Arhiva zilnică: 23 aprilie 2022

În inima lumii războinice…

Data: 16 iunie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu este vorba (doar) despre instalațiile nucleare ale Iranului… Pentru că acestea nu au devenit mai presante ca posibilitate a unui risc de a se întâmpla ceva… De a se desfășura ceva cu adevărat grav la adresa păcii lumii… De fapt, la adresa lumii, pentru că pacea a fost de multă vreme, și pentru mult timp de acum încolo compromisă… Pacea în lume, pacea pe continente, pacea dintre și în țări, regiuni, vecinătăți… În acest război, dintre Israel și Iran este vorba despre altceva… Iar „scoaterea din uz a instalațiilor nucleare iraniene” este doar un pretext, dar care va putea duce însă la un efect de domino în felul de prăbușire al puținelor cărți de joc ale păcii din lume… Iar lucrurile sunt evidente din felul în care Israelul și-a motivat bombardamentele… Mai ales că acestea se produc într-un moment în care oricum agresorul din Palestina a trecut de la epurarea populației la un genocid evident, dar și în condițiile în care, în fruntea statului, este un urmărit al Curții Penale Internaționale de la Haga… O etichetă suficientă pentru a fi avut din partea liderilor și politicienilor evrei ceva mai multă reținere… Cel puțin ca intenție imediată de deschidere a unor noi linii de front, noi războaie… Dar Israelul se bazează, chiar mizează, pe Statele Unite… Și nu doar pe închiderea ochilor din partea Administrației Trump față de această nouă agresiune israelită, ci și pe un sprijin tactic, logistic și poate și de furnizare a unor resurse militare… Pentru că, în acest război, este vorba despre încercarea de a rupe un cerc închis de Rusia și China, inclusiv ca sprijin în resurse militare, prin BRICS. Și se poate spune că, dacă există un lucru evident, acesta se referă la faptul că războiul dintre Israel și Iran va dura cel puțin până când Rusia va depune armele în conflictul ei cu Ucraina… Dar nu în fața Europei (UE), deși acesta va fi eșafodul public, ci al „unchiului Sam”. Și nu este deloc surprinzător că Iranul a fost târât în război de către Israel și Statele Unite… Pentru că, prin crearea unui coridor feroviar pentru transportul petrolului din Iran în China, linie indirectă de aprovizionare și a Rusiei, aflat departe de posibilele interceptări, Teheranul tocmai a rescris acel imediat pe care Trump l-a promis în închiderea (inclusiv personal-egocentrică!) a războiului din Ucraina.

În fapt, prin acest coridor feroviar, Rusia (prin China) poate avea un acces neperturbat la cea mai importantă resursă non-umană a războiului: petrolul. Atât ca resursă pentru mașinăria sa de război, cât și pentru asigurarea unor finanțării de război prin exportul produselor petroliere rafinate către țările care au nevoie de ele într-o parte a lumii pe care o știam în agitație, dar pe care o priveam de la distanța unei false siguranțe. Sigur, Moscova va exporta doar excedentul de combustibili, dar orice picătură de petrol rafinat este pentru China încă o carte de joc pe scena economică. De altfel, dacă Statele Unite, prin Israel, nu vor reuși să zdrobească acest traseu alimentării (și) Rusiei cu petrol, este de așteptat ca intensitatea loviturilor contra rafinăriilor ruse (prin celălalt pion de acțiune, Ucraina) să crească. Cu mențiunea că pionul ucrainean, spre deosebire de cel israelit, este oricând sacrificabil, unchiul Sam neavând nici o problemă să vadă Kievul și înfrânt, și rămas fără multe teritorii… Pe de altă parte, deși puteam avea o oarecare stare de liniște prin faptul că în războiul Israel-Iran nu părea a fi vorba despre un conflict din perspectiva focoaselor nucleare, ci de un război al controlului repartiției hidrocarburilor, asta nu înseamnă că războiul nu poate degenera rapid înspre cel mai tenebros capitol posibil din istoria lumilor războinice…

Sindromul hienei…

Data: 16 iunie 2025 by Lucian Ciuchiță

Ce este o hienă? Într-o lume scăldată în umbrele nopții, hienele sunt prădători nemiloși, ale căror tactici sunt la fel de impunătoare pe cât sunt de perfide. Mâncătoare de cadavre și însetate de pradă, aceste ființe nocturne cutreieră pajiștile în căutarea unei victime, sfâșiind fără ezitare orice slăbiciune li se arată în cale. Rareori, însă, se mulțumesc doar cu resturile altor prădători, ba chiar își fac un obicei din a răpi puii celor mai vulnerabile specii. Atunci când vor să obțină ce doresc, hienele atacă în haită, acționând într-o unitate strânsă și aproape neînfricată. Comportamentul lor este un semnal al unui instinct de supraviețuire feroce, în care fiecare membru al haitei joacă un rol esențial. Într-o cu totul altă arenă, un alt tip de luptă se desfășoară în inima Europei, iar umbrele puterii sunt purtate de personaje care încearcă să domine scena politică. Fostul comisar european, Thierry Breton, nu s-a ferit să lanseze un atac la adresa președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Într-o declarație care a zguduit scena politică europeană, Breton a comparat-o pe von der Leyen nu doar cu o „împărăteasă”, ci, aș spune, cu o hienă dezlănțuită, o hienă dominatoare, care a obținut o putere excesivă, punând astfel în pericol întreaga construcție europeană. Potrivit acestuia, Uniunea Europeană nu a fost concepută pentru a găzdui o asemenea concentrare de autoritate, iar pericolele unei astfel de structuri ar putea dezvălui fragilități serioase în fața celor care ar căuta să o submineze.

Între timp, în colțuri mai îndepărtate ale lumii, o altă acuzație face valuri. Ursula von der Leyen se confruntă cu un atac neașteptat: comerțul cu sclavi. Un lider caribian, îngrijorat de trecutul colonial al Europei și de perpetuarea unor idei periculoase, a solicitat compensații financiare. „Atât timp cât nu respingem în mod deschis și explicit ideea că o ființă umană poate deține o altă ființă umană, riscăm ca această idee să prindă din nou rădăcini undeva și să îi permitem să înflorească și să se întâmple din nou în lume”, a spus liderul din Granada. Este un apel la conștientizarea unei părți din istoria noastră colectivă, o chemare de a nu lăsa umbra sclaviei să bântuie în continuare viitorul, o provocare ce pune sub semnul întrebării valorile fundamentale ale unei Europe care se vrea unită și progresistă.

Ursula von der Leyen, o figură ambițioasă în politica europeană, asemenea unei hiene, este adânc legată de moștenirea politică a unei alte personalități: Angela Merkel. De-a lungul celor patru mandate ale cancelarului german, Ursula von der Leyen a fost numită ministru în fiecare dintre ele, având o relație de colaborare strânsă cu Merkel, ceea ce i-a asigurat un loc de frunte în cercurile politice ale Germaniei. La un moment dat, era văzută ca o posibilă succesoare a lui Merkel, o continuatoare a unei linii politice ce promova stabilitatea și pragmatismul. Ursula von der Leyen a navigat cu abilitate prin diferitele funcții guvernamentale, fiind, pe rând, ministru al Familiei, ministru al Muncii și ministru al Apărării. Însă, mandatul său în domeniul apărării a fost marcat de o serie de controverse care i-au zguduit imaginea. Acordarea unor contracte de consultanță, în valoare de sute de milioane de euro, a stârnit nemulțumiri și acuzații de nepotism și lipsă de transparență. Aceste scandaluri au fost doar vârful aisbergului, întrucât au apărut și alte critici legate de gestionarea problemelor interne ale armatei germane, cu multe deficiențe în aprovizionarea echipamentelor și în modernizarea forțelor armate. Mai grav, Ursula von der Leyen a fost acuzată că și-ar fi plagiat teza de doctorat, o acuzație care a afectat și mai mult credibilitatea sa în ochii publicului și ai adversarilor politici. Deciziile sale ca ministru, chiar și în momente de criză, au fost criticate pentru lipsa de viziune și de eficiență. Aceste probleme nu au rămas fără ecou în interiorul Germaniei și, în mod inevitabil, s-au reflectat asupra propunerii sale de a deveni șefa executivului european.

În fața acestei propuneri, von der Leyen s-a lovit de o opoziție neașteptată, mai ales din partea eurodeputaților germani. Nemulțumirea lor față de trecutul său și de scandalurile care o bântuiau au alimentat o reacție vehementă, punând în pericol ascensiunea sa în vârful Uniunii Europene. Astfel, propunerea de a prelua conducerea Comisiei Europene nu a fost primită cu entuziasm universal, iar umbrele trecutului au continuat să o urmărească, provocând o atmosferă de scepticism și neîncredere.

Dar cine este, cu adevărat, această Ursula? Este doar un birocrat ambițios, modelat în umbra marilor jocuri de putere, sau o hienă politică ce se înfruptă cu lăcomie din leșurile unei Europe slăbite? Este ea o oportunistă fără scrupule, o pradă a propriilor iluzii de grandoare, sau, dimpotrivă, un vânător de teritorii, cu privirea ațintită către orizonturile nesfârșite ale Stepelor calmuce? O bântuie, oare, fantomele marilor cuceritori ai trecutului? Se visează un nou Napoleon, cu ambiția de a impune o ordine rigidă pe un continent fracturat, ori poate un alt Hitler, îmbătată de ideea unei Europe centralizate sub un pumn de fier? În ea se adună ecourile unei istorii care a cunoscut imperii ridicându-se și prăbușindu-se, conducători care și-au pierdut luciditatea crezându-se indispensabili, maeștri ai manipulării care au rescris regulile jocului doar pentru a sfârși devorați de propriul sistem. Dar, mai presus de toate, rămâne întrebarea: Ursula von der Leyen este o creatoare de imperii sau doar o altă hienă a istoriei, hrănindu-se din rămășițele unei Europe care nu mai are forța să-și apere propriile valori?

Impozităm pâinea, nu miliardele…

Data: 16 iunie 2025 by Radu Golban

România se pregătește să treacă, încă o dată, prin ceea ce autoritățile numesc o „reformă fiscală”. În realitate, însă, este același scenariu bine cunoscut, repetat de fiecare dată când se ajunge la un impas bugetar: scumpim traiul de zi cu zi, penalizăm munca, taxăm veniturile medii și modeste, dar evităm cu încăpățânare un singur lucru – capitalul concentrat. Fără să o spună clar, România alege și în 2025 să aplice austeritate regresivă, și nu reformă fiscală veritabilă. Măsurile propuse sunt multiple, cu impact larg: eliminarea cotelor reduse de TVA pentru alimente, energie termică, carte, locuințe sociale și turism; se majorează accizele pentru tutun, alcool și carburanți; se introduc impozite suplimentare pe dividende, moșteniri, câștiguri bursiere și chirii. Pensiile mai mari de 3.000 de lei vor fi supuse din nou contribuției la sănătate, iar veniturile lunare de peste 10.000 de lei net vor fi taxate cu un „impozit de solidaritate”. Iar în paralel, se reduce masa salarială în sectorul public, se taie din sporuri, se închid instituții, se comasează structuri locale.

E o listă lungă, dar cu un element comun: toate aceste măsuri afectează în mod direct majoritatea populației – fie prin creșteri de prețuri, fie prin scăderi de venituri disponibile, fie prin reducerea calității serviciilor publice. În schimb, lipsește cu desăvârșire o discuție reală despre contribuția celor care dețin averi foarte mari – averi care nu sunt generate în fiecare lună prin muncă, ci au fost acumulate în decenii, printr-o combinație de inițiativă privată, conjunctură și, uneori, acces privilegiat la resurse publice.

În urmă cu cinci ani, am propus în revista Capital o soluție alternativă, inspirată din modelele existente în alte economii dezvoltate: un impozit progresiv pe averea netă a persoanelor fizice cu capitaluri foarte mari. Am denumit-o Taxa Forbes, nu pentru efect stilistic, ci pentru a semnala exact ceea ce clasa politică românească evită să rostească: că avem o categorie vizibilă, distinctă și statistic măsurabilă de indivizi care au acumulat averi personale de ordinul zecilor sau sutelor de milioane de euro, dar care contribuie fiscal într-o măsură disproporționat de mică față de această realitate. Propunerea era și rămâne simplă: impozit anual de unu la sută pentru averi nete între cinci și 50 de milioane de euro; doi la sută pentru intervalul 50-100 milioane; trei la sută pentru averile care depășesc o sută de milioane de euro; o evaluare centralizată prin ANAF, transparență și posibilitatea de control public (această măsură nu ar fi o pedeapsă, ci o corecție. Nu ar fi un experiment, ci o formă de responsabilitate în fața unei realități economice evidente).

Realitatea este aceasta: în 2024, potrivit Forbes România, averea netă cumulată a miliardarilor români a depășit, pentru prima dată, pragul de 100 de miliarde de lei. În același timp, numărul miliardarilor a crescut de la 20 la 30 într-un singur an, în ciuda unui context economic și politic complicat. Valoarea totală a averilor a crescut cu zece miliarde de lei într-un singur an. Toate acestea în timp ce statul român declară că nu mai are resurse pentru finanțarea adecvată a educației, sănătății sau infrastructurii publice. Această acumulare spectaculoasă nu este în sine o problemă. Bogăția nu este o vină. Dar devine o problemă atunci când ea rămâne în afara responsabilității fiscale colective, atunci când cei care au cel mai mult nu sunt chemați niciodată să contribuie proporțional, atunci când impozitul pe salariul unui profesor este mai mare, ca pondere, decât cel pe conturile internaționale ale unui mogul discret. Mai grav este că statul nu doar că evită o astfel de discuție, dar încearcă să o acopere prin gesturi simbolice. Așa a apărut, în 2024, așa-numita „taxă pe lux” – o măsură care taxează suplimentar mașinile scumpe și locuințele evaluate peste un anumit prag. A fost prezentată ca un pas spre echitate, dar este, în realitate, o cosmetizare a unei nedreptăți fiscale structurale. Ea nu afectează decât bunurile vizibile, nu acoperă portofoliile financiare, conturile bancare din străinătate, investițiile în fonduri sau structurile „off-shore”. Este un gest de imagine, fără efect bugetar semnificativ și fără nicio contribuție reală la reechilibrarea sistemului. În schimb, un impozit real pe averea netă – aplicat responsabil, cu praguri înalte și exceptări bine gândite – ar aduce între 2 și 4 miliarde de euro anual. Ar atinge mai puțin de 0,1 la sută din populație. Nu ar afecta consumul, nu ar genera inflație, nu ar scumpi munca și nu ar penaliza inovația. În schimb, ar reconstrui o legătură ruptă între acumulare și contribuție. Ar transmite un mesaj clar că și marile averi fac parte din contractul social, că statul nu aparține doar contribuabilului de rând.

Din punct de vedere internațional, România nu ar face decât să recupereze un decalaj. Spania a reintrodus în 2023 un impozit pe averea netă. Norvegia îl aplică stabil de zeci de ani. Elveția îl gestionează la nivelul cantoanelor. SUA discută tot mai serios ideea de „wealth tax”, promovată de economiști de talia lui Thomas Piketty și Emmanuel Saez. Germania discută forme similare, pe fondul dezbaterilor globale despre inegalitate. De ce nu și România? România, în schimb, preferă să suprataxeze pensiile și să elimine cotele reduse de TVA pentru cultură, apă și lemne de foc, în timp ce averile uriașe rămân invizibile fiscal. Această politică este nu doar greșită, ci periculoasă. Într-o societate deja polarizată, să ceri solidaritate doar de la cei care nu pot refuza, dar să protejezi pe cei cu opulență stabilă, înseamnă să subminezi încrederea în stat și ideea însăși de echitate. Este timpul ca România să decidă ce fel de țară vrea să fie. Una în care reformele fiscale înseamnă scumpirea traiului zilnic? Sau una în care capitalul este chemat să contribuie, nu doar să extragă? Impozitarea marilor averi nu este o utopie și nu este socialism. Este bun-simț economic, echilibru democratic și responsabilitate fiscală. Dacă nu o facem acum, când avem nevoie disperată de venituri, când inegalitatea crește, când statul este fragilizat, atunci când? România nu duce lipsă de bani. România duce lipsă de curaj. Iar fără curajul de a schimba această paradigmă fiscală viciată, toate celelalte reforme sunt doar acrobații contabile, fără viitor.

Europa: economii de control și supraveghere…

Data: 16 iunie 2025 by Gheorghe Piperea

Economia României, ca și cea a Uniunii Europene, nu mai este una liberă, de piață, concurențială. Este o economie de control și supraveghere. Întreprinderile și simplii cetățeni trebuie să furnizeze munți de hârtii lunar diverselor autorități sau entități „private” menite a ne monitoriza. Toată contabilitatea e concepută cu scopul final de a da statului posibilitatea de a ne impozita, taxa, dijmui și jumuli. Toate hârtiile depuse la bancă și toate operațiunile făcute prin bancă sunt vizibile la simpla cerere, chiar și confidențială, a fiscului, a executorilor, a procurorilor, a oficiului pentru prevenția și combaterea spălării de bani. La fel stau lucrurile cu angajatorii, cu asigurătorii, cu casele de pensii publice (chiar și cele administrate „privat”). Nu e tot. Precum vedeți, încă nu am zis nimic mai sus de închisoarea digitală. Plățile și încasările în numerar sunt limitate și combătute prin lege, printre altele, pentru ca fiscul și toată fauna de mai sus să poată să ne monitorizeze și să ne execute mai simplu și mai rapid. Prin înțeleapta permisiune a UE, România experimentează la greu digitalizarea fiscalizării: facturile se emit „digital”, documentele de transport, așișderea, bunurile trebuie ștanțate digital (altfel, sunt confiscate, iar circulația lor atrage amenzi uriașe). Notă: această digitalizare încalcă directiva tva (am spus, „illo tempore”, de ce, nu mai revin, căutați în presă) și nu e aplicată decât în România, cu titlu de probă; Italia are ceva mult mai redus ca amploare, deci nu există comparație.

Dacă nu dai muntele de documente de mai sus, dacă nu bagi în draci la formulare de raportare online, dacă nu dai un motiv plauzibil pentru obtuzii de la bancă sau de la fisc, te trezești pasibil de impozit de 70 la sută pe veniturile din surse neidentificate și cu conturile blocate pentru suspiciune de spălare de bani. Și atunci: cum Dumnezeu reușește fiscul român să obțină „premiul” pentru cel mai mic procent de colectare a tva din întreaga UE? Cum reușește fiscul român să ne pricopsească cu cel mai mare nivel de evaziune fiscală și de deficit bugetar din UE? Răspunsuri: furt, incompetență, îmbâcsire administrativă și legislativă, optimizare fiscală permisă și chiar încurajată marilor companii, disiparea haotică, de găini fără cap, a eforturilor de combatere a non- conformității către milioane de oameni simpli și antreprenori, suspectați toți, implicit, de evaziune fiscală, în loc de concentrarea eforturilor pe marii evazioniști și pe optimizarea fiscală, lipsa intenției de a stimula conformarea voluntară.

Există soluții contra tuturor celor de mai sus, doar că poporul a votat pentru „stabilitate”, adică pentru clasa politică osificată la putere în ultimii 35 de ani, establishmentul care a creat intenționat tot haosul.

De ani de zile, prostocrația (*) României s-a lăudat cu cea mai mare creștere a PIB din întreaga Uniune Europeană. Sigur că nu mai e cazul, căci creșterea a fost pe credit, pe import și pe majorarea prețurilor, de unde și disperarea establishment – ului de a inventa cele mai stupide taxe și impozite imaginabile. Dar chiar și atunci când s-a întâmplat „minunea” cu așa-zisa creștere a PIB, omul de rând nu și-a depășit condiția de sărac, sărăcit și lipsit de șanse egale cu „establishment people”. Țară „bogată”, oameni săraci sau sărăciți: peste 6,5 mil oameni, adică o treime din populație, este sub pragul sărăciei sau pe-acolo. Cel mai mare procent din UE… Una dintre cele mai grave belele cauzate de prostocrație* omului de rând, dar și cea mai puțin vizibilă, este scăderea puterii de cumpărare, prin diluarea valorii reale a banilor. Ceea ce ne costa o sută de lei acum șase ani, în 2019, de când cu guvernarea „pro-europeană”, ne costă acum 160 de lei. De aici și artificiala creștere a PIB – ului României. Iar veniturile noastre nu au crescut, de atunci, cu mai mult de 20 la sută. De aici și sărăcirea… Dacă realizezi cum a fost irosită și dosită această bogăție în mare parte artificial creată, realizezi și că prostocrația (*) este, în România de azi, deopotrivă o cleptocrație (**). Suntem „miloși” cu alții – cca 3,5 la sută din PIB, anual, au luat calea vecinelor de la răsărit. Bine, nu știm câți bani s-au aruncat în războiul altora, că e secret de stat (nu e așa nicăieri în UE, doar la noi). Suntem conduși de slugoi care au aruncat cu banii (procurați pe credit scump, plătibil de copiii și nepoții noștri, în vecii vecilor) în armament învechit, vaccinuri inutile, izolete și spitale mobile inutilizabile, schimbare climatică, turnători digitali și oengeuri. Avem legi și bugete exclusiv pentru corporații, bănci, establishment people și servicii secrete, nu și pentru oameni de rând. Avem „democrație” pentru iubitorii blugi și „banane”. Avem economie feudală, pentru stăpâni, iar nu și pentru iobagi. Cam asta ne așteaptă în următorii zece ani de „stabilitate”… (*prostocrație = conducerea unei societăți de către cei mai proști membri ai săi, care se bazează nu pe calități și pe merite, ci pe diplome false, etichete de status și cumetrii; **cleptocrație = conducerea societății de către hoți, impostori și vulpe viclene).

Un atac josnic la adresa memoriei identitare și istoriografiei românești!

Data: 16 iunie 2025 by Ionuț Țene

Așa numita Lege Vexler, care a fost aprobată în plenul Camerei Deputaților, miercuri 11 iunie 2025, ca o restaurare a naționalizării din fatidicul an 1948, are ca scop nu lupta împotriva antisemitismului, negaționismului și incitării la ură, ci, de fapt, urmărește adiacent ocultarea unei memorii identitare și culturale românești. Legile anterioare, ca Ordonanța nr. 31/2002, Legea nr. 217/2015 și Legea nr. 157/2018 erau arhisuficiente pentru a combate rasismul, antisemitismul sau negaționismul Holocaustului, conform standardelor Uniunii Europene. Pentru inițiatorii acestei Legi nr. 168/2025 nu au fost suficiente actele legislative pe această paradigmă legislativă europeană, ci trebuia să se meargă mult mai departe, până la anihilarea oricărei memorii identitare, religioase și culturale românești și a cercetării științifice sau academice despre istoria României. Legea Vexler este atât de vagă, prin interpretarea articolelor legislative, și atât de generală încât orice istoric care abordează obiectiv, științific și cu o acribie academică un subiect de istorie interbelică sau post-belică riscă să-i vină procurorul la ușă și să i se pună cătușele. În aceste condiții se scrie astăzi istoria contemporană a românilor, iar Academia nu ia din păcate nicio poziție publică în fața cenzurii deliberate. Noua legislație nu urmărește combaterea antisemitismului și negaționismului – în această chestiune aveam o legislație mult superioară celei din UE – ci a trecut la un nivel superior de ocultare a tot ce înseamnă cercetare istorică contemporană într-o manieră obiectivă, științifică și profesionistă. Încă de la Legea nr. 217/2015 istoria contemporană se scrie în România ca pe vremea lui Stalin, cu teama venirii procurorului la ușa casei istoricului sau institutului de cercetare. De altfel din 2015 asistăm la o scădere a valorii academice privind producția istoriografică pe teme interbelice și despre al doilea război mondial, unde mai nou cărțile se concep tezist și propagandistic în maniera anilor `50 cu ”mânie proletară” și cu o ascuțită ”luptă de clasă”. Seria cărților de istorie din librăriile românești sau de la edituri, precum Humanitas, au ajuns duplicate versatile după Mihail Roller, Fătu sau Spălățelu, din cei mai negri ani ai istoriografiei de inspirație sovietică. Isotricii care scriu adevărul istoric sunt persecutați și marginalizați de sistem.

Prevederile Legii nr. 168/2025 sunt atât de generale în incriminarea acestor fapte încât orice scriere despre un personaj politic istoric, scriitor sau martir din închisorile comuniste poate aduce cercetătorului sau unui intelectualului preocupat de istoria națională contemporană până la 5 ani de pușcărie și eliminarea unor drepturi civile. De fapt, acesta este scopul noii legi de factură stalinistă: de a cenzura libertatea de exprimare, cercetarea istorică obiectivă și de a anihila orice urmă de gândire liberă dezbărată de ideologie, tezisme și extremisme. Legea în sine este una extremistă, pentru că incită la încălcarea unor drepturi fundamentale consfințite de articolele 29 și 30 din Constituția României, care garantează libertatea cuvântului și de expresie. Legea nr. 168/2025 este profund nedemocratică, anticonstituțională și urmărește în realitate cenzurarea exprimării cetățenilor României și punerea pumnului în gură cercetătorilor și scriitorilor/jurnaliștilor.

Este o lege pe stil sovietic așa cum au existat în URSS, de „mancurtizare” (ștergere) a memoriei poporului, conform romanelor marelui scriitor Cinghiz Aitmatov. Istoria se repetă identic ca în epoca comunistă, iar România prin această lege devine o pastișă de republică de tip sovietic. De altfel, legea cauționează și legalizează sentinețele Tribunalelor Poporului impuse de URSS în România ocupată de de tancurile sovietice din anii `50. Se încearcă prin această lege anti-constituțională ocultarea și ștergerea memoriei identitare și religioase românești. Orice referire la un text literar al unui scriitor acuzat la modul general de fascism sau legionarism, poate aduce autorului ani grei de pușcărie, mai mulți decât traficanților de droguri sau pedofililor. Asta ca să înțelegeți miza anti-românească a sistemului de putere, care ne aruncă într-un neo-sclavagism moral? Țara va fi împărțită întelectual și moral între marea masă de ”sclavi” români care are dreptul să tacă și o castă foarte subțire de ”stăpâni de sclavi”, care fac parte din sistemul pensiilor speciale și impun prin supra-reglementări legislative un mecanism de anihilare a memoriei identitare, a libertății și democrației. Scopul legii este controlul și cenzura memoriei, dar și împotriva BOR ca și garant al memoriei religioase naționale. Legea nr. 168/2025 este un instrument de introducere a dictatului și arbitrariului împotriva libertății cuvântului și a democrației. Dreptul celui supus este doar tăcerea. Se poate exprima românul doar ca să aplaude puterea și cenzura și să-i acuze cu ”mânie proletară” ideologică pe cei care nu se supun supra-castei de stâpâni ”speciali” – la fel ca în vremea regimului bolșevic din anii `50. ”Neoiobăgia” lui Dobrogeanu Gherea din 1907 este reactualizată azi. Legea a fost votată în parlament precum au votat deputații din fosta Marea Adunare Națională. Toate aceste abuzuri pseudo-legale sunt făcute în numele democrației europene și transformă de fapt Uniunea Europeană, prin astfel de măsuri represive într-o ”închisoare a popoarelor” – „Uniunea Sovietică Europeană”? Să nu uităm ce spunea Nicolea Iorga ”un popor fără memorie dispare”. Este clar că cineva urmărește nu doar dispariția intelectuală și morală a poporului român. Prin această lege se interzice nu numai memoria scrierilor teologice sau literare ale lui Valeriu Gafencu, Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic sau Radu Gyr, dar se va ajunge la cenzurarea lui Octavian Goga, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Iorga, Lucian Blaga și chiar a lui Mihai Eminescu. Acesta este scopul legii în subsidiar, nu lupta împotriva incitării la ură? Cei care clamează lupta împotriva urii, prin prevederi (i)legale însămânțează ura față de cultura și istoria României creând premisele pentru ca studierea Istoriei României să devină faptă penală, după ce a fost eliminată ca obiect de studiu de câțiva ani.

Este în realitate o lege anti-memorie! Opoziției, care a votat împotriva acestei legi, nu-i rămâne decât să conteste Legea nr. 168/2025 la Curtea Constituțională pentru că încalcă art. 29 și 30 din Constituția României, contestație fără prea mare șanse de izbândă, deoarece judecătorii din această instanță supremă sunt preocupați doar de privilegiile personale și de conservarea acestora în cadrul sistemului neo-totalitar, nu de respectarea legii fundamentale. Vezi cazul supra-pensiei lui Marian Enache și acelor 6 la sută pensionabili speciali care conduc țara. Iar, desigur, nouă scriitorilor și istoricilor, care avem conștiința libertății și a memoriei identitare ne rămâne onoarea de a scrie obiectiv și academic despre marii poeți, istorici și filosofi ai țării din secolul XX, despre adevărata istorie a României contemporane, despre Sfinții Închisorilor.

Vom scrie împotriva cenzurii, cu tot riscul ridicării de către poliție la șase dimineața de acasă și cu dosare penale deschise de procurori, dar cu păstrarea conștiinței vii că ne-am făcut datoria de cercetători și cetățeni liberi, care iubim țara, poporul, libertatea și democrația pentru perpetuarea memoriei de neam, așa cum prevede Constituția și ne dictează conștiința curată și liberă de români. Suntem un popor de oameni liberi. Libertatea, adevărul și democrația nu se negociază! Adevărul ne face liberi! Amin!

„Patria și neamul sunt ceea ce sunt” – o recenzie de Christian W. Schenk

Data: 15 iunie 2025 by Redacția

Volumul „Patria și neamul sunt ceea ce sunt”, semnat de Vasile Dan Marchiș, se încadrează într-un discurs polemic cu accente manifeste și tonuri indignate, cultivând o proză eseistică de tip pamfletar și memorialistic-reflexiv, articulată în jurul unor teme precum identitatea națională, valoarea autentică în literatură, ipocrizia instituțională și derapajele culturale din peisajul românesc contemporan. Cartea nu este doar o pledoarie pentru discernământ estetic, ci și un rechizitoriu împotriva falsului, kitschului și imposturii promovate sistemic în spațiul cultural actual. Textul este compus din secvențe eseistice continue, cu o predilecție pentru confesiunea directă, narativul fragmentar și o retorică vehementă, între moralizare și sarcasm. Marchiș nu scrie într-o limbă a rafinamentului poetic, ci într-un limbaj aspru, popularizat și necosmetizat stilistic – o alegere deliberată care susține funcția critică și cathartică a demersului său.

Tonul denunțător și adesea caricatural transformă autorul într-un soi de „moralist de provincie”, înrudit în spirit cu Pamfil Șeicaru, Nicolae Steinhardt sau, pe alocuri, chiar cu Ion Luca Caragiale, însă fără dimensiunea artistică a acestor nume. Centrul de greutate al volumului îl constituie reflecția asupra valorii – în literatură, în societate, în artă. Autorul pledează pentru o distincție clară între poezie și versificație, între creație și reproducere formalistă, între valoare autentică și promovare oportunistă. În numeroase pasaje, el combate ideea potrivit căreia orice text scris pe rimă poate fi numit poezie – reluând obsesiv că doar textele înzestrate cu „elemente de stil poetic” și metafore pot aspira la statutul de operă literară. Astfel, face o demarcație netă între literatură și literaturizare, între talent și ambiție.

Alt subiect predilect este impostura din sistemul de validare culturală. Autorul atacă frontal fenomenul gașcărilor literare, criteriile arbitrare de selecție din festivaluri, „diplomițele” acordate la grămadă și uzurpările operate de indivizi care își construiesc prestigiul prin fotografie, funcții sau prin apartenența la cercuri închise. Marchiș propune o cultură a autenticității, a demnității creatoare și a meritului, într-un sistem în care vocile autentice sunt marginalizate de consensuri de gașcă, interese obscure sau reflexe de docilitate instituțională. Un capitol aparte îl constituie reflecțiile cu caracter teologic și predestinativ. Într-o viziune profund teistă, Marchiș susține că talentul este un dar divin, că destinul fiecăruia este trasat de sus, iar cine încalcă harul unui om – prin invidie, marginalizare sau manipulare – se opune, de fapt, voinței lui Dumnezeu. Această perspectivă, deși simplistă pe alocuri, conferă discursului său un caracter aproape profetic, cu valențe de avertisment moral.

Volumul este un act de acuzare adresat unei întregi generații de „consacrați” care, în opinia autorului, s-au înconjurat de autocongratulare, narcisism și refuz al autenticității. Marchiș deplânge lipsa de criterii, denunță festivalurile devenite „chermeze”, unde diplomele sunt date „la năvală”, și consideră revistele literare supuse unei forme de cenzură socială informală, în care „gașca” decide cine e poet și cine nu. Aceste observații, deși adesea generalizatoare, nu sunt lipsite de temei și pot fi citite ca un act legitim de rezistență intelectuală. Cartea suferă pe alocuri de repetitivitate, didacticism și excese pamfletare. Tentația moralizării absolute, asociată cu o viziune aproape maniheistă asupra valorii (adevărat vs. fals, pur vs. corupt), poate deveni obositoare pentru cititorul familiarizat cu nuanțele. În plus, invocarea constantă a lui Dumnezeu ca unic garant al talentului artistic riscă să excludă dimensiunea formativă, istorică și contextuală a creației. Patria și neamul sunt ceea ce sunt este o carte-manifest. Nu o operă literară în sensul strict, ci o lucrare de conștiință critică și o mărturisire amară a unui scriitor care refuză să accepte impostura ca normă. Dincolo de duritatea stilului și de posibilele generalizări, Vasile Dan Marchiș oferă un text viu, incomod și necesar într-un climat cultural în care politețea convențională a luat locul onestității intelectuale. Este o lectură utilă pentru toți cei care încă mai cred că literatura înseamnă adevăr, discernământ și vocație – nu etichete și aplauze între prieteni.

„Dictatura șobolanilor” își dorește o armată de represiune…

Data: 15 iunie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Primul ministru al Marii Britanii a anunțat că se pregătește de război pentru că Marea Britanie „e agresată de Rusia”. Voi știți ceva, a băgat Putin forte armate pe vreun teritoriu britanic?! Nu! Nici vorbă de așa ceva! Dar oamenii trebuie sa trăiască în teroare… Înainte de a fi speriați de războiul cu Rusia, gândiți un pic. Armata pe care vrea să o construiască Europa nu este pentru lupta cu Rusia. Nici pe departe. Armata Europeană pe care o construiesc progresiștii e pentru represiunea propriilor popoare, care se împotrivesc demenței neobolșevice. Discursurile pe care liderii progresiști le țin au elemente comune. Cuvintele-cheie sunt „dezinformarea rusă”, „putiniștii pătrunși în societățile noastre”, „ingerințe rusești”. Progresiștii aflați în fruntea țărilor care țin hangul lui Macron, al Ursulei, al lui Zelenski se confrunta în primul rând cu rezistența internă a suveraniștilor din propriile țări. Nu cu vreo agresiune a lui Putin în țările lor. Da, la nivel declarativ se dorește un război cu Rusia pe termen lung. Dar sa luăm în considerare niște factori militari economici și demografici… Din punct de vedere militar, am explicat de nenumărate ori de ce în acest moment un război este imposibil. Dar haideți sa ne gândim cine ar fi recruți acestei armate! Majoritatea celor foarte tineri sunt progresiști. Au fost spălați pe creier în timp ce părinții lor suportau același proces de prelucrare ideologică. Belicoșii mâncători de banane susțin războiul din Ucraina, cer ca țările lor să se implice în războiul cu Rusia. Sunt masa de manevră perfectă, carnea de tun perfectă. Deja în țările UE cangrenate profund de progresisism propaganda a reușit să divizeze societatea. Mainstreamul de la noi încearcă din răsputeri să ne bage în cap că toată Franța e progresistă, ca toată Germania e progresistă, că toată Italia e progresistă, că toată Spania… și așa mai departe.

Realitatea însă stă cu totul altfel. În toate țările aflate sub conducere progresistă există mișcări foarte puternice de rezistență împotriva globaliștilor sataniști! Iar ei știu asta foarte, foarte bine! De aceea au interzis politicieni, de aceea au promulgat legi care bagă pumnul în gură adevărului și promovează imbecilități. Mișcarea suveranistă a luat așa o amploare, este extrem de puternică și se se opune din răsputeri statelor care au instaurat un regim polițienesc pentru propriile popoare. Iar ei știu asta și se tem. De aceea legile, de aceea propaganda violență și virulent ă. Acesta este, de fapt, scopul creării unei armate europene. Nu războiul cu Rusia.

Războiul cu Rusia este doar o marotă pe care o folosesc pentru a câștiga din mai multe părți: 1. Așa țin populația sub control. Populația paralizată de frică, terorizată, este incapabilă de coalizare împotriva sistemului; 2. Mai-marii „ioropii progresiste” spală bani, încasează comisioane grase de la producătorii de armament; 3. Așa se creează în subconștientul colectiv necesitatea creării unei armate; 4. Armata europeană va fi creată din oameni care susțin progresistii, care sunt progresiști, care nu gândesc singuri. Se dorește a fi alcătuită din mase de manevră; 5. Acumulează armament. Dar înarmarea nu este pentru a lupta cu Rusia, ci pentru a fi folosită împotriva suveraniști lor din propriile țări.

Bref, armata europeană se creează pentru instaurarea dictaturii progresiste nu doar la nivel statal, ci la nivel paneuropean. Știind toate aceste lucruri, gândiți-vă unde a fost George Simion în ultima perioadă. Să se vadă cu romanii din diaspora?!  Acesta a fost scopul declarat. Dar, „întâmplător”, a vizitat diaspora din țările cu cele mai puternice mișcări suveraniste, aflate în plină ascensiune, în plin proces de coagulare! Da, Brussels-ul se strofoacă să convingă populațiile interne că este nevoie de armată. Dar suveraniștii nu dorm. Acum se creează alianțe puternice, pentru a contracara și pentru a stopa satanismul. În final, gândiți-vă că ei nu au nici bani de armament, nici de armată. Ei au nevoie de minim doi ani pentru a-și atinge scopul. Noi avem acești doi ani și lipsa lor de bani de armament de partea noastră. Noi nu suntem singurii suveraniști nici din Europa și nici din lume. Și, mai presus de toate, cel mai important, noi Îl avem pe Dumnezeu. Iar ei nu au niciun Dumnezeu…

Concluzie: Stați uniți. Nu vă lăsați speriați nici de zvonurile de război, nici de înarmare, nici de noi pandemii scoase din nasul Muctatorului, nici de nimic. Când auziți că se fabrică și se cumpără armament, amintiți-va de înțelepciunea populară, prin care strămoșii noștri ne-au transmis niște lucruri: „Nu e pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește!”; „Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea!”. În Sfânta Scriptură: „Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” și „„Cine duce în robie, de robie are parte; cine cu sabia va ucide, trebuie să fie ucis de sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor”. Și, cel mai important: „Fericiți făcătorii de pace, că a lor este Împărăția Cerurilor!”…

Să nu luați niciodată pacea ca pe ceva garantat! Libertatea și independența se câștigă cu sânge și sacrificii!

Data: 15 iunie 2025 by Redacția

– interviu cu Iurie Neghină – col. (rez.), veteran al războiului pentru independența Republicii Moldova –

Moto: Prezența trupelor ruse pe teritoriul nostru este o încălcare flagrantă a suveranității Republicii Moldova. (Iurie Neghină)

În 1992, pe malurile Nistrului, s-a purtat un război care a lăsat urme adânci în istoria și conștiința Republicii Moldova. A fost un conflict fratricid, neașteptat de dur și sângeros, iar printre cei care au apărat independența tânărului stat moldovean s-au numărat și militari care au plătit scump pentru această luptă. Există oameni care poartă în tăcere greutatea istoriei, dar al căror curaj merită să fie cunoscut și recunoscut. Uneori, istoria nu se scrie doar în cărți, ci se așază în privirea unui om. Un astfel de om este IURIE NEGHINĂ din Bălți – colonel în rezervă, veteran al războiului de pe Nistru, președinte al „Uniunii Veteranilor de Război pentru Independența Republicii Moldova, din Bălți”. L-am întâlnit la evenimentul „Aripi de eroi înfrățiți sub Tricolor”, organizat de Fundația „General Grigore Baștan”, în memoria primului parașutist român,  eveniment organizat la Universitatea de Stat ,,Alecu Russo” din Bălți, Republica Moldova (23 mai.2025). A fost o întâlnire emoționantă, între oameni care înțeleg ce înseamnă sacrificiul, demnitatea și dragostea de neam. Domnul Neghină a acceptat cu modestie și deschidere să ne povestească despre lupta dusă nu doar pe front, ci și în anii care au urmat – o luptă pentru supraviețuire, recunoaștere și păstrarea demnității umane.

– Cum a început acel conflict de pe Nistru, în 1992? Ce ați simțit în primele zile ale conflictului? A fost teamă, revoltă, simțul datoriei?

– Conflictul a izbucnit pe fondul instabilității după destrămarea Uniunii Sovietice. Teritoriul din stânga Nistrului, cu sprijinul deschis al Moscovei, a refuzat autoritatea tânărului stat Republica Moldova. Primele zile au fost tensionate. Ca militar, am simțit, mai presus de toate, chemarea datoriei. Frica? Desigur că a existat, dar era secundară. Prevalau indignarea, nevoia de a proteja oamenii și sentimentul că luptăm pentru independența noastră.

– Puteți să ne povestiți, dacă nu e prea greu, cum ați fost rănit?

– După o pregătire de scurtă durată, structurile nou create ale Forțelor Armate ale Republicii Moldova din Bălți și Florești au fost înarmate conform cerințelor perioadei de război (primăvara-vara anului 1992) și redislocate în zona de conflict militar. Batalionul 4, în frunte cu comandantul de batalion, căpitanul Iurie Neghină, după multiple manevre tactice, pe data de 19.06.1992, la ora 16:00, a primit comanda de a se deplasa către zona de sud a localității Hârbovăț (Hadjimus), raionul Căușeni. Batalionul 4 sa prezentat la timp la destinație, în satul Ursoaia, raionul Căușeni, unde a fost întâmpinat de reprezentant al Securității Naționale și însoțit până în localitatea Chircăiești. Aici a luat legătura cu Ministerul Apărării, stația radio. Ulterior, a primit indicații de la generalul de brigadă Pavel Creangă să treacă în subordinea comandantului grupării tactice de sud, colonelul Mămăligă, de la care a primit ordinul de a ocupa platoul Chițcani, eliberând pozițiile ocupate de inamic. După scurt timp, coloana de autoblindate a Batalionului 4 a fost oprită de către colonelul Victor Catană și redirecționată către orașul Tighina, pentru a sparge sistemul de apărare al inamicului, în încercarea de acțiunea de a se afla Secția Orășenească de Poliție, în fruntea cu comisarul-colonelul Gusleacov, în fruntea brigadei speciale de poliție ,locotenent-colonelul Anton Gămurari. Ca rezultat, după lupte crâncene, Batalionul 4 a reușit să spargă apărarea inamicului, iar căpitanul Iurie Neghină a fost prezentat comisarului-colonel Gusleacov, în incinta biroului Comisariatului de Poliție din orașul Tighina, de la care a primit un nou ordin privind ocuparea executivului (Consiliul greșului) sau a comisiei executive, orășănești de transmisiuni. (Notă: În cadrul atacului, comandantul – căpitanul Iurie Neghină – a fost grav rănit. Batalionul 4, în urma multiplelor ofensive, a rămas cu un efectiv mult diminuat și a ocupat poziții defensive în centrul orașului, în apropierea Școlii Medii Profesionale nr. 8, unde s-a aflat până la introducerea Forțelor de Menținere a Păcii).

– Ați simțit că statul sau societatea v-au fost alături după ce ați revenit acasă?

– Adevărul e că sprijinul a fost fragmentar. Statul, în anii ’90, era abia în formare și nu avea structura solidă de susținere pentru veterani. Societatea, la rândul ei, a oscilat între empatie și uitare. Am simțit, mai degrabă, susținerea celor apropiați și a camarazilor.

– Se vorbește prea puțin despre acel război. De ce credeți că oamenii au uitat?

– Pentru că a fost un război incomod. A adus durere, dar nu a oferit un final clar. Oamenii vor să uite ce îi tulbură. Statul nu a cultivat o memorie colectivă sănătoasă despre acel conflict. Nici în manual, nici în spațiul public nu se vorbește suficient despre ce a însemnat 1992.

– Dacă ați putea transmite un mesaj generației tinere, care nu a trăit acele vremuri, ce le-ați spune?

– Să nu ia niciodată pacea ca pe ceva garantat. Libertatea și independența se câștigă cu sânge și sacrificii. Să învețe istoria, să-și iubească țara și să nu creadă în slogane, ci în fapte. Și să nu permită repetarea greșelilor trecutului.

– Privind în urmă, cu tot ce ați trăit, ce simțiți azi când vedeți drapelul Republicii Moldova?

– Mă emoționează de fiecare dată. Pentru mine, drapelul nu e o bucată de pânză, ci un simbol pentru care au murit oameni, prieteni, camarazi. E un legământ. Îmi amintesc de cei care nu s-au mai întors și simt că am făcut parte din apărarea acestui ideal.

– În calitate de ofițer în rezervă, cum priviți situația din Transnistria, unde trupele ruse sunt staționate ilegal de peste trei decenii? 

– Este o anomalie gravă. Prezența trupelor ruse pe teritoriul nostru este o încălcare flagrantă a suveranității Republicii Moldova. Oricât de mult s-ar evita subiectul, este o realitate periculoasă care nu poate fi ignorată.

– Ce impact are această realitate asupra securității Republicii Moldova?

– E o vulnerabilitate strategică permanentă. În orice moment, acea prezență poate deveni activă, destabilizând întreaga țară. Este și o pârghie de presiune politică și militară folosită de Federația Rusă.

– Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a schimbat radical arhitectura de securitate în regiune. Care credeți că sunt principalele riscuri pentru Republica Moldova în acest context?

– Principalul risc este exportul instabilității din Ucraina spre Moldova, fie prin refugiați, fie prin acțiuni hibride – dezinformare, șantaj energetic, provocări în Transnistria. Moldova este slab echipată să gestioneze un conflict deschis.

– Considerați că armata Republicii Moldova este pregătită să-și apere neutralitatea constituțională în fața unor eventuale provocări externe? Ce ar trebui îmbunătățit?

– Nu, din păcate, armata noastră este subfinanțată și insuficientă pregătită pentru provocările actuale. Trebuie modernizată urgent, dotată dezvoltată și integrată într-un sistem de securitate colectivă, cel puțin prin parteneriate solide.

– Influența Federației Ruse în Republica Moldova se manifestă prin mai multe canale – politice, economice, informaționale. Cum ar putea statul să reducă această influență nocivă și să protejeze spațiul informațional?

– Prin consolidarea instituțiilor, combaterea propagandei, reglementarea presei străine, educație civică și susținerea presei independente. Lupta e una de conștiințe, nu doar de armament.

– Ce măsuri concrete ar putea contribui la menținerea păcii și a stabilității în regiune, în special în relația dintre Republica Moldova, Ucraina și România?

– Dialog deschis, cooperare în domeniul apărării, schimb de informații, exerciții comune și o viziune comună asupra pericolelor externe. România și Ucraina sunt aliați naturali ai Republicii Moldova.

– Cum evaluați rolul României în sprijinirea Republicii Moldova, atât în plan politic și economic, cât și în ceea ce privește securitatea? Ar trebui aprofundată această cooperare?

– România a fost alături de noi în moment critic. Sprijinul trebuie consolidat. Avem limbă comună, istorie comună, interese de securitate comună. Aprofundarea relației cu România este firească și necesară.

– În condițiile în care Republica Moldova este un stat neutru, credeți că este momentul pentru o dezbatere sinceră despre o posibilă apropiere de NATO, în contextul riscurilor de securitate tot mai evidente?

– Da, este momentul. Neutralitatea nu ne oferă protecție în fața amenințărilor moderne. Trebuie să discutăm deschis, fără tabuuri, despre viitorul nostru în contextul regional. Neutralitatea nu e sinonimă cu izolare.

– Ce simțiți din teren, în Bălți și în nordul țării și nu numai – cum percep oamenii conflictul din Ucraina, direcția geopolitică a Republicii Moldova și prezența Rusiei în Transnistria?

– Oamenii sunt divizați, manipulați de surse toxice de informare. Mulți sunt obosiți de sărăcie și nesiguranță, ceea ce îi face față vulnerabile la propagandă. Dar tinerii, în special, văd mai limpede. Ei sunt speranța noastră.

– Mass-media din Republica Moldova este liberă?

– În mare parte, da, dar este și vulnerabilă. Există trusturi media afiliate politic sau influențate din exterior. O presă liberă trebuie protejată prin legislație, finanțare corectă și acces egal.

–––––––––––

Vocea celor care au servit țara sub drapel rămâne importantă, mai ales într-o perioadă în care provocările la adresa securității și suveranității Republicii Moldova sunt tot mai evidente. Claritatea analizei și apelul la unitate, vigilență și cooperare regională pot fi busole utile în vremuri incerte. Rămâne esențial ca factorii de decizie să asculte aceste perspective și să acționeze cu responsabilitate pentru viitorul unei Moldove sigure, stabile și europene. Îi mulțumim domnului col. (rez.) Iurie Neghină pentru încredere și pentru lecția de viață pe care ne-o oferă prin acest interviu. Acest interviu nu este doar o mărturie, ci un omagiu adus celor care nu cer nimic, dar merită totul: respect, memorie și recunoștință.

A consemnat Lucreția Berzintu

Comori din județul Vaslui și legendele din jurul acestora…

Data: 14 iunie 2025 by George V. Grigore

Când omul a stabilit că sub pământ se pot ascunde provizii și alte artefacte prețioase, a folosit acest „loc” cu încredere. Dar, așa cum el ascundea lucruri valorose, tot astfel alții căutau să dezgroape aceste comori. După cum am văzut, până și bogățiile cu care au fost îngropați unii defuncți au fost căutate spre a fi revalorificate de către varii persoane. Nu aveau detectoare de metale, precum au astăzi căutătorii de comori, dar aveau fler. Dintre descoperirile făcute în județul Vaslui sunt unele relicve care vorbesc despre drumurile comerciale, conflictele militare și viața cotidiană a oamenilor care au trăit aici. De-a lungul timpului, comorile ascunse au stârnit fascinația oamenilor, de la legendele despre aurul dacilor până la descoperirile arheologice care ne dezvăluie fragmente din trecut. Dacii, cunoscuți pentru măiestria lor în prelucrarea aurului și a argintului, și-au ascuns adesea bogățiile pentru a le proteja de invadatori, dând naștere unor mituri care au dăinuit până în zilele noastre. Pe teritoriul județului Vaslui, astfel de comori au ieșit la lumină de-a lungul secolelor, oferindu-ne indicii prețioase despre civilizațiile care au trăit aici. De la tezaure din perioada traco-geților până la monede și bijuterii medievale, fiecare descoperire spune o poveste captivantă despre un trecut plin de istorie. Una dintre acestea este povestea diademei dacice de la Bunești-Averești, descoperită pe dealul Bobului, la cetatea dacică aflată aici. Este cea mai de preț descoperire făcută de arheologi în județul Vaslui. În 2023, Banca Națională a lansat în circuitul numismatic o monedă de aur, în valoare nominală de 10 lei, cu tema „Istoria Aurului”, iar pe una dintre fețe este inscripționată chiar diadema principiară de la Bunești-Averești.

De-a lungul timpului, pe teritoriul actualului județ Vaslui, au fost descoperite numeroase tezaure, atât monetare, cât și alcătuite din bijuterii. Deși considerat un teritoriu sărac din cele mai vechi timpuri, județul Vaslui nu a dezamăgit în ceea ce privește arheologia. Numeroasele descoperiri au îmbogățit colecțiile Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, care astăzi se mândrește cu un patrimoniu impresionant de artefacte. Încă de la începutul secolului al XIX-lea, există relatări despre astfel de descoperiri uimitoare, multe dintre ele apărute în mod întâmplător, în urma arăturilor sau a ploilor torențiale care lăsau cratere adânci în pământ. Un exemplu, al unei descoperiri întâmplătoare, provine din comuna Oșești, unde în anul 1893, pe terenul unui proprietar, plugarii au răsturnat, în timpul arăturii, o piatră sub care se afla un mare chiup de lut (oală), cu două toarte, plin cu monede romane din aur și argint, caz relatat de presa vremii. Fascinația oamenilor pentru comori nu s-a stins niciodată, alimentată de dorința de îmbogățire rapidă și de legendele transmise din generație în generație. În comunitățile rurale din Vaslui, încă persistă povești despre comori ascunse, păzite de forțe supranaturale și marcate de apariția focului viu, un semn des întâlnit în astfel de relatări. Se spune că, la baza stejarilor seculari din jurul șipotului Doinei, din comuna Albești, s-ar afla o comoară veche, despre care bătrânii avertizau că este păzită de „lucrul cel rău”. Copiii din sat, care mergeau la cules de flori (potbal) pe pârâul Idrici înainte de anii ’80, își aminteau cum această legendă le stârnea teamă și curiozitate deopotrivă. Căutătorii de comori își încercau norocul săpând în locuri cu încărcătură istorică, precum vechile movile de strajă, cetățile antice sau bisericile părăsite.

În comuna Albești, trei astfel de movile medievale au fost supuse unor săpături frecvente, iar urmele acestora sunt vizibile și astăzi. Movila Roșiești, de exemplu, era un important punct de observație în vremurile de demult, oferind o panoramă asupra văii râului Bârlad, precum și asupra orașelor Bârlad și Vaslui. Se spune că aceasta ar fi fost ridicată în timpul domniei lui Ștefan cel Mare și că, în apropierea sa, a existat cândva un târgușor numit Foleștiu. Pe acel loc au fost descoperite diverse artefacte, de la resturi de ceramică și cărămizi până la unelte de fier, monede și arme precum săgeți și arcuri, semne clare ale unei istorii bogate și fascinante. Locuitorii, fascinați de aceste legende vechi, au făcut săpături pe vârful movilei, încă din anii 1800, însă fără rezultate. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe teritoriul ținutului Fălciu (actualul județ Vaslui), au fost semnalate mai multe descoperiri întâmplătoare de tezaure monetare și artefacte. Aceste descoperiri au fost făcute de țărani simpli, însă, datorită reglementărilor vremii, nu întotdeauna cei care le găseau aveau și posibilitatea de a le valorifica. Documentele de arhivă studiate de istoricul Silviu Văcaru relevă mai multe cazuri semnificative, dintre care cel mai notabil este tezaurul de la Mușata, descoperit în 1838, cercetare publicată în revista „Prutul” (Silviu Văcaru- „Informații referitoare la Comori din ținutul Fălciu (prima jumătate a secolului al XIX-lea)). În primăvara anului 1838, doi copii, Vasile și Neculai, pășteau oile când au observat o oală spartă în urma unei alunecări de teren, de unde s-au împrăștiat monede într-un pârâu. Cei doi băieți și familiile lor au adunat cât au putut, însă, în încercarea de a schimba câteva monede la un negustor din Huși, descoperirea a ajuns la urechile autorităților. Ispravnicul județului, însoțit de jandarmi, a demarat o anchetă și a reușit să recupereze o parte din tezaur. Conform rapoartelor vremii, acesta conținea aproximativ 871 de monede, dintre care opt erau de aur, restul fiind de argint. Investigația a dus și la arestarea părinților copiilor, suspectați că au ascuns o parte din monede. Totuși, „Departamentul Treburilor din Lăuntru” a dispus eliberarea acestora, considerându-i nevinovați. Tezaurul a fost împărțit conform legilor epocii: o treime a revenit familiei copiilor care au descoperit comoara, o treime a fost acordată lui Iancu Iamandi, proprietarul moșiei, o treime a fost trimisă la Vistierie. Nu toți cei care descopereau comori aveau parte de același deznodământ.

În satul Văscani (comuna Hoceni), doi locuitori, Costea Dima și Grigore Costea, au fost acuzați de un vecin că ar fi găsit o comoară într-o râpă numită Bamuș. Autoritățile au declanșat o investigație, însă, în lipsa unor dovezi clare, după câteva zile de detenție, cei doi au fost eliberați sub supravegherea comunității. O altă investigație a vizat un presupus tezaur ascuns într-o cramă din târgul Huși. Se zvonea că Ioan Săndulache ar fi găsit o balecuță cu monede de argint, pe care ar fi îngropat-o într-o vie. Mai multe persoane au fost arestate și interogate, dar, în lipsa unor dovezi clare, au fost eliberate.

În anul 1894, în comuna Oșești, județul Vaslui, satul Ruginoasa, o descoperire arheologică de mare valoare avea să stârnească o mare agitație. În timpul aratului, plugarii au dat peste o piatră masivă ce acoperea un chiup de lut cu două toarte, plin cu monede romane din aur și argint. În haosul momentului, plugarii au fost primii care au năvălit asupra tezaurului, luând câte monede au putut. Această comoară a fost rapid împărțită și risipită, fiind vândută pe sume infime către diverse persoane din sat, inclusiv cârciumarului, preotului și perceptorului. Abia după ce zvonul a ajuns la urechile proprietarului terenului, acesta a reușit să recupereze o parte din monede, însă majoritatea fuseseră deja împrăștiate. Arheologii și colecționarii vremii au reușit să examineze câteva dintre aceste monede, confirmând că aparțin unor împărați romani importanți, precum Faustina (soția lui Antoninus Pius), Marcus Aurelius, Hadrian și Vespasian. Descoperirea avea o valoare inestimabilă, oferind indicii despre circulația monetară în regiunea Moldovei în perioada romană. Din păcate, autoritățile locale au reacționat târziu, încercând să recupereze monedele și să investigheze vasul și piatra care îl acoperea, în speranța că acestea ar putea oferi indicii despre momentul în care tezaurul a fost îngropat. Însă, mare parte din comoară fusese deja pierdută, vândută sau topită. Credințele populare legate de comori au dus la mai multe încercări de săpături organizate. Pe moșia Sălceni (zona Huși), vătaful moșiei a cerut autorizație de la Vistierie pentru a căuta o comoară, bazându-se pe faptul că văzuse flăcări arzând deasupra solului – un semn considerat tradițional ca indicând existența unei comori. Totuși, săpăturile nu au dus la nicio descoperire. Un caz similar s-a petrecut pe moșia Cordăreni, unde spătarul Grigori Razu a solicitat aprobarea pentru săpături. Sub supravegherea autorităților locale, au fost săpate trei locuri, însă fără succes.
În vara anului 1834, satul Epureni din fostul ținut Fălciu a fost scena unui eveniment care a stârnit rumoare și frică în rândul comunității. O presupusă comoară, îngropată cine știe de când, a atras atenția mai multor localnici, iar încercarea lor de a pune mâna pe această avere a dus la un lanț de întâmplări dramatice, demne de o poveste istorică plină de mister. Martorii interogați ulterior de autorități au povestit despre o țigancă vrăjitoare care ar fi indicat locul tezaurului, despre focul straniu pe care unul dintre căutători l-ar fi văzut în timpul săpăturilor și despre o cruce făcută pe acel loc ca un semn de protecție sau poate de blestem. Comoara, potrivit mărturiilor, era ascunsă sub o piatră mare, care acoperea un ulcior cu o gură modelată „ca o pălărie”.

Se spune că monedele descoperite au fost puse într-un sac de lână albă, atât de greu încât a fost nevoie de doi oameni pentru a-l ridica și a-l așeza pe umerii unuia dintre căutători. Însă, odată ce vestea despre descoperire s-a răspândit, autoritățile isprăvniciei au început o anchetă dură. Bănuind că sătenii ascundeau adevărul despre comoară, aceștia au fost supuși unor interogatorii brutale. Cei suspectați au fost bătuți și închiși, unii fugind din sat de frica represaliilor, doar pentru a fi prinși, încătușați și aruncați în „butuci” și „fiere”. Unii dintre ei au încercat chiar să evadeze din odaia cancelariei isprăvniciei, dar au fost capturați din nou. După patru luni de bătăi și schingiuiri în închisoare, cei acuzați au fost duși la Mitropolie, unde, sub jurământ, au declarat că nu știu nimic despre comoară. Doar după numeroase jalbe trimise domnitorului, ei au fost eliberați. Însă, suferința nu s-a încheiat aici. Familiile celor anchetați au fost ruinate: pentru a plăti datoriile făcute în încercarea de a-i salva, rudele s-au împrumutat de la negustori, iar munca câmpului a fost neglijată, aducând și mai multă suferință. Soția unuia dintre cei acuzați a fost izgonită din sat, iar viața întregii comunități a fost marcată de această dramă.

În anul 1976, o ploaie torențială a scos la lumină un tezaur monetar în apropierea satului Fedești (comuna Șuletea), județul Vaslui. În urma unei ploi puternice, nisipul de pe un drum situat la vest de sat, a fost spălat de ape, dezvăluind monede antice ce fuseseră ascunse acolo timp de secole. Potrivit informațiilor disponibile, comoara fusese depusă într-un vas de lut, dar, odată ajunsă la suprafață, aceasta a fost rapid împrăștiată și, în mare parte, pierdută pentru totdeauna. Descoperirea a fost făcută întâmplător de cîțiva elevi de la școala generală din Fedești, care au găsit monedele răspândite pe drum. Din păcate, lipsa de conștientizare a valorii istorice a acestora i-a făcut pe copii să le folosească în diverse jocuri, ceea ce a dus la pierderea sau deteriorarea multora dintre ele. Din cele 40-50 de monede identificate inițial, doar 18 au fost salvate, iar altele șase au fost descoperite ulterior în timpul unei verificări de teren realizate în toamna anului 1980. Analiza numismatică a arătat că monedele erau realizate din bronz și proveneau din cetatea grecească Histria, una dintre cele mai importante așezări antice de pe țărmul Mării Negre. Acest fapt sugerează că tezaurul fusese îngropat în cadrul unei așezări mai vechi, posibil din perioada târzie a Hallstattului sau începutul celei de-a doua epoci a fierului. Din păcate, urmele acestei așezări au fost în mare parte distruse de lucrările agricole din zonă. În august 1984, pe dealul Recea din satul Fedești a fost descoperit un tezaur format din 200 de monede histriene din bronz și două piese de podoabă. Monedele, recuperate și datorită implicării elevilor și a învățătorului V. Apostol, aparțin tipului cu capul lui Apollo, inspirat de staterii de aur ai lui Filip al II-lea. Această descoperire evidențiază influența macedoneană asupra regiunii de la Dunărea de Jos în contextul cuceririi Scythiei Minor în 330 î.Hr.. Tezaurul reflectă atât legăturile economice ale geto-dacilor cu lumea greacă, cât și impactul politic al expansiunii macedonene.

În primăvara anului 1998, în localitatea Tătărăni, un sătean pe nume Romică Dumitrașcu a făcut, fără să știe, una dintre cele mai importante descoperiri de tezaure monetare din zonă. Săpând în grădina unui țăran, el a dat peste un vas de lut ars, care ascundea sute de monede din argint și fragmente de bijuterii vechi de câteva secole. Analizele ulterioare au arătat că tezaurul datează din perioada 1508-1600 și conținea peste 800 de monede aparținând unor emisiuni poloneze, ungare și otomane. Pe lângă acestea, au fost descoperite și obiecte de podoabă, printre care un cercel și bijuterii cu pietre semiprețioase. În urma unei percheziții la domiciliul lui Dumitrașcu, autoritățile au găsit nu mai puțin de 1,048 kg de argint și 3,4 grame de aur, toate provenind din acest tezaur.

Cămilele din România: o istorie a unui animal considerat exotic…

Data: 14 iunie 2025 by Redacția

Studiile arheozoologice au relevat existența pe teritoriul țării noastre a celor două specii de cămilă, respectiv, cămila cu două cocoașe (Camelus bactrianus) și dromaderul (Camelus dromedarius). „Cercetările arheologice sistematice și de salvare din ultimii 20 de ani au dus la descoperirea unui număr neașteptat de mare de resturi de cămilă, mai ales pentru perioada medievală, fapt care ne-a determinat să încercăm o reconstituire a prezenței acestui animal pe teritoriul României. Aceste animale au fost evidențiate până în prezent în șase situri arheologice, distribuția geografică a acestora fiind cu predilecție în sudul României (Dobrogea și Banat)”, precizează comunicatul citat. Absolvent al Facultății de Biologie a Universității București (1995), doctor în Biologie (2003) la Universitatea „Alex. Ioan Cuza” din Iași și doctor în Istorie (2010) la Institutul de Arheologie „V. Pârvan” al Academiei Române (IAVP), cu o experiență de peste 27 de ani în domeniu, dr. habil. Adrian Bălășescu este arheozoolog și coordonează activitatea departamentului de Bioarheologie din cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române. Specialist în studiul resturilor faunistice care provin din cercetări arheologice, dr. Adrian Bălășescu are contribuții semnificative privind studiul paleoeconomiei animaliere a comunităților neo-eneolitice din sud-estul României, estul Franței dar și Armenia, dar preocupările sale științifice se referă și la alte perioade istorice (epoca fierului, epoca romană, dar și evul mediu). Lucrările sale (peste 150) acoperă o arie de interdisciplinaritate extrem de largă și bogată, pornind de la studii izotopice, morfometrie geometrică până la analize de paleogenetică.

Urmele de fosile (rămășițe faunistice) ce dovedesc existența camelidelor în România din perioada otomană au fost semnalate în câteva locații cercetate, din care marea majoritate sunt din Dobrogea (4) și Banat (2; una fiind cetatea Timișoarei). Pe unele dintre rămășițele studiate, au fost găsite urme de măcelărire (decarnizare și tăiere) dovezi identificate privind consumul de alimente al speciei. Cămilele au avut o prezență interesantă în istoria României, mai ales în regiunea Dobrogea. În trecut, în Dobrogea otomană, cămilele erau folosite atât pentru transportul mărfurilor, cât și la muncile câmpului. După ce Dobrogea s-a alipit României, aceste animale au dispărut treptat. Ultima consemnare a unei crescătorii de cămile datează din 1934. Aceasta se afla la Duranlar, la aproximativ 17 kilometri de orașul Căvarna, în sudul Dobrogei (astăzi parte a Bulgariei, dar la acea vreme aparținând României). Crescătoria de la Duranlar era a lui Zaharia Holevici, fost căpitan în armata română, decorat în primul război mondial în lupta de la Mărășești. Acesta avusese aproape 30 de animale pe care le folosea în agricultură, dar de-a lungul anilor, majoritatea au murit. În 1934 el mai avea doar cinci, adică un mascul, un pui de sex masculin şi 3 femele. Erau cămile bactriene, cu două cocoaşe, care se adaptaseră destul de bine în Dobrogea. Din păcate, boala sângelui a condus la apariția unor boli care le-au condamnat la extincție. După moartea lor, Holevici nu a mai cumpărat altele, iar cămilele au dispărut complet din România.

Dispărute din Dobrogea, cămilele au un reviriment în 1944, când mareşalul Ion Antonescu a dat ordin să fie înmulţite masiv pe teritoriul naţional. Istoricul Florian Bichir a descoperit în arhive şi în literatura de specialitate că ostaşii ţăranii români înhămaseră la care cămile în loc de boi sau cai. Despre acest fenomen a vorbit şi prof.univ.dr. Ion Giucă. „Secătuirea ţării de resurse materiale a impus căutarea unor soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei, în condiţiile diminuării drastice a numărului de animale de tracţiune, cât şi a celor care asigurau necesarul de lapte, lână, piei şi carne. Câteva documente identificate în fondurile arhivistice confirmă aprecierea de mai sus, una dintre soluţiile propuse şi acceptate fiind creşterea pe teritoriul României a cămilelor“. Ideea a apărut ca urmare a faptului că în cursul anului 1943 „în urma operaţiunilor de pe frontul de Est unele unităţii au adus în ţară asemenea animale”, cele mai multe fiind trimise de către Divizia 4 Munte şi Divizia 24 Infanterie care luptaseră în zona Kuban, unde această categorie de animale se găsea în număr mare. De altfel, profesorul Giucă a publicat un extrem de interesant şi important studiu intitulat „Creşterea cămilelor în România”. În arealul Kubanului şi în Stepa Calmucă creştea la acea dată cămila cu două cocoaşe – Camelus bactrianus – care satisfăcea în mare măsură nevoile de viaţă şi trai ale populaţiei din acele spaţii geografice. Inedita prezenţă a acestor animale pe teritoriul României a determinat Secţia IV din cadrul Marelui Stat Major, condusă de către colonelul C. Nestorescu, ca la data de 4 ianuarie 1944, să înainteze Preşedinţiei Consiliului de Miniştri – Cabinetul Militar, un raport din care rezultă avantajele creşterii acestei categorii de animale. Tot profesorul Ion Giurcă a descoperit că la data întocmirii raportului către conducătorul statului, în urma luării legăturii cu Institutul Naţional Zootehnic, condus de către profesorul universitar G.K. Constantinescu, profesor de zootehnie la Facultatea de Medicină Veterinară, se formase deja un nucleu de creşterea cămilelor la Staţiunea Dulbanu Creţu, judeţul Buzău. În conformitate cu regulile de lucru din cadrul Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, colonelul Radu Davidescu a întocmit, la 10 ianuarie 1944, o notă în care, în sinteză, prezenta Mareşalului Ion Antonescu cele solicitate de către Marele Stat Major: „Marele Stat Major raportează Domnului Mareşal următoarele: Statul Sovietic a dat în ultimul timp o mare importanţă creşterii cămilelor, astfel în 1935 existau în Rusia 2.655.000 bucăţi şi cu tendinţa ca numărul lor să se înmulţească. Cu studiul creşterii lor se ocupă Institutul pentru Creşterea Cailor din Moscova“. Motivele pentru care s-a dat importanţă creşterii cămilelor sunt următoarele: se pot hrăni cu plante care nu sunt mâncate cu plăcere sau deloc de celelalte animale; se mulţumesc cu apă sărată şi pot răbda de sete câteva zile; în stepa secetoasă unde nu se aclimatizează uşor caii europeni grei, cămila apare ca un animal puternic pentru tracţiune; prin cantitatea laptelui (8-10-15 litri lapte cu 3-4% grăsime) întrec taurinele din Calmucia şi Chirchizia; suportă ierni aspre, dacă nu este viscol, putând sta afară numai cu condiţia să aibă aşternut; trăiesc 34-40 ani şi pot să muncească 25-30 ani, iar carnea şi grăsimea lor sunt comestibile. În urma operaţiunilor de pe frontul de Est, unele unităţi au adus în ţară asemenea animale, care au fost cedate Institutului Naţional Zootehnic care, dispunând de 6 exemplare, a format un nucleu de creştere a cămilelor la Staţiunea Dulbanu-Creţu, din judeţul Buzău. În ultimul timp, au mai fost aduse în interior de către Divizia 4 Munte şi 24-a Infanterie un număr de 22 bucăţi (doi masculi, 17 cămile adulte, trei tineret de unu-doi ani). Faţă de această situaţie, Institutul Naţional Zootehnic a propus ca aceste exemplare să fie cedate lui, pentru a se forma la Ferma Dulbanu-Creţu un nucleu de creştere, cunoscând că există regiuni întinse din ţară, unde această specie s-ar putea preta la exploatare. În cadrul acestui proiect, profesorul de zootehnie G.K. Constantinescu a solicitat să i se pună la dispoziţie două perechi cămile (un mascul şi trei femele) în dorinţa de a face cercetări asupra adaptării acestor animale la muncile agricole, asupra puterii lor de tracţiune, vitezei, alimentaţiei, vieţii sexuale etc., la ferma experimentală din comuna Peştera, judeţul Constanţa.

Rezoluţia descoperită de prof. Ion Giucă este excepţională. Pe nota primită, mareşalul Ion Antonescu a pus o rezoluţie scurtă şi fermă: „Aprob să se treacă imediat la execuţie în bune condiţiuni”. Faţă de decizia Conducătorului Statului, la 13 ianuarie 1944 colonelul Radu Davidescu a transmis Ministerului Agriculturii şi Domeniilor următoarele: „Marele Stat Major, cu nr. 675158 din 4 ianuarie 1944 a raportat Domnului Mareşal că unele M.U. au adus din Rusia un număr de cămile, care urmează a fi îngrijite şi crescute în ţară. O parte din aceste animale au fost cedate Institutului Naţional Zootehnic, care a format un nucleu de creştere de şase exemplare la Staţiunea Dulbanu-Creţu, judeţul Buzău. O altă parte mai mare (22 bucăţi) au fost aduse ulterior în ţară şi se găsesc la unităţile militare. Cerându-se indicaţiuni, Institutul Naţional Zootehnic a propus ca aceste exemplare să fie cedate acestui institut, pentru a se forma la Ferma Dulbanu-Creţu un nucleu de creştere, cunoscând că există regiuni întinse în ţară, unde această specie s-ar putea preta în mod economic la exploatare. În cadrul aceloraşi preocupări Domnul Profesor G.K. Constantinescu, profesor de zootehnie la Facultatea de Medicină Veterinară şi Directorul Institutului Naţional Zootehnic, a solicitat să i se pună la dispoziţie două perechi de cămile (1 mascul şi 3 femele), în dorinţa de a face cercetări şi observaţiuni directe, asupra puterii lor de tracţiune, vitezei, alimentaţiei, vieţii sexuale, etc. la ferma experimentală a domniei sale din comuna Peştera, jud. Constanţa“. Din păcate, anul 1944 nu a fost foarte favorabil Armatei Române, iar ideea a rămas în fază de proiect. Cămilele aduse de peste mări și țări au dispărut din „peisajul” românesc. (George V. Grigore)