Singurătatea slăbănogului

De câte ori citesc Evanghelia vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, mă înfior. Pe de o parte, mă îngrozesc la gândul că un om zăcuse, paralizat, timp de treizeci și opt de ani, pe de alta, mă îngrozesc de situația acelui om, care ședea acolo, la scăldătoare, în mijlocul oamenilor, călcat de toți, neglijat, nebăgat în seamă, singur. E cutremurător! Suntem obișnuiți – și aceasta este normal, uman, creștinește – să dăm atenție celor bolnavi, să-i îngrijim, să-i tratăm, să-i hrănim, să-i mângâiem, să-i încurajăm. Pentru cel bolnav, grija celorlalți față de el este uneori un adevărat medicament, mai puternic decât medicamentele recomandate de medici. Când te interesezi de un medic mai bun, mai competent sau de un medicament mai deosebit, când îl duci pe bolnav la un spital mai bun, mai renumit, când te rogi pentru sănătatea lui fie personal, fie prin biserică sau mănăstire, îl faci să înțeleagă că nu este singur în fața bolii, că lupți și tu alături de el, fie că ești soț, soție, părinte, copil, rudă, prieten. Atunci boala nu mai este așa de grea, suferința devine o cruce mai suportabilă, chiar moartea nu mai este așa înspăimântătoare.

Bolnavul înțelege că tu, aproapele lui, faci tot ce-i omenește posibil să-l ajuți: pentru aici luptându-te și tu cu boala, pentru dincolo urmând să te rogi pentru sufletul lui, să-i oficiezi toate cele rânduite, așa încât să-i împlinești tu cele neîmplinite de el în timpul acestei vieți. Comportându-te în felul acesta, e posibil ca în sufletul bolnavului să renască speranța că nu e totul pierdut, că până la urmă va birui boala, se va face sănătos. Convingerea celui bolnav că este iubit de cei din jur, că le este necesar, că vor cu tot dinadinsul să se facă sănătos, îi mobilizează resurse sufletești nebănuite și puterea de a se lupta cu boala. Bolnavul trebuie să fie sigur că nu-l minți, că-i spui adevărul, cât ar fi el de crud și că lupți și tu cu el pentru învingerea bolii. Incertitudinea, teama că suferă de o boală incurabilă și că este mințit îl dezarmează, de multe ori îl fac să cadă în disperare, în depresie. În astfel de situație va refuza tratamentul, mâncarea, chiar discuția cu cei din jur și se va topi de la o zi la alta.

Bolnavul de la Vitezda nu avea nimic din toate cele de mai sus. De treizeci și opt de ani era țintuit la pat. Probabil că avea în jur de șaizeci de ani, fiindcă Mântuitorul îi spune: „Vezi? Te-ai făcut sănătos! De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie și mai rău!” Boala lui era consecința unui păcat, unui viciu. Ca să practice un viciu atât de periculos care să-i provoace o asemenea boală, el trebuia să aibă cel puțin douăzeci de ani. Când era la Vitezda, probabil că părinții îi muriseră între timp sau erau foarte bătrâni; nu știm dacă avea soție, copii, frați. Oricum, chiar dacă ar fi avut, aceștia îl părăsiseră. Alți bolnavi veneau la scăldătoare însoțiți de apropiați ai lor, care îi băgau în apă la timpul potrivit. Numai bolnavul nostru nu avea pe nimeni. Numai el era singur. Cei ce veneau cu ceilalți bolnavi, de îndată ce-i vedeau pe aceia, pe ai lor, sănătoși, plecau să-și vadă de treburi. Nimeni nu mai zăbovea câteva ore sau câteva zile să-l ajute și pe el. Poate îi mai aruncau niște resturi de mâncare și nimic mai mult. „- Doamne, nu am om să mă arunce în scăldătoare….!” îi spune el Mântuitorului. Aceasta era drama vieții lui, mai mare chiar decât boala în sine. Acesta era iadul vieții lui. Scriitorul Dostoievski spunea că iadul este neputința de a iubi, adică singurătatea!

Câți dintre cei bolnavi ai noștri nu gândesc sau spun: „- Dacă aș avea medicamentul acela și eu….!” „- Dacă m-ar duce și pe mine la spitalul acela, la doctorul acela….!” „- Dacă s-ar interesa și ai mei de sănătatea mea, alta ar fi situația!”

În Evanghelie nu ni se spune dacă bolnavul acela era un om credincios, dacă se ruga, dacă cerea ajutorul lui Dumnezeu. Aflăm doar că după ce se face sănătos, se duce în templu să se roage, cu siguranță ca să-I mulțumească lui Dumnezeu. Altul s-ar fi dus la cârciumă!

Din Evanghelie aflăm că Dumnezeu îl are și pe acest om în grija Lui. Toți îl uitaseră, numai Dumnezeu nu-L uitase. Erau mulți bolnavi la scăldătoare, dar Dumnezeu vine numai la el. Bolnavul nu-L cunoaște pe Dumnezeu, dar Dumnezeu îl cunoaște și-i știe suferința. Bolnavul aștepta pe cineva să-l arunce în scăldătoare; Dumnezeu îi redă sănătatea printr-o minune, prin puterea Sa dumnezeiască. La o asemenea soluție nu se gândise nici bolnavul, nici rudele sau cunoscuții lui. Cu siguranță că vestea despre Iisus și minunile Lui ajunsese și la urechile acelor rude. O femeie venise tocmai din Canaan să-L roage pe Iisus să-i vindece fiica; Iair își călcase pe mândria lui de mai mare al preoților și-L căutase pe Iisus să-L roage să-i vindece fiica. Rudele slăbănogului, dacă au existat, n-au făcut acest lucru. Când toți îl părăsiseră, Dumnezeu îl caută!

Ne simţim tot mai singuri ca civilizaţie, ca generaţie, ca indivizi. În imensitatea universului ne tot întrebăm dacă mai există undeva viaţă, dacă Pământul este singura planetă locuită. Tresărim când se vorbeşte de extratereştrii, de OZN-uri… Suntem singuri ca generaţie, cumpănă între cei ce-au fost şi cei ce vor veni, între trecut şi viitor. Scrutăm veacurile cu ajutorul istoriei, arheologiei, arhivisticii, antropologiei, paleontologiei, vrând să ştim câte ceva, – cât mai mult dacă se poate! –, despre părinţii noştri. Folosim viitorologia cu toate disciplinele ei, ca să aflăm ce vor face copii noştri peste veacuri. Toate acestea se fac numai de dragul de a şti? Sau este şi o reflexie a sentimentului nostru de singurătate pe pământ. Căci, de fapt, în contextul generaţiilor, suntem ca un copil pierdut, care-şi caută rostul, trecutul şi viitorul.

Cel mai acut se resimte sentimentul acesta al singurătăţii la nivelul individului. Întotdeauna a fost şi va fi aşa, dar mai cu seamă într-o economie, care se vrea de piaţă. S-au rupt multe, foarte multe legături dintre părinţi şi copii, dintre fraţi, dintre soţi. Interesele materiale, setea de înavuţire, lăcomia, corupţia de tot felul, au izolat individul de familie, de rude, de prieteni, de societate. Fiecare luptă cu fiecare şi cu toţi ceilalţi. Lupta însăşi pentru supravieţuire devine tot mai acută. Nemulţumirile şi dezamăgirile macină încrederea între oameni. Internetul ne dă o falsă imagine a prieteniei, a solidarității!

Oamenii se grupează de acum în funcţie de interese şi apucături. Iubirea, cinstea, onoarea, talentul, dreptatea, adevărul sunt glume vechi pentru mulţi. Altele sunt valorile, alţii devin şi oamenii. Este o evoluţie periculoasă, care trebuie să dea de gândit. Omul se simte tot mai singur, tot mai încolţit, tot mai nesigur. Creşterea alarmantă a criminalităţii, a infracţiunilor de tot felul, a hoţiei, corupţiei, prostituţiei, înşelătoriei, mafiotismului, nonvalorilor sunt doar câteva din bolile societăţii noastre. Eşti în centrul atenţiei atâta vreme cât eşti util, apoi, uşor-uşor, eşti părăsit, uitat. Este drama atâtor bolnavi şi bătrâni!

Din punct de vedere religios-moral, omul nu este singur, nu poate să fie singur. Dumnezeu este cu el, îi bate la uşă. Depinde însă de om şi numai de el, dacă vrea să-I deschidă. Cu Dumnezeu alături nu eşti singur, nu poţi fi singur, nici aici, nici în veşnicie. Ca să fii cu El, îţi trebuie atât de puţin… E suficient să fii Om! E suficient să vorbești cu El cât mai des. El întotdeauna are timp pentru fiecare. Și pentru tine!

Lasă un răspuns