Deja legăturile au devenit conexiuni… Iar vibrațiile, rezonanțe… Ba chiar universul poetei este tot mai aproape în a deveni acel dincolo, pe care, nu l-a căutat, căci nu l-a pierdut nicicând, doar acesta s-a depărtat în scurgerea noastră în secunde pe care stă zidită trecerea timpului ca eternitate… Iar poeta nu mai este doar devenire… Cu foarte multe pagini așternute în urmă, în urma amprentei soțului pierdut, în urma firului de nisip glisat prin codrul de gânduri, vers după vers, stare după stare, durere după durere, dar nu înnăbușite, ci eliberate, nu pentru noi ceilalți, ci pentru a menține ceea ce, iată, acum, Floare Mihali Petrov relevă și aproape revendică în volumul „Conexiuni, rezonanțe, interferențe universale”, disipând întunericul ca pe o cale lactee, adică firele de nerupt, de neseparat, de nedespărțit… Legătura pe care doar atomii ar putea să o disece în mii de ani plecați prin ale feluritele feluri ale universului, dar pe care, în lipsa suflului viului, rezonanța de dincolo de noi, pentru acel „de dincolo”, a păstrat-o, a înnobilat-o astral cu forme de energie pe care, doar la momentul trecerii noastre, le vom putea cuprinde pe de-a întregul.
Acum trăim emoția ispășirii în care poeta se zbuciumă de bună voie, în piuă solară tristețe pisând, dar nu pe margini de eșafod de regrete, ci pe o scară pe care, pas după pas, ea apropie depărtarea unui spațiu de necuprins ca nemărginire divină în mărginirea noastră de lut al divinului.
Poeta nu se oprește nici în acest nou volum din interogațiile ei… Cu sine, pentru cei ce nu au cuprins încă pe de-a întregul versurile ei drept încercare de urcare la cer spre cel plecat și pe care, acum, ni-l descoperă în versuri aproape dialog, dar nu într-o confesiune spirituală; nu încă… Universul și, negreșit, chiar întâiul poet al lui, le-au dăruit celor doi amprenta atomului stare… De undeva din colțurile timpului și secundele spațiului, căci toate pot fi răsucite în acest univers, dar versul decriptează mesajele de neînțeles, de acolo din colțuri îndepărtate, ori nu, din timpuri diferite, sau poate nu, ce zidesc din cuvinte un fel de coloseu pentru că drumul dimpreună al celor doi nu poate fi despărțit.
Da, trenul vieții a ajuns într-o stație pentru unul dintre ei… Dar atomii nu sunt ținuți unul de altul doar prin viul-viață din această lume, din această dimensiune timp, ci, poate, de însăși rezonanța unei interferențe universale. Iar grație conexiunii poetei cu universul celuilalt, plecat din spațiul-timpului nostru, așteptând în așteptarea de dincolo așteptarea ei de aici, puterea legăturii dintre cei doi trece dincolo de orice închipuire, presupunere, pipăire de idei, poeta transformând timpul-amintire petrecut aici într-o conexiune a unei dimensiuni deja petrecute dincolo… Acolo unde și cu luceferii putem avea convorbiri, or, poate chiar unul dintre va fi cel găzduind undeva pe o stea iubitul poetei.
Conexiuni, rezonanțe, interferențe universale pe care, poate, în următoarea ei carte, poeta le va așterne drept rostirile celuilalt pentru sufletul pereche rămas aici, pentru a ne lumina netrăirile viului, pentru a ne face să înțelegem că trebuie să simțim… Pentru că, doar aici, doar în această dimensiune, sufletele pereche comunică empatic, între marile dimensiuni ale universului, rezonanța hrănind neatingerile ce doar par neatingeri, fiind aștri în ramuri de univers cuprinzând acel aici și acel acum.
*Floare Mihali Petrov / Conexiuni, rezonanțe, interferențe universale, Editura Semne, 2022
Lasă un răspuns