Când lumina și iubirea ating aceeași frecvență, întregul celei dintâi faceri și a nenumeroaselor ei renașteri se contopesc într-un nesfârșit al nesfârșitului în care începutul devine particulă transcendând lumile, universurile, infinitul… În care sensul continuității este însăși spirala de ADN al ubicuității spre ceea ce a fost înainte de a fi fost atins, văzut, simțit, trăit… Spre ceea ce va fi trebuit să fie, căci, în cromozomii dimensiunii timp de dinainte poate de însăși cristalizarea curgerii timpului, universul și-a reflectat frecvența preț de o vibrație de respirație și prezență umană, descărcând veșnicia atomului-iubire poate chiar din cuprinsul luminatorului haric…
Aici, poate doar aici, în lumea ce ne este dat să o cunoaștem ca amintire certă, dar care nu există doar într-o singură linie a dimensiunii, și nici doar între cele câteva limite a ceea ce putem conștientiza din atâtea părți de zidiri de universuri-cunoaștere, deșirate din torul brațelor de constelații din care venim și în spre care ne întoarcem poate pentru o nouă acumulare și încărcare cu frecvențe ale acelui ADN primordial, proto cromozomi de lumină-iubire, harică, divină, umană, apoi din nou spre cea harică și, de ce nu, eternă, poate doar aici, așadar, să atingem aprinderea luminii ca înlănțuire-frecvență a iubirii limitate la dimensiunea de ființe umane, dar, cert, cu rezonanțe trecând cu mult dincolo de marginile acestei lumi-margini, margini – nu limite, nu hotare, ci margini de treceri spre altfel de traversări… Dincolo de această mărginire a unei mărginiri date omului ca provocare, nu pedeapsă, nu izolare, nu condamnare în și înspre fel și fel de retrăiri datorate unor neîmpliniri și neatingeri, lumina pură este iubirea, este lumina lină a frecvenței spre care tindem în drumul spre echilibrul veșnic în veșnicie… Echilibrul eternității, aici, pe post de liniște pentru cei rămași în așteptare, dar poate freamăt de alte și alte lumi neînchipuite și de neînchipuit, alte și alte înțelesuri, alte și alte descătușări pentru cei plecați…
Cei ce pleacă, o fac într-un fel doar poate pentru a ne face nouă traversarea mai ușoară… Poate că ei își încheie timpul din zidirea de lut de pe pământ pentru a ne asigura particula frecvență, particula de transcendență spre cetatea armonică a luminii iubirii eterne…
Aici, dragostea pentru cel plecat arde în candela timpului așteptare… Dar cu fiecare particulă lumină înălțată spre colțuri de univers tăinuite doar ochilor noștri în întunericul cel mai întunecat, tăinuită doar pentru că nu avem încă ochii potriviți pentru a vedea însăși întunericul ca lumina acelei altfel de rezonanțe ce ne așteaptă a ne cuprinde, iubirea, suntem mai aproape, suntem mai particule în eliberarea spre cel ce ne așteaptă…
Poemul celui rămas este scris, la început, cu durere, cu dorință de propria-i jertfă, cu înțelegere apoi, cu acceptarea resemnării în lumina aprinsă în candele, cu tot mai discrete reproșuri față de acel nou fel de timp măsurat de la plecarea ființei iubite, toate transformate mai apoi în înțelepciune, în detașarea de acest atât de prea puțin timp al lumii de aici, în nerăbdarea de atingere și reatingere a preaplinului atât de a priori în întunericul adânc pentru ochii noi, dar lumină-trecere pentru cel aflat dincolo, chemându-și jumătatea…
Poeziile, poemele Floarei Mihali Petrov au tristețea unui pământean ce doar încă nu s-a desprins… Dar care se trezește în fiecare dimineață gata pentru a-și primi partea de binecuvântare, prin simțiri empatic-spirituale pe care celălalt i le trimite pe frecvența de lumină a singurului lucru care hrănește și menține întregul, chiar viul, acestui univers, al acestor lumi, și a singurei eternității prin care, nu hoinărim a căutare, ci ne înțelepțim în drumul spre celălalt. Spre refacerea echilibrului perturbat doar în lumea noastră printr-o plecare, dar rămas în aceeași frecvență la dimensiune singurului spațiu-timp care contează: Iubirea…
*Floare Mihali Petrov / Pe frecvența iubirii…, Editura Semne, 2022
Lasă un răspuns