Pînă cînd voi avea starea necesară să continui serialul început, încerc să mai aduc la cunoștința românilor unor lucruri necunoscute de ei, aproape de necrezut. Cele de mai jos reprezintă un capitol din cartea mea 1Codul lui Lucifer II”. Este o carte atipică, scrisă în ianuarie-februarie 2014, cînd am fost privat pentru prima dată de internet. Atunci, de Romtelecom. Cauzele erau mai multe, pe de-o parte războiul pe care îl purtasem timp de zece ani împotriva privatizării frauduloase a societății și care le provocase pierderi de zeci de milioane de dolari, coroborat cu faptul că pe internet tocmai fusese postat „Codul lui Lucifer”. Neavînd internet, m-am mărginit la a scrie. Și în afară de acest război, pe care în final mafia l-a cîștigat cu sprijinul infractoarei Laura Codruța Kovesi, am mai povestit multe dintre lucrurile pe care le știam din spatele cortinei și pe care presa oficială le ascundea. O mare parte din istoria noastră recentă, necunoscută, se poate găsi în această carte și în volumul doi al memoriilor mele (sper să reușesc să îl termin și pe al treilea). Redau acest capitol.
„Spuse autorului. În decursul timpului, mai multe persoane apropiate autorului i-au relatat o serie de fapte din categoria celor greu de crezut. Autorul crede aceste persoane, dar nu pretinde același lucru nimănui. Vă prezentăm cîteva din aceste relatări, iar fiecare să le aprecieze după cum consideră.
Un prieten al autorului, prieten care la începutul anilor ’90 avea strînse legături cu Ion Iliescu, povestește că în vara anului 1990, cînd Iliescu tocmai se instalase la Palatul Cotroceni, într-o bună zi intră în biroul său, neanunțați, niște bărbați necunoscuți. Unul dintre aceștia îi spune: „Domnule președinte, să știți că nu ați fost ales ca să faceți politica dvs., ci ca să faceți politica noastră.” După care necunoscuții pleacă. Șocat, Iliescu îl cheamă pe șeful dispozitivului de pază și îl întreabă cine au fost bărbații care tocmai au ieșit din biroul lui. Șeful dispozitivului se uită senin în ochii lui Iliescu și îi răspunde: „Domnule președinte, la dvs. nu a intrat nimeni.” Să înțeleagă fiecare ce vrea. Cert este că în anul următor Ion Iliescu a plecat în vizită în Israel, iar după încă un an a fost reales președinte. Asta, se pare, înseamnă că se hotărîse să facă politica cui trebuia.
În vara anului 1992, în curtea la PNT-CD era zarvă mare. Delegați de la Argeș și Prahova intraseră în greva foamei, protestînd împotriva trecerii în fruntea listelor pentru Camera Deputaților, în vederea apropiatelor alegeri, a unor informatori ai securității notorii pe plan local. În acel moment, Corneliu Coposu se afla la tratament în Germania. În ziua sorocită pentru întoarcere, pleacă spre aeroport să îl aducă pe Senior, Ticu Dumitrescu și Nadia Pascu, secretara CDR (ne permitem să dăm numele acestei distinse doamne, care i-a relatat autorului cele de mai jos, întrucît aceasta, Dumnezeu să o odihnească, nu mai este de mulți ani printre noi). Pe drumul de întoarcere, Nadia Pascu îi dă Seniorului să citească o informare cu privire la evenimentele petrecute în curtea partidului. Coposu o citește și spune: „Știu, dar nu pot să fac nimic.” Să înțeleagă fiecare ce vrea.
În toamna lui 2004, cînd „Dragă Stolo” încă era candidatul oficial al Alianței DA, un prieten al unui prieten al autorului are o treabă la Federația Comunităților Evreiești. Ajungînd în holul de la intrare, vede un tablou al lui … Traian Băsescu! Intrigat, întreabă: „Dar de ce țineți aici tabloul ăstuia?” „Fiindcă este viitorul președinte al României!” „Bine, dar nici măcar nu candidează!” „Ba da, va candida și va cîștiga alegerile!” Să înțeleagă fiecare ce vrea.
Cu puțin timp înainte să moară, Ticu Dumitrescu pleacă însoțit de un ofițer MApN la Pitești, unde se aflau depozitate arhive ale securității, să caute dosarul lui Traian Băsescu. La ieșire, înconjurat de ziariștii care îl asaltau cu întrebările, Ticu Dumitrescu declară că Traian Băsescu nu are dosar la securitate. Ofițerul încremenește – tocmai ce văzuseră amîndoi dosarul lui Traian Băsescu! Să înțeleagă fiecare ce vrea.
În viața lui, autorul cărții s-a aflat în mijlocul multor evenimente, în cazul altora a fost martor de pe margine, altele i-au fost relatate. Desigur că, îmbătrînind, unele i-au dispărut din memorie ori s-au estompat. Dar multe, nu le poate uita. Dacă Dumnezeu îi dă ani și putere, poate va apuca să aștearnă pe hîrtie toate amintirile care i-au rămas vii.”
În această carte, apărută pe scribd fără autor, m-am referit la mine la persoana a treia, respectiv „Autorul”. Am menționat o singură sursă a informațiilor mele, respectiv respectabila d-na Nadia Pascu, secretara CDR, decedată în 1998 (soția regretatului deputat PNL-CD Horia Radu Pascu). Acum, pot să mai dezvălui o sursă – prima și ultima dintre informații provin de la Claudiu Iordache, un mare român, care în toamna trecută ne-a părăsit și el. În ce mă privește, în aprilie trecut și Orange mi-a tăiat internetul și atunci am găsit varianta de a avea net fără contract – fiindcă, după cum spune o vorbă armânească, „armânlu nu chiari” (aromânul nu piere).
Lasă un răspuns