Nu vrem răzbunare – chiar sfinții temnițelor (începînd cu Mircea Vulcănescu) ne-au spus „Să nu ne răzbunați!”… Nu vrem nici ură – ura este unul dintre păcatele contra Sfîntului Duh. Părintele Iustin Pîrvu (legionarul, cel pe care îl ura Alexandru Florian – nefiind creștin, acesta are voie să urască), după ce și-a executat pedeapsa de 12 ani primită, a mai stat în temniță patru ani întrucît nu s-a dezis de Hristos. Întrebat fiind, părintele a răspuns: „Părinte Iustin ce-aţi mai învăţat în ceilalţi patru ani de închisoare? Aţi învăţat să-i iertaţi, nu?”… Ridicând ochii din pământ, părintele m-a străpuns cu privirea sa adâncă: „Nu măi…, de iertat, îi iertasem. În ceilalţi patru ani am învăţat să-i iubesc.” (Vasilică Militaru, „Biserica din temniță”, pag. 16).
Părintele Iustin a făcut ceva ce eu nu pot face. Eu nu urăsc dușmanii României, dar nu pot să-i iert și să-i iubesc – pot doar să lupt împotriva lor, întrucît altfel ei îmi distrug Țara și Neamul. Mîntuitorul ne-a învățat să iertăm și să iubim, dar aceasta nu este nelimitat – nu poți ierta și iubi pe satana, și nici pe slugile lui. Cel mai bun exemplu că și iertarea lui Dumnezeu are limite: „Sîngele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri” au spus iudeii respingînd grațierea Mîntuitorului (Matei 27.25). Și într-adevăr, în anul 70, după două generații, ei și copii lor au murit cînd armatele lui Titus au cucerit Ierusalimul și au distrus Templul în care îl trădaseră pe Dumnezeu.
*
Au fost evrei care născuți sau ajunși în România s-au adaptat și s-au considerat români, comportîndu-se ca atare. Mauriciu Brociner s-a înrolat voluntar în armata română și a luptat în Războiul de Independență. După moartea lui Valter Mărăcineanu, a preluat conducerea batalionului și a înfipt drapelul țării pe reduta Grivița. A ajuns colonel, apoi pe rînd consul la Frankfurt, director al marașelatului palatului regal, secretar al reginei Elisabeta.
Jacques Menachem Elias, evreu sefard, industriaș, bancher, moșier, și-a lăsat prin testament întreaga avere Academiei Române. La înmormântarea sa a participat întreg guvernul român. Evreica Sylvia Hoișie (Dumnezeu să o odihnească!, s-a stins zilele trecute) este considerată mama polidinului românesc. Arta și cultura noastră au fost imbogățite prin aportul multor evrei cu atitudini patriotice. De pildă pictorii Constantin Daniel Rosenthal – autorul tabloului România revoluționară și al statuii România deliverată (sau Statuia Libertății), reprezentată de o femeie care ține în mîini o cruce și o balanță, Barbu Iscovescu – autorul portretului lui Avram Iancu, Iosif Iser. În ce privește dramaturgia, cei mai buni dramaturgi ai ultimilor 80 de ani îi consider pe evreii Mihail Sebastian (Iosif Hechter) și Aurel Baranga (Aurel Leibovici). Am avut compozitori și mari pianiști evrei. Au fost evrei mari filologi ca Moses Gaster, Lazăr Șeineanu și Alexandru Graur. Evreu a fost și părintele Nicolae Steinhardt.
Și au fost mari sportivi evrei care au apărat tricolorul în diferite competiții. Menționez pe Rudy Wetzer (centru atacant și căpitan al echipei naționale a Românei la primul campionat mondial de fotbal – Montevideo, 1930), Adelina Rozeanu (de 6 ori campioană mondială la tenis de masă), Leon Rotman (dublu campion olimpic la canoe la Melbourne – 1956) sau boxerul Victor Zilberman (medalia de bronz la JO 1976, Montreal). Mulți evrei au desfășurat activități onorabile și onorante (medici, farmaciști, profesori). Iar în anii grei de după 1945 știu trei cazuri (inclusiv din familie) în care români aflați la ananghie au fost ajutați nu de alți români, ci de evrei.
Iata o serie de evrei cu care ne mîndrim, pe care îi respectăm, îi admirăm, îi iubim. Dar cum putem să-i iubim pe evreii care au aruncat în aer Senatul României? Pe evreii care ucideau în plină stradă, la sfîrșit de iunie 1940, autoritățile și preoții români din Basarabia și Bucovina de nord? Pe evreii care au adus bolșevismul în România și au decimat floarea intelectualității noastre? Sau pe urmașii lor, dușmani ai României, la conducerea căreia au ajuns din nou?
Poate vă întrebați de ce am început așa. Fiindcă mă uit la ceea ce se numește presa naționalistă din România, pe care o cunosc bine. Prin moartea regretatului Marius Albin Marinescu (pe care îl consider un martir al presei, căreia i-a dedicat zi și noapte din ultimii săi ani măcinați de boli) și închiderea „Justițiarului”, naționalismul a primit o lovitură grea. Ce ar însemna, în opinia mea, presa naționalistă. O presă care să dezvolte cultura patriotică (din acest punct de vedere, Incorectpolitic pornise foarte bine înființînd o bibliotecă virtuală patriotică la care am contribuit și eu postînd cca. 40 de cărți), care să aducă la cunoștința cititorilor lucruri importante ascunse de autorități, presă sau chiar istorici (dar nu cancanuri!), în cadrul căreia să se poată cunoaște patrioții (dar nu de genul „eu sunt gm14 și sunt patriot”), să poată avansa propuneri și soluții. O presă care în final să devină portavocea, oficiosul on-line al naționalismului. Asta mi-am dorit, dar am eșuat. De ce? fiindcă nu s-a vrut așa ceva.
Anul trecut am renunțat să mai public pe cele două site-uri considerate ca fiind cele mai naționaliste, dar care de fapt compromit naționalismul. Nu numai eu, ci și alți doi autori.
În prezent, pe cele două site-uri la care am renunțat sînt postate materiale mai mult sau mai puțin importante, mai mult sau mai puțin verificate, mai mult sau mai puțin adevărate. Dar sar în ochi comentariile „patrioților”, întotdeauna anonimi, subsumate ideii: „Jos jidanii!” (sau „Afară cu jidanii!”.
Credeți cumva că în acești troglodiți (repet, anonimi) stă viitorul României, că ei vor duce înainte lupta noastră? Credeți că împotriva unui dușman puternic, inteligent, perfid, cu foarte mulți bani cu care au reușit să cumpere conștiințele politrucilor trădători care conduc România spre distrugere și care ne jefuiesc cu zîmbetul pe buze și cu cuvinte siropoase de dragoste, prietenie și solidaritate se poate lupta cu „Jos jidanii!”? Nu, aceștia nu sînt patrioți, aceștia sînt Coloana a V-a, sînt cei care încearca să promoveze antisemitismul. De ce? Tot de la evrei (dar de data aceasta de la evreii antisioniști) am aflat că sionismul se hrănește cu antisemitism.
De cite ori încerc să deschid ochii românilor, se ridică împotriva mea valuri de insulte și de acuzații mincinoase. Dar despre asta, în cartea la care lucrez. Se pare că mă apropii periculos de mult de adevăr, așa că percep ca o atenționare faptul că duminică 29 mai în balconul meu a izbucnit un incendiu, în lipsa oricărei surse posibile.
*
Am tot scris despre faptul că evreii sînt autorii celor mai oribile crime din istorie, așa că este cazul să vin cu exemple. Și voi începe combinînd tema de la care am plecat, cu exemple necunoscute celor mulți (azi, din perioada bolșevică), adunate din cartea mea, ediția a V-a… „Opinia în prezent cvasi-unanimă este că asasinarea familiei imperiale ruse, ordonată de Lenin, a fost organizată la data de 16 iulie 1918, la Ecaterinburg, de evreii Iacov Mihailovici Sverdlov (v. nota de subsol 6), Iacov Mihailovici Iurovski (1878-1938) şi Filip Isaievici (Şaia) Goloşcekin (născut Isaia Isaacovici Goloşcekin), probabil 1876-1941) şi executată de șapte soldaţi şi trei civili.
In cartea sa „Cele patru patimi şi remediile lor” (ed. 1921), dr. Nicolae Paulescu reia din Saturday Evening Post, Philadelphia, numărul din 31 iulie 1920, depoziţia colonelului Kobilinski, fostul comandant al garnizoanei Ţarscoe Selo, care declarase că întreaga familie imperială a Romanovilor, în frunte cu ţarul Nicolae al doilea, a fost ucisă de evreii Dutzman, Peissel şi Disler, şefii sovietului din Ecaterinburg – probabil ca aceştia sînt cei trei civili care sînt menţionaţi ca au participat la execuţie (în cinstea lui Sverdlov, oraşul Ecaterinburg a purtat între anii 1924-1991 numele de Sverdlovsk)”
„Organizatorul, în anul 1930, al lagărelor de muncă forţată din URSS cunoscute sub denumirea de „gulag”, a fost evreul Naftali Aronovici Frenkel (1883-1960). În cea mai crîncena perioadă de represiune, între anii 1932-1937, şeful Gulagului a fost evreul Matvei Davidovici Berman (1898-1939). Comisar al poporului pentru „Lagărele morţii” a fost evreul Lev Inzhir.” Mai completez acum (5 iunie 2022) și cu evreul Israel Pliner (1896–1939), adjunct al șefului Gulagului între1935 și 1937 și administrator șef al Gulagului între 16 august 1937 și 16 noiembrie 1938.
„Foarte puţin cunoscut este faptul că după eliberarea lor, nu toate lagărele de concentrare naziste au fost închise. Unele dintre ele, puse de NKVD sub conducerea evreilor, şi-au continuat activitatea „găzduind” germani, silezieni (consideraţi ca fiind germani) şi chiar polonezi, supuşi aceluiaşi regim de exterminare ca şi cel nazist. Cel mai cunoscut exemplu îl constituie lagărul de la Zgoda, lagăr de muncă nazist eliberat în decembrie 1944 şi evacuat în ianuarie 1945, transformat între februarie şi în noiembrie 1945 în lagăr NKVD condus de evreul Salomon Morel (1919-2007). Aici, pe criterii exclusiv etnice, au fost închişi 6.000 bărbaţi, femei, bătrîni; au fost închişi, împreună cu părinţii lor, copii între un an şi jumătate şi 7 ani. In mai puţin de un an de zile, numai la Zgoda şi-au pierdut viaţa, oficial, 1.855 deţinuţi, cei mai mulţi de tifos; cadavrele erau aruncate în gropi comune. Deţinuţii nu primeau nici un fel de îngrijiri medicale şi erau torturaţi sistematic, adesea de Morel personal. Lagărul de la Zgoda nu a fost o excepţie, ci doar unul din „salba” de lagăre înfiinţate după eliberarea Poloniei, cu centrul la Jaworzno. In anul 1994, Morel a fost acuzat de Institutul Memoriei Naţionale pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii (inclusiv 1.500 de prizonieri etnici germani, ucişi din răzbunare). Cînd cazul a fost făcut public în presa din Polonia, Germania, Marea Britanie şi Statele Unite, Morel a fugit în Israel. In două rînduri, în anii 1998 şi 2004, autorităţile poloneze au solicitat extrădarea sa, dar Israelul a refuzat de fiecare dată. Ultimul refuz, în anul 2005, a fost motivat oficial prin faptul că acuzaţiile ar fi false, posibil parte a unei conspiraţii antisemite.”
A doua zi după invadarea, la 17 sept. 1939, a părţii răsăritene a Poloniei de către Armata Roşie, evreii polonezi şi bieloruşii din sud-est au trecut la masacre împotriva etnicilor polonezi, minoritari în regiunea Grodno (exact cum au procedat şi evreii basarabeni şi bucovineni după invadarea pamîntului românesc în iunie 1940 de către bolşevici). Aceste pogromuri sînt cunoscute generic sub denumirea de „Revolta din Skidel“ şi au avut loc în cel puţin 20 de localităţi. Numărul total al victimelor a rămas necunoscut, dar se ştie că polonezii au fost îngropaţi de vii (la Brzostowica Mala), ucişi în pădure (la Lerypol), ucişi prin tortură (la Budowla), etc. Singurul caz cercetat, între anii 2001-2005, de către Institutul Memoriei Naţionale din Polonia, a fost masacrul de la Brzostowica Mala – întrucît însă, la mai bine de 60 de ani de la crime, martori oculari nu mai erau în viaţă, Institutul a considerat că declaraţiile celor 16 persoane care cunoşteau de aceste orori de la supravieţuitorii morţi între timp nu pot confirma cu deplină certitudine crimele săvîrşite de evrei. Ura evreilor împotriva polonezilor care îi primiseră în mijlocul lor cu sute de ani în urmă s-a manifestat şi după anul 1945, cînd Polonia a fost eliberată de sub nazişti. Istoricul polonez Marek Jan Chodakiewicz (în prezent stabilit în SUA) estimează între 3.500-6.500 numărul polonezilor căzuţi victimă la sfîrşitul anilor ’40 răzbunării evreilor, fie urmare denunţurilor, fie urmare direct crimelor săvîrşite de evrei (desigur, nu au fost luate în calcul aici victimele securităţii poloneze, condusă tot de evrei).
Dacă despre Lidice (satul ceh distrus de nazişti la 10 iunie 1942 în scop de represalii, fiind ucişi toţi cei 173 de bărbaţi cu vîrsta de peste 16 ani, pentru a pedepsi atentatul împotriva evreului Reinhard Heidrich, favoritul lui Hitler – v. cap. XV) se vorbeşte şi astăzi, faptele asemănătoare ale evreilor din cel de-al doilea război mondial sînt omise. Iată două astfel de masacre fără nici un sens:
În prima parte a războiului dintre Germania şi URSS, partizanii sovietici din pădurea Naliboki (atunci Polonia, în prezent Belarus) au solicitat partizanilor polonezi din localitatea Naliboki să se alăture lor. Aceştia din urmă, fideli rezistenţei poloneze, au refuzat, preferînd să lupte alături de compatrioţii lor – dar s-a încheiat o înţelegere scrisă prin care s-au împărţit zonele de acţiune şi s-a decis să lupte împreună împotriva naziştilor, fără a se ataca unii pe alţii. Cu toate acestea, în noaptea de 8/9 mai 1943 partizanii bolşevici (evrei) au atacat localitatea, au ucis cca. 120-130 localnici (inclusiv femei şi copii) şi au furat armele partizanilor polonezi, 100 de vaci şi 78 de cai. După anul 1990, Institutul Memoriei Naţionale din Polonia a început cercetarea acestui masacru, stabilind că a fost savîrşit de partizanii din unitatea Zorin, condusă de evreul Shalom (Simcha) Zorin (1902-1974) şi de cei din grupul Bielski condus de fraţii evrei Tuvia (1906-1987), Asael (1908-1945), Alezander Zeisal „Zus” (1912-1995) şi Aron Bielski (ns. 1927). Desigur, supravieţuitorii grupului Bielski au negat participarea la acest masacru (niciodată evreii nu şi-au asumat masacrele comise).
Un alt exemplu este masacrul din Koniuchy – Polonia (azi Kaniukai, Lituania). La data de 29 ian. 1944 o echipă formată din cca. 100-120 de partizani ruşi şi evrei polonezi din ghetourile din Kaunas şi Vilnius, conduşi de Yiakov Prenner şi Shmuel Kaplinski au atacat satul Koniuchy (60 de locuinţe şi 300 de locuitori). Şi de acest masacru este legat numele sus-menţionatului Shalom (Simcha) Zorin. Spre deosebire de Lidice, unde naziştii au ucis doar bărbaţii în vîrstă de peste 16 ani, aici evreii au ucis bărbaţi, femei şi copii. Numărul victimelor a rămas necunoscut; un monument ridicat în anul 2004 în actuala localitate Kaniukai menţionează numele a 34 de victime; Institutul Memoriei Naţionale a identificat deja cel puţin 38 de nume (bărbaţi, femei şi copii); este menţionat faptul că evreul Haim Lazar Litai, în cartea sa „Distrugere şi rezistenţă“ (1985), avansează cifra de 300 de victime – aceasta înseamnă întreaga populaţie a localităţii. Civilii (bărbaţi, femei, copii) au fost împuşcaţi sau arşi de vii în casele lor (acesta este adevăratul holocaust).
După anul 1990, oficialităţile lituaniene au devenit interesate de cercetarea crimelor de război săvîrşite de evrei împotriva civililor. În decursul anchetei, a apărut necesară interogarea lui Yitzhak Arad. Acesta (ns. 1926 cu numele de Itzhak Rudnicki) intrase în anul 1944 în NKVD, iar după ce la o vîrstă fragedă săvîrşise o serie de crime de război, în noapte de Crăciun a anului 1945 a emigrat ilegal în Palestina; aici, a continuat activităţile teroriste, de data aceasta împotriva armatei britanice iar, după constituirea statului Israel, a devenit istoric al Holocaustului, general de brigadă în cadrul Tzahal iar, între anii 1972-1993, director al Yad Vashem (Memorialul Victimeelor Holocaustului, înfiinţat în anul 1953 prin hotărâre a Knesset-ului). In anul 2007, Lituania a solicitat Israelului extrădarea lui Arad în vederea cercetării acestuia pentru executarea unor civili lituanieni şi a unor membri ai rezistenţei antibolşevice – Israelul a refuzat.”
Poate este curios să afle și Alexandru Florian.
Lasă un răspuns