Ca o soluție la lumea strâmbă în care trăiesc, oamenii au inventat ficțiuni. Evadările în imaginație au ținut loc de hrană fizică și spirituală. Biblia este cea mai cunoscută și citită carte. Deși promisiunile ei nu s-au adeverit, oamenii o citesc cu nesaț și cred în ea. Nici nu-i interesează dacă ceea ce se spune este adevărat sau nu, dacă există sau nu Viață de Apoi, dacă Iisus a înviat cu adevărat, oamenii iau aceste povești fantastice drept adevăruri. Cui îi pasă că Biblia este întemeiată pe viziunea geocentrică asupra universului? Nimănui. De ce? Fiindcă, citind-o, pe oameni nu-i interesează decât ficțiunea. Și Biblia conține cele mai frumoase povești pe care le-a inventat mintea umană, mai ceva ca Halima sau O mie și una de nopți.
Numai marii poeți, profeți ai metaforei, pot să-și imagineze că universul a fost creat din Cuvânt, că la început a fost Cuvântul, că Dumnezeu era Cuvântul și că omul a fost creat din lut peste care Demiurgul a scuipat și i-a dat viață! Și milioane de oameni cred în această poveste, nu în cercetările științifice, deși ele aduc probe indubitabile că geneza are ale cauze și explicații. Nu există ceva mai frumos decât să crezi că femeia a fost zămislită din coasta lui Adam! Este aici știință? Este poezie! Cea mai frumoasă poezie care s-a putut crea.
Nu cunosc decât un sigur artist care a concurat facerea, care i-a dat o replică pe măsură acestei poezii: Ion Popescu-Gopo, marele cineast și grafician, care a creat filme de animație ca Scurtă istorie, Homo Sapiens, Alo, Hallo, Sancta simplicitas, care duc miturile biblice în sferele umorului superior, imaginând un Omuleț (fără sex) care oferă lumii soluția plantării de flori pe toate planetele.
Încă din tinerețe, când am scris trilogia religioasă EXISTĂ, CHLIA și SOPHIA, am spus că ceea ce interesează din Biblie este literatura ei. Ea este partea cea mai vie. Și acest adevăr mi-a fost întărit la Athos, când am văzut cum trăiesc călugării athoniți această literatură, mai ales partea ei mistică, ambiguă, profetică (profețiile ei sunt ca un tsunami), fapt pe care l-am descris în cartea UN PĂCĂTOS LA ATHOS. Iar de atunci eu citesc Biblia ca pe o carte literară, plină de povești memorabile, plină de poezii fără egal, plină de parabole și înțelepciune, precum Pildele eterne ale lui Iisus Hristos. Iisus a cucerit lumea cu învățătura lui, fiindcă a avut marea idee să o comunice pe cale literară, prin parabole. Parabole care sunt o gridophanie bazată pe paremii.
Și, evident, toate sunt prețuite fiindcă au în ele vie morala divină. Sunt lecții de moralitate, de conduită, de conviețuire pașnică între oameni. În loc ca oamenii să se ucidă între ei, este de preferat să urmeze pildele din Biblie sau din basme.
În Lumea I, lumea în care trăim, bazată pe prima geneză, Ficțiunea este El Dorado. Și oamenii vor să trăiască în El Dorado, într-o țară a fericirii închipuite, char dacă în realitate trăiesc în mizerie. Sau poate tocmai de aceea.
Evident că Ficțiunea ține lumea în loc. În Lumea II, în utopia imaginată de mine, numită Civitas Innocentiae, realitatea se identifică plenar cu ficțiunea, fiindcă lumea în care oamenii trăiesc este o lume a Omului, creată de ei, nu mai este o lume a promisiunilor deșarte, o lume de băsneli.
Dar ce greu este să ajungă până aici! Eu am prevăzut o astfel de împlinire peste o mie de ani. Vor putea oamenii să renunțe la băsneli, la vrăjeli, la ficțiuni? Nu vedeți, generalii care comentează războiul din Ucraina nu sunt crezuți, sunt crezute vrăjitoarele, niște babe care prevestesc cum va muri Putin și când se va termina războiul!
Adevărul suferă mereu, fiindcă Ficțiunea este mai tare decât el. Dar până acolo, până la o lume a adevărului, să învățăm să luăm ce-i mai bun din literatura lumii. Și mai ales din Biblie.
*
O astfel de operație face scriitorul Virgil Diaconu în cartea BIBLIA LITERARĂ (Ed. TipoMoldova, 2022). El selectează din Biblie acele pasaje pe care le consideră că au o mare valoare literară, și le comentează. Așa sunt Facerea, Cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor și Ecclesiastul, acestea sunt cele patru mari secțiuni pe care le consideră stâlpii de boltă ai literaturii biblice. Și le citează aproape integral, apoi le analizează pe toate fețele, din punct de vedere istoric, religios și literar. El se ține de faptele biblice, de informațiile clasice, nu răstălmăcește aceste informații, le consideră consacrate, nu face o cercetare rebelă, în care să ne arate altceva decât ceea ce știm, decât ceea ce este dat ca sursă sigură. Nici nu rescrie sau tălmăcește literar, actualizând sau creând noi parabole, așa cum a făcut Marin Sorescu, de pildă, din prima parte a cărții Iona, transformând-o într-o piesă de teatru. Dar marele său merit este că sintetizează toate aceste surse, toate interpretările operelor citate, cu trimiteri exacte, cu o fișă a lor completă. Ba oferă și interpretări originale, proprii, așa cum face în studiul despre Ecclesiastul, când analizează faimosul dicton al lui Solomon „totul este deșertăciune, deșertăciunea deșertăciunilor”, considerând interpretarea Sfinților Părinți nepotrivită, fiindcă ei opun deșertăciunii pământești, „binefacerile cerești”, care ne așteaptă în Viața de Apoi. Dar de ce să disprețuim viața, și frumusețea, și înțelepciunea, și veselia, tot ce a creat mai frumos omul pe pământ, spune Diaconu, nu este o cale dreaptă și nici logică. Atunci de ce Dumnezeu, argumentează el, când a făcut lumea, după fiecare zi a facerii, privea lucrarea și spunea că este bună?!
Ecclesiastul a fost inclus în Biblie ca text canonic, adică text inspirat de Dumnezeu, abia după 800 de ani de la nașterea lui, în anul 553, la al V-lea sinod ecumenic, de la Constantinopol. Precum Apocalipsa teologului Ioan. De ce? Fiindcă e un text fatalist. Orice există și orice se mișcă, nu are sens, „totul este deșertăciune, deșertăciunea deșertăciunilor”. Nimeni nu-și explică acest fatalism. Nici Sfinții Părinți, cum am văzut, fiindcă ei opun realității deșarte, „bunurile cerești” care ne așteaptă dincolo, în Lumea de Apoi, pe care nu o cunosc, n-au fost acolo, opun deci o iluzie, o fantezie, o închipuire, altfel spus, o deșertăciune. La fatalism răspund cu o pagină literară. Numai interpretând Apocalipsa lui Ioan putem înțelege de ce Solomon a spus că totul este deșertăciune. Eu l-am descoperit în Apocalipsă pe Dumnezeul Disident. Ioan justifică de ce totul e deșertăciune. Fiindcă Dumnezeu a greșit la facere, la geneza dintâi, de aceea se dezice de facerea sa, se dezice de lumea în care trăim, fiindcă și El constată că totul este deșertăciune. Și atunci promite că face o nouă geneză, „un cer nou și un pământ nou”. Dar a rămas la promisiune, nu a făcut această nouă lume. Dar a sugerat-o prin faptul că l-a înviat pe Fiul său, după ce acesta a spus „Eli, Eli, lama sabahtani?”. Acest strigăt de pe cruce este semnul deșertăciunii și poate fi un argument de ce teologii îl identifică pe Ecclesiast cu Iisus. Dar Învierea este o negare a deșertăciunii, dovedește că Dumnezeu nu și-a părăsit Fiul. Deci din nou o soluție literară, în fantezie! Ce poate fi mai fantezist ca Învierea!? Ea consfințește, după părerea mea, frumusețea omului, geniul lui creativ. Nu există poveste mai tulburătoare decât aceasta, a unui om născut dintr-o fecioară, răstignit pentru ideile lui, dar care învie din morți! Din ce lume face parte această poveste? Din lumea omului, din a doua geneză, așa cum am imaginat-o eu în romanul viitorului HOMO NOVUS, și am numit-o Civitas Innocentiae, care este o Cetate a Omului, care conservă tot ce a spus Diaconu despre frumusețea vieții.
Și BIBLIA LITERARĂ conține multe pagini de acest fel, care îți dau satisfacții spirituale. Este fascinant, de pildă, felul cum Diaconu interpretează cele două versiuni biblice ale Facerii. El spune că în Biblie sunt mai multe Biblii, cum ar fi o Biblie istorică și o Biblie a legilor, dar cred că ceea ce le leagă, toate aceste Biblii ale Bibliei, este literatura. Sau, altfel spus, inocența lor. Să nu uităm că anticii își comunicau legile prin versuri, care erau mai ușor de memorat de către mase. Versul este consubstanțial inocenței umane. Eu consider că Facerea este simbolul utopiei naive, asemenea artei naive, din care fac parte și filmele animate ale lui Gopo. Dar nu este prima utopie naivă. Prima se află în Epopeea lui Ghilgameș, scrisă cu trei mii de ani înaintea Facerii lui Moise. Moise a fost un învățat și sigur că a cunoscut scrierea sumeriană. Altfel nu se explică asemănările izbitoare. Tot ceea ce a imaginat Moise în Facere își are izvorul în cartea din Sumer. Cum este Potopul, de pildă. Însă evreii au știut mai bine să-și popularizeze utopiile decât alții.
Interpretările lui Virgil Diaconu nu privesc aceste probleme, și nici nu trebuie, el s-a concentrat pe marile falii literare ale Bibliei, iar interpretările sale sunt extrem de raționale și folositoare. El nu literaturizează literatura biblică, ci o explică doctrinar. O face înțelept, informativ, ca un profesor de religie. Și recomand Ministerului Educației să ia seama de această carte de învățătură biblică. O recomand și bisericii. Nu trebuie să citești Biblia ca să înțelegi cartea lui Virgul Diaconu. Cred că e mai bine să citești cartea lui ca să înțelegi Biblia! Adică să parcurgi drumul invers. Vei fi mai câștigat. Îmi imaginez orele de religie din școli cultivând aceste două căi pentru a gusta spiritul biblic: Biblia literară și filmele lui Gopo. Să citești interpretările Facerii ale lui Virgil Diaconu și să vezi filmele Homo Sapiens și Scurtă istorie de Gopo. Iată o educație spirituală solidă, în care se îmbină învățătura curată cu umorul superior.
Evident, Virgil Diaconu a creat un studiu, propria sa doctrină, diferită de doctrinele bisericești. Biblia a generat mii de interpretări, ca și o uriașă literatură inspirată de ea. S-a creat din ea Biblioteca Babel, cum spunea Borges. La o astfel de bibliotecă, precum Barnes&Noble, unde am adăstat ca la a doua mea casă cât timp am trăit la New York, există o secțiune specială dedicată Bibliei, cu mii de cărți. Cred că fiecare verset din Biblie a generat o carte. Numai Psalmii lui David au generat o întreagă literatură biblică. Și sunt numeroase părți din Biblie, precum cărțile profeților, pline de pagini literare memorabile. Forța Bibliei stă în Cuvântul ei, în virtuțile sale literare.
Acum, ne este imposibil să ne imaginăm viitorul fără Biblie. Dar va fi posibil. Iar Biblia va fi o carte literară cum alta nu mai există în arhiva care conservă valorile sacre ale lumii vechi.
Lasă un răspuns