rând, un act de rezistență în fața distrucției imaginii. Demersul său păstrează ambițiile instantaneului și rigorile compoziției clasice, întâlnite deopotrivă în arta începutului de secol. Acest lucru o va ajuta, în lunga perioadă în care lucrează cu Brâncuși, să se apere te tentația imitării marelui maestru și să nu încerce gestul simplu al abstracției. Milița Petrașcu dovedește inteligența formației și măsura dictată de temperamentul său, preluând din lecția lui Brâncuși abia sesizabilele deviații formale, care dau prospețime lucrărilor sale. Portretele reprezintă un capitol vast în opera Miliței Petrașcu, mai ales după epuizarea fazei avangardiste în jurul anului 1930. Într-un mediu artistic în care sculptorii de talent nu lipseau, ea se impune și devine o portretistă foarte solicitată. Cu prilejul expoziției din 1934 organizată împreună cu Marcel Iancu, criticul de artă Petru Comarnescu scria: „Însușirea principală a Miliței Petrașcu rămâne calitatea de temelie a sculpturii însăși: cultul formei pline, legată de spațiu și lumină”. Artista nu caută în chipul celui portretizat o dominanță expresivă, ci reconstituie, în ansamblul detaliilor, atributele unei personalități. Portretul actriței Elvira Godeanu, goală până la brâu, este naturalist și discret hieratic în același timp, preluând îndrăzneț și neconvențional tipologia clasică a bustului fără brațe. Portretul în marmoră al unei alte actrițe cunoscute, Agepsina Macri, soția lui Victor Eftimiu, expus la Salonul Oficial din 1934, încalcă de asemenea uzanțele timpului, în care nu era permis ca portretul unei persoane clar individualizate, bine cunoscute în lumea bucureșteană, fie ea și actriță, să fie reprezentată cu sânii goi. Nimic frivol însă în această remarcabilă sculptură, monumentalitatea și statismul acestui portret trimit la antichitatea clasică, în numele căreia nuditatea putea fi acceptată. De la figuri generice, care suportă trimiteri vag simbolice cum e „Steaua nordului” sau de la posibilul autoportret cu titlul „Mască” și până la portretele din anii de maturitate unde particularizarea fizionomică și caracteriologică și conținutul emoțional devin prioritare,

Milița Petrașcu a testat neobosită multiplele posibilități ale unui gen artistic deosebit de dificil. Ca pictoriță, a realizat portrete pentru Ion Vinea, Mihail Jora și Liviu Rebreanu. Ca sculptoriță, se știe că a fost elevă a lui Constantin Brâncuși, în al cărui atelier din Paris a început să lucreze în 1919. Ca un exemplu de „monumentalitate”, avem Monumentul Eroilor Regimentului 13 Artilerie, din Constanța care este o creație a artistei Milița Pătrașcu, din 1925. Este format dintr-o coloană înaltă de trei metri susținută de un soclu hexagonal de 75 cm, în capătul căreia, pe un glob metalic stilizat, se află un vultur de bronz cu aripile desfăcute. Se găsește pe bulevardul Tomis. O copie a monumentului se află la Muzeul de Artă din Constanța. În anul 1936, Militza Petrașcu a ridicat la Târgu Jiu un monument în onoarea Ecaterinei Teodoroiu. Monumentul, realizat din travertin italian, cu dimensiunile 2,90 x 1,60 m și înălțimea 2,10 m, este denumit „Mausoleul Ecaterina Teodoroiu” și are forma unui sarcofag de piatră albă, pe un postament cu trei trepte, pe care este amplasat un basorelief ce prezintă scene din viața și activitatea militară a EROINEI DE LA JII – SUBLOCOTENENTUL ECATERINA TEODOROIU. Basoreliefurile de pe fețele laterale ale sarcofagului, sunt organizate astfel: pe fața dinspre miazăzi, apare un tablou prezentând copilăria, în cadrul vieții din satul ei natal; pe latura opusă, apare eroina, în medalion, salutată de cercetașii din care a făcut parte, ca elevă de curs secundar; celelalte două fețe ne-o înfățișează în război, pornind la atac cu plutonul și momentul final, când este dusă la locul de odihnă de mâini pioase de soldați. În cele patru colțuri, veghează patru femei în costum național, ținând în mâini câte o cunună de lauri. „Fântâna Miorița”, din București, inaugurată în 1936, are părțile laterale decorate cu un mozaic în alb-negru, realizat de Milița Pătrașcu, cu scene din balada Miorița. „Bustul lui Alexandru Odobescu”, amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu din București, a fost inaugurat în 1943. Militza Pătrașcu a realizat și bustul de bronz de pe mormântul marii actrițe Maria Filotti, de la cimitirul Bellu din București, bust care fost furat de autori necunoscuți. Tot de mâna ei a fost plămădit bustul lui Constantin I. Nottara. Sculpturi ale sale sunt expuse și la Muzeul Zambaccian din București și la Muzeul de Artă din Tulcea. La Muzeul Literaturii Române din București, Milița Pătrașcu este prezentă cu trei busturi: Octavian Goga, Mihail Sadoveanu și Tudor Vianu. În data de 25 aprilie 2001, în Piața Dorobanți din București s-a inaugurat parcul Constantin Brâncuși. Pe locul unde altădată se afla statuia Statuia Lupoaicei din București, a fost amplasat un bust al lui Brâncuși, realizat de Milița Pătrașcu. Lucrarea de artă plastică (bronz) „Portret Constantin Brâncuși” de Milița Pătrașcu este o donație a Fundației Franco-Române Internațional către municipiul București. Printr-o hotărâre din 2002, Ministerul Culturii și Cultelor a alocat fonduri pentru realizarea unei copii a bustului „Chip de fată” de Militza Pătrașcu, spre a fi donată domnului Gilbert Money Câmpeanu, deținătorul arhivei originale Nicolae Titulescu.

Milița Petrașcu și soțul ei, Emil Petrașcu (1890 – 1967), fost profesor la Academia Militară, au fost urmăriți de Securitate. Emil Petrașcu, doctor în științe radiofonice, a avut „convorbiri suspecte din 1942 cu diferite elemente din Turcia. Tot în acel an a vizitat Legația Turciei”. Aceste indicii sumare au fost suficiente pentru ca Direcția a V-a a Securității să-i deschidă, la 7 aprilie 1956, „Dosar de verificare individual”, fiind suspectat de spionaj în favoarea statului turc. În alt document al Securității, apărea o caracterizare pe măsura ostilității față de regimul comunist: „Petrașcu Milița, sculptoriță. n. 1892. În discuțiile purtate cu elementele care au format grupul ei de prieteni se dovedește a fi o dușmancă înrăită a regimului democrat-popular, a Partidului și a Uniunii Sovietice. Aproape în fiecare zi, la fiecare discuție pe care a purtat-o cu cineva în casa ei nu uita să calomnieze regimul nostru și să aducă cele mai murdare injurii partidului, conducătorilor săi și conducătorilor Uniunii Sovietice. Împreună cu soțul său și cu alte persoane ascultă regulat, în fiecare zi de mai multe, ori posturi de radio imperialiste, iar calomniile înregistrate le răspândea imediat multiplelor sale cunoștințe, născocite probabil de ea toate acestea având drept scop întreținerea speranței în ziua eliberării care o așteaptă să vină din Occident(…)”. Iată alt fragment dintr-un document al Securității: „Petrașcu Milița, împreună cu soțul ei, au fost suspectați de spionaj. În procesul verificării nu s-a stabilit însă acest aspect. A reieșit însă că întrețin legături suspecte cu unele elemente în anturajul cărora duc discuții dușmănoase. Pentru stabilirea activității dușmănoase s-a folosit agentul «Ionescu” și T.O. În urma documentării activității dușmănoase, conform ordinului tov. Ministru Alexandru Drăghici la 17.lV.1959 a avut loc demascarea publică în aula Facultății de Drept din București. După demascare au continuat cu aceleași calomnii dușmănoase la adresa regimului din țara noastră și URSS.”.

Urmărită de securitate în „acțiunile sale dușmănoase”, Milița Petrașcu – cea mai înzestrată femeie-sculptor a României din secolul XX – ne-a lăsat moștenirea sa artistică de pe acest pământ drept continuatoarea ideilor sale creative și a plecat un timp spre a aduna mai multă inspirație în lumea stelelor, pe 25 ianuarie 1976. Noi suntem datori să păstrăm opera sa artistică, dar și onoarea de a fi avut o astfel de sculptoriță, urmașă directă a marelui artist cosmic, Constantin Brâncuși.