Ne-ar trebui și nouă o stare de urgență precum cea adoptată de Budapesta!… Dar nu de frica războiului de la granițe… Pentru că noi, la mult prea multe capitole pentru a mai conta poate o asemenea amenințare, suntem deja într-o stare post asediu… Una de după nimicirea economiei și a industriei, de după transformarea coloșilor de altădată în ruine… În ziduri mușcate nu de colții unor bombardamente, ci de cei ai neghiobiei, delăsării, trădării, urii… Suntem într-o stare postrăzboi… Dar nu în etapa reconstrucției… Ci doar la numărarea, inventarierea celor distruse și, eventual, la gratularea cu noi și noi posturi în sinecuri și oficine bugetare a acelora ce și-au adus contribuția la distrugerea României… Și sunt zeci, sute, mii poate, cei ce ar merita asemenea „distincții”… Ar merita chiar „medalii”, dar adânc înfipte în scârbavnicele lor trupuri… Și în cele ale politicienilor „creați” special pentru astfel de matrapazlâcuri (inventați din analfabetismul în masă al impostorilor și parveniților, și nu doar câțiva inși, pe ici ori colo, nu doar câteva filiale de partid, ci formațiuni întregi), și în cele ale „oamenilor de afaceri”, de asemenea cârpiți din imposturi și ipocrizii, apoi „educați” la școala fără număr de ani a hoților de zi și noapte, pentru a exista factorii declanșatori și decizionali finali necesari, dar și în cele ale juriștilor, avocaților, notarilor, executorilor, poate cei mai vinovați în felul în care au dosit legile, normele și chiar cutumele, decopertând averea unei națiuni sub acoperirea legală de executori ori „administratori speciali”. În fapt, lupi lichidatori… Administratori ce nu pot număra nici măcar pe câteva degete și proceduri speciale reușite… Împlinite ca proces de recuperare, de scoatere a activelor vizate de hienele economiei naționale din mecanismele politice și de castă de lichidare… Pentru că nu au avut acest interes… Pentru că plata lor s-a numărat, întotdeauna, nu prin raportarea ca procent din active recuperate și redate țării, ci în zerourile luate pe post de comisionari ai distrugerii…
Astăzi, și Termocentrala de la Mintia (Hunedoara) este în etapa finală de lichidare… Sub motivele eliminării invocate de alții, prin acuzele și normele unei Europe decizionale corupte până în străfunduri pentru a zări măcar un licăr al unui rost credibil, în raportul mediu/economie, al logicii eliminării și acestei termocentrale de pe harta României, din cauza acelor de nerespectat certificate verzi, azvârlite de UE drept în față unor guvernanți și autorități lașe, acele vinovății aproape cât un genocid al poluării pus în cârca noastră tocmai de cei ce au îngropat mizeriile lor în pământurile nostre… Și nimeni nu a luptat pentru aceste centrale pentru a demonstra ipocrizia și dubla măsură a acuzatorilor… Nimeni nu a venit să numere în mod real certificatele cu drept de poluare ale României, nefolosite, pentru că, în multe zone ale țării, oricum a fost ras totul, certificate vândute pe bani grei de aceiași guvernanți… Bani pentru pușculițele de partid și structurile mafiote ale sinecurilor (ale partidelor, ale autorităților, ale guvernanților), bani niciodată folosiți pentru a construi ceva…
Și chiar dacă, măcar în lumina ultimelor realități economice și financiare ale Europei, guvernanții ar fi trebuit să pună ei „în așteptare” procedura de privatizare a Centralei de la Mintia, administratorii ei speciali, „speciali” în același sens al distrugerii a tot ce este, nu doar românesc, ci în folos cât de mic pentru noi, grăbesc lucrurile… Anunță vânzarea pe repede înainte… Cât mai repede… Pentru că trebuie să desființeze, să lichideze, să radă din temelii totul… Înainte ca modul lor de „administrare” prin vânzarea totală a centralei, a terenurilor și chiar a unui eventual morman de fier, de pe care se scot bani, mulți banii și de ar fi doar rugină, să devin caduc… Caduc într-o Europă care se întoarce și la cărbune și la petrol… Adică la tot ce ne este nouă hulit și interzis…
Și sunt de lăudat încercările anterioare ale autorităților locale hunedorene de a importa fie și un cărbune mai „curat” (cu un conținut mai mic de sulf), dar și mult mai scump, doar pentru a lăsa centrala să funcționeze… Adus de peste mări și țări pentru ca oamenii să nu-și piardă locurile de muncă, iar orașul sursa de căldură… Nu au fost lăsate… Pentru că nu mai avem voie nici un fel de cărbune!… Doar energie verde… Doar suflat în pânza trădării de țară de atâtea slugi, de atâția venetici…
Acum însă, există suficiente motive pentru a cere public oprirea acestei mașini de exterminare a termocentralelor prin mâna administratorilor „speciali”… Nu doar a pune procedurile „în așteptare”, pentru a vedea dacă Europa se va mai baza atât de mult pe energiile verzi, ci de a suspenda toate procesele de lichidare aflate în curs… Pentru că avem o criză energetică masivă în fața noastră și care se va revărsa cu furie cât de curând… Dar, mai ales, avem dovezile de neloialitate și ieșire din rând ale „partenerilor” noștri europeni în acest „green deal” al înlăturării absurde a anumiți combustibili, parteneri ce își „siguranțează” viitorul lor energetic imediat tocmai pe baza unor combustibili pe care îi hulesc (pentru alții), prin argumentul (deși nu spun cine l-a dat pe termen lung) că războiul din Ucraina, un război ce se va transforma într-un conflict regional probabil, dar și continuarea aplicării de sancțiuni asupra Rusiei, vor mai dura mulți ani de acum înainte…
Or, când Germania anunță fățiș, aproape ca un șantaj, că, dacă nu va putea să-și asigure gazul necesar din Rusia, va trebui să-și repornească toate centralele pe cărbune și petrol, pe care le-a pus în așteptare, nu le-a distrus, nu le-a „valorificat” prin administratori și lichidatori speciali (nici măcar pentru a face rost de bani pentru politicieni și caste speciale), și nu le-a pus nici „în conservare”, ci le-a ținut la foc de veghe pentru primul cărbune ori strop de țiței din ăla poluator, noi de ce mai avem pe tapet desființarea atât de înverșunată a centralelor? Mai ales că nemții anunță această repornire a industriilor energetice poluatoare, fără a vorbi măcar despre posibilitatea redeschiderii centralelor nucleare (ori a construirii unor unități mai mici)… Dar noi plusăm totuși pe mâna unor interese deloc obscure (pentru a ne scuza în viitor că am fost ignoranți și idioți, și nu în vreo nuanță filosofică), pentru a construi aproape chiar în coasta Capitalei un reactor nuclear de producție (nu pentru studiu ori experimental)… Și care, fie vorba și de o unitate mai mică, tot un reactor nucelar rămâne…
Lasă un răspuns