Arhiva zilnică: 22 aprilie 2022

Enigme la vedere – Viul și inteligența

Data: 16 martie 2025 by Mihai Batog-Bujeniță

Dacă prin cine știe ce întâmplare mi-ar fi adresată întrebarea: ce este viața, cel mai sincer răspuns ar fi: nu știu! Cum sunt însă doar un biet om, deci ros de trufii și orgolii cred că aș răspunde evaziv: privește în jur și vei înțelege singur sau, și mai rău, citând definiția din dicționar: Sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu completată cu: Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere până la moarte. Având în vedere modul aproape criptografic de exprimare prin definiții este posibil să mai completez și cu alte banalități, iar apoi să mă rușinez de superficialitatea, dar și de lipsa mea de cunoștințe în acest domeniu care, iată, de-a lungul vremurilor, a provocat apariția a tot felul de curente filosofice și lucrări de înaltă ținută științifică. Voi constata în primul rând că o definiție dintr-un dicționar, însoțită chiar de felurite exemplificări, nu poate cuprinde un fenomen atât de vast, atât de profund și atât de versatil precum conceptul de viață, deși cuvântul acesta este foarte folosit ca bază pentru proverbe ori ziceri înțelepte de către toate popoarele lumii, în toate vremurile. Aș mai avea și tendința de a mă uimi de faptul că împotriva oricărei logici, folosirea excesivă a acestui cuvânt nu lămurește în nici un fel misterul ascuns în spatele conceptului atât de larg răspândit. Chiar așa, oare ce este viața?

Cum definițiile vieții sunt deosebit de vagi și confuze am considerat necesar să-mi lămuresc un alt concept, cel de viu, unul congruent primului, dar cu o sferă de cuprindere mult mai largă. Și aici dicționarele abundă de explicații menite să demonstreze cam cât de complex este cuvântul în construcțiile lingvistice, iar știința face o referire destul de aproximativă la subiect propunând aserțiunea cu caracter generalizant: complex coloidal organizat pe baza metabolismului carbonului, dependent de regulă de apă, oxigen sau, în general, dar nu obligatoriu, de lumină! Însă putem observa imediat referitor la aceste concepte: viul sau viața, că în definițiile propuse, au un domeniu limitat de cuprindere, unul care implică în mod firesc ființa, așa cum o înțelegem noi și exclude în bună parte viața celor pe care le considerăm neființe, dar care sunt totuși vii, de exemplu algele, lichenii sau chiar arborii ca să nu mai vorbim de ciuperci.

Destul de ciudat pentru o abordare cu adevărat științifică deoarece s-a descoperit că viață, ce-i drept în forme simple (bacterii) se află și în interiorul stâncilor de granit sau bazalt acolo unde nu prea poate fi vorba despre aer, apă sau lumină. Firesc, nici metabolismul acestor forme de viață nu a fost deslușit până acum la fel cum nu se prea poate explica nici prezența bacteriilor în apa de răcire a reactoarelor nucleare acolo unde radioactivitatea ar trebui să facă, așa cum știm noi, imposibilă prezența vieții indiferent de nivelul ei de evoluție. Dar la fel de surprinzător putem spune că este și ursul de apă, o ființă din familia Tarigradelor care este capabilă să supraviețuiască în condiții extreme, la temperaturi cuprinse între -273°C și +150°C, păstrându-și vitalitatea circa un deceniu fără apă. Pentru noi, într-un sens mai larg, această ființă pare a fi indestructibilă deoarece nici condițiile extreme ale spațiului cosmic nu o omoară. Nu mai vorbim despre adâncurile oceanelor acolo unde, deși sunt presiuni uriașe, întuneric deplin și temperaturi care pot provoca moartea prin hipotermie în câteva minute, trăiesc pești, celenterate sau viermi, deci ființe aflate totuși pe o treaptă semnificativă a evoluției așa cum o cunoaștem și acceptăm noi de la Darwin încoace. Și tot în oceane pe lângă trombele de apă provenite din fisurile scoarței cele care ating și +300°C trăiesc foarte multe vietăți ale căror corpuri deși formate tot pe bază de albumine nu coagulează așa cum în mod normal se întâmplă la temperaturi de maximum +100°C ceea ce ne demonstrează că viața găsește forme de adaptare mult dincolo de limitele imaginate de noi și acceptate de știința experimentală.

În consecință, am abordat un alt nivel, cel pentru care știința experimentală, inspirându-se din învățăturile științelor revelate, oferă o ierarhizare cât se poate de logică și de ușor de înțeles spunând că lumea materială se împarte în osis (mineral), biosis (viul în întregul său), noetic (viul conștient de sine) însă admite și un nivel superior pe care îl numește enistic, dar despre care nu cunoaștem, prin știința experimentală, nimic de aceea rămâne încadrat ca fiind enigmatic. Modelul în sine fiind perfect admisibil prin logica sa ireproșabilă face parte din strategia modernă de abordare a cunoașterii, însă pare a fi cumva scos și amputat într-o oarecare măsură din contextul cunoașterii științelor revelate, cele care dezvoltă ideea afirmând că întregul univers material este creație și formă de manifestare a Creatorului, iar acesta fiind viu menține creația în funcționalitate prin aplicarea fermă a legilor universale. În consecință, Creatorul, manifestat la oricare dintre nivelurile materiale, face posibilă funcționarea construcției numită cosmos (ordine) cea care în lipsa forței coordonatoare, a Creatorului deci, ar reveni la starea de haos, respectiv dezordinea anterioară. Și poate acest deziderat este cel mai bine exprimat în scrierile Sf. Apostol Ioan, cel care spune: „Dumnezeu este unul și același în toate cel văzute și cele nevăzute”.

Din acest moment însă ne putem pune întrebarea: oare și pietrele sunt vii? Nu cred că răspunsul este prea liniștitor deoarece în mod logic ar trebui să admitem că da, pietrele sunt și ele vii, dar nu asta ar fi problema, ci implicarea conceptului de inteligență cel pe care îl asociem obligatoriu celui de viu, inteligența fiind calitatea care asigură adaptarea viului la mediul înconjurător și prin aceasta supra-viețuirea sa. Inteligența este factorul care determină și facilitează căile prin care viul, aflat sub diferite forme, găsește surse de hrană, adăpost, modalități de protecție și de perpetuare, respectiv dăinuirea în timp a oricăreia din aceste forme.

Știu desigur că psihologii consideră inteligența ca fiind proprie numai omului, iar toate celelalte ființe nu au la dispoziție decât reflexe (condiționate și necondiționate) pe care noi le confundăm deseori cu inteligența, deși nici chiar psihologii nu au o definiție satisfăcătoare a fenomenului. Mai știu și faptul că atunci când îndrăznesc să cred că inclusiv pietrele sunt inteligente îmi asum un mare risc, cel al lapidării cu vorbe mai grele decât pietrele. Cu toate acestea există lucrări foarte interesante (ce-i drept din zona științelor revelate!) care fac cel puțin o afirmație bizară. Cu mult înaintea descoperirii quarcilor, considerați „cărămizile universului” profesorul Scarlat Demetrescu (1872-1945) în lucrarea sa: Din tainele vieții și ale universului vorbește și el despre cele trei „cărămizi” ale construcției universice, respectiv particula de inteligență, cea de voință și cea de memorie, cele prin care Divinitatea a dat naștere cosmosului (pluriversurilor) înzestrând fiecare formă a materiei cu un anumit dozaj al celor trei particule, rezultând astfel materia grosieră cea care are mai multă memorie drept care trece aproximativ nedeformată prin timp, dar și o cantitate mai mare de voință și inteligență celorlalte forme de exprimare a divinității, cele care prin evoluție vor deveni entități conștiente de sine sau chiar mult mai mult decât atât. În context se poate afirma și faptul că, recent, astronomi de renume au făcut și ei o afirmație cel puțin riscantă și anume că unele stele par a avea manifestări pe care noi oamenii le-am putea clasifica drept inteligente.

Oare suferim toți de o gândire aberantă, rod al lecturilor science-fiction sau poate didacticismul extrem de conservator al unor sfertodocți nu se poate desprinde de învățăturile unui cartezianism retrograd aparținând materialismului vulgar care a dominat ferm cel puțin secolul anterior…

Căutând să înțeleg de ce lumea științelor experimentale consideră că doar omul este inteligent am ajuns la concluzia că această afirmație se datorează în primul rând faptului că omul este singura ființă cunoscută care admite existența unei logici superioare celei umane, o existență dincolo de posibilitățile noastre senzoriale, cea pentru care am și construit tot felul de temple sau catedrale pentru a o venera și pentru a-i solicita sprijinul și nu cunoaștem alte forme de viață care să fi făcut același lucru. Da, este un argument forte, însă nu trebuie să uităm că există și în prezent comunități cât se poate de umane care venerează doar fenomenele naturii și nu construiesc nimic pentru a le îmbuna. Oare acești oameni sunt ei inteligenți? Deoarece, dacă nu sunt, există posibilitatea confirmată istoric, de a-i considera un alt fel de animale și să ne purtăm cu ei ca atare, ceea ce perioada de înflorire a negoțului cu sclavi a confirmat-o pe deplin.

Și ar mai fi cel puțin un aspect al extrem de versatilei inteligențe! Cât de inteligent putem considera că este un om care poate face calcule matematice complexe folosindu-și doar mintea, dar vorbește gângăvit și nu va putea niciodată să învețe cum se leagă șireturile, existența sa în afara unei comunități protectoare fiind absolut imposibilă?

Faptul că știința nu se grăbește să găsească explicații pentru asemenea manifestări care nu sunt tocmai rarisime dovedește că mai avem încă multe de învățat de la natură și, în consecință, orice atitudine categorică devine ridicolă.

Desigur oricine s-ar putea întreba: Și ce dacă pietrele sunt inteligente sau viul poate avea forme absolut surprinzătoare pentru nivelul nostru de cunoaștere?

Perfect îndreptățită o astfel de întrebare, dar înainte de a găsi răspunsul ne putem bucura că ea ne-ar putea feri de trufiile care au alimentat o pseudoștiință unde ne regăseam ca fiind singuri în univers, iar acesta era foarte puțin diferit de tavanul pictat al unei biserici, fiind el doar ceva mai mare și Creatorul devenit un fel de om, mai bătrân, deci, implicit, mult mai înțelept, dar nu ferit de greșeli precum fiecare dintre noi și care, de regulă, are comportamentul unui pedagog de internat sau cel puțin așa ni se spune în scrierile pe care le considerăm sacre.

Evident, în această schemă de gândire insistent promovată se strecoară subtil ideea că nimeni nu poate fi mai înțelept decât preotul sau episcopul ori regele fiindcă ei sunt cei care au drept de viață și moarte asupra noastră, deci cam la fel cu Dumnezeu însuși. În această lume în care totuși este exclusă posibilitatea apariției unor alte forme de viață decât cele cunoscute de noi, acestea, atunci când totuși apar, nu pot fi interpretate decât ca năluciri ale răului, iar noi nimeni alții decât mesagerii mai mult sau mai puțin conștienți ai acestuia cu implicarea consecințelor de rigoare. Unele drastice! „Vae victis!”…

Imaginea publică…

Data: 16 martie 2025 by Al. Stănciulescu-Bârda

Scaunul lui Dumnezeu (Aluniş)

Mă ridicasem și eu, olecuță, Doamne, și începusem să cunosc lumea satului. Părinții mă duceau în fiecare duminică la biserică. Tăticu se străduise și mă învățase Tatăl nostru și Crezul. Spuneam cele două rugăciuni îngenuncheat în mijlocul bisericii, sub policandrul cel mare. La început îngenunchea și tăticu alături, apoi m-a lăsat să mă duc singur. Mi-era greu, mi-era teamă, dar îmi și plăcea. Cei ce veneau la biserică mă lăudau pentru această performanță și asta îmi dădea impresia că sunt „cineva”. Când îngenuncheam în mijlocul bisericii și spuneam cele două rugăciuni, țineam mâna stângă lipită de șold, cu degetele strânse căuș, întoarse înapoi. În timpul acesta, Licura, Ioana lui Marin Curea, Maria și Floarea lui Poleacu se târau ușor, în genunchi, până în spatele meu și-mi strecurau în căușul palmei câte o bomboană sau câte un ban. Era vreme de sărăcie în sat, perioada de până în 1960, dar, după toată sărăcia lor, găseau câte ceva ca să-mi dea spre încurajare.

Părinții începuseră să mă îndemne să mă fac  preot. Îmi dădeau întotdeauna exemplu pe părintele Ionică Sfetcu, om de-o moralitate desăvârșită, care-și făcea misiunea cu suflet. Nu uitau ai mei să-mi vorbească de cinstea de care se bucura Părintele Ionică în sat, ba chiar și în împrejurimi, fiindcă „e lăudat în șapte sate”. 1- Toată lumea vorbește despre el! Așa preot să fii și tu!” Părintele Ionică mă chemase în altar. Mă învățase să pregătesc cădelnița, să-i încălzesc apă în ibric pentru Sfânta Împărtășanie, să schimb lumânările în sfeșnicele de pe Sfânta Masă. Îmi dădea câteodată câte-o prescură. O luam cu mine cu vitele și mâncam din ea câte puțin, câte puțin, ca să nu se termine repede. Era tare bună. Era, la urma-urmei, răsplata muncii mele. Tăticu se lăuda în sat și mai ales la muncă. Spunea în dreapta și în stânga că are copil cuminte, care „o să se facă popă!” Eram de acord, numai un lucru mă împiedica: „ – Mă fac popă, dar o să mă bată Ion!”… Tăticu se grăbea să mă încurajeze: „ – Lasă, tată, că atunci, când vei fi tu popă, nici Ion n-o să mai fie copil. O să fiți și voi oameni mari, o să învățați carte, o să vă respectați ca oamenii, nu vă mai jucați și nu vă mai bateți ca acum!” Asta da!

Într-o zi, tăticu m-a luat cu el. Trebuia să cumpere un purcel și eu urma să-l aleg, ca să ne meargă bine. Tatăl lui Ion, Marin Ivașcu, era om gospodar și avea vite de toate felurile. Prinsese ruda la niște porci albi. Creșteau lunguieți, nu aveau multă untură, ci mai mult carne. Lumea le zicea porci „landras”. Era o noutate în sat. O purcea îi făcuse vreo paisprezece purcei, toți unul și unul. Îi pusese în vânzare. Era seara. Am ajuns cu tăticu în curtea omului. „ – Vă iau purcelul pe care l-o alege copilul! Al lui să fie, să le prind și eu ruda!” Mătușa Atena, mama lui Ion, a dat drumul scroafei din grajd. Era o namilă de animal, însoțită de un furnicar de godaci. Toți erau la fel, numai unu era mai mic și mai pricăjit. Târziu am aflat că întotdeauna ultimul purcel fătat de o scroafă este mai mic decât ceilalți. Noi îi ziceam „năpârstoc”. „- Să aleagă, Nicolae, pe care vrea el! Să le prindeți și dumneavoastră ruda și să umpleți oborul! Sunt niște porci tare buni! Cresc văzând cu ochii!”

Greu examen pentru mine! Parcă în mine erau doi oameni, care mă îndemnau în chip deosebit. Unul mă îndemna să-l aleg pe cel mai mare, pe cel mai frumos; altul mă îndemna să-l aleg pe cel mai mic. Atunci, pentru prima dată am avut revelația „imaginii publice”. Ce-ar fi zis lumea, mi-am spus în sinea mea, dacă ar fi aflat că l-am ales pe cel mai mare?! Ar fi zis, cu siguranță, că sunt lacom, că nu sunt bun de preot. Tocmai pe asta pedala cel mai mult tăticu, când mi-l dădea pe Părintele Ionică drept model: „ – Nu e lacom! E singurul popă din toate satele, care nu ia nici un ban la servicii!”…  Ori, dacă Părintele Ionică nu era lacom, eu cum puteam să fiu altfel, dacă vream și eu să fiu ca dânsul. Cel mai bine era să aleg purcelul cel mai mic și să mă aleg cu laudele… „ – Hai, mă, alege odată! Hotărăște-te pe care-l luăm!” mi-a zis tăticu, scoțându-mă din „gândurile” mele. Scroafa se culcase și purceii năvăliseră la supt, fiecare la țâța lui. Ți-era mai mare dragul să-i privești. M-am apropiat și am pus mâna  pe cel mai mic. Tăticu și părinții lui Ion au rămas înmărmuriți. Ion a început să râdă de prostia mea. Au încercat să mă convingă că acel purcel trebuie să mai crească, nu e de vânzare încă. M-au îndemnat să aleg altul. Eu, nimic! Până la urmă, l-au băgat în sac pe acela. Nu știu dacă au mai scăzut ceva din preț sau nu, dar știu că tăticu a fost tare supărat: „ – Bine, mă, tată, nu putuși să alegi și tu unul din cei mai mari? Mai trec câteva săptămâni până s-ar face și ăsta ca ăia! Mă, dar bleg mai ești, mă! M-am lăudat eu cu tine, dar nu-i nimic de capul tău!” Nu mă gândisem că lucrurile vor lua o asemenea întorsătură. Noroc cu mama, care mi-a luat partea și a încercat să-mi dea dreptate.

Au trecut de la acea întâmplare mai bine de cincizeci de ani până a murit tăticu. Niciodată nu am mai vorbit de întâmplarea aceea de pomină. De multe ori mi-a stat pe inimă să-i spun de ce nu am ales eu atunci purcelul cel mai mare, dar mereu se ivea altceva și schimbam vorba.

Și uite așa, cu grija „imaginii publice” în cuget, am rămas cu paguba la subsioară!

Moara Domnească din Drajna de Jos (jud. Prahova)

Data: 16 martie 2025 by George V. Grigore

Sunt încă pe teritoriul României construcții tehnice ce confirmă geniul popular și modul în care acesta s-a reflectat în dezvoltarea societății. Marea lor majoritate au fost mutate în cadrul muzeelor sătești sau populare, spre a fi mai bine administrate și îngrijite. Dar au mai rămas și unele care au avut șansa de a fi îngrijite de oamenii satelor, sau de forurile locale. Este și cazul unei mori dintr-un sat prahovean pitoresc: Moara Domnească. Prima componentă a ansamblului arhitectonic de la Drajna de Jos (comuna Drajna, jud. Prahova), care atrage atenția călătorului ce intră în localitate, este această veche moară de apă. În localitate, mărturie a unor vremuri de glorie și prosperitate mai stau: Conacul Filipescu Drăjneanu și Biserica Sf. Alexandru (sec. XVII), podul de peste Teleajen – o capodoperă a arhitecturii vremurilor, construit de către inginerul Elie Radu, și altele. Ca mărturii străvechi, pe malul drept al râului Teleajen, un localnic a descoperit întâmplător, în urmă cu circa 100 de ani, un depozit de unelte și fragmente de arme confecționate din bronz, pe care istoricii le-au cercetat, constatând că datează din anul 800 î.Hr. (perioada hallstatiană), la sfârșitul epocii bronzului. Tezaurul conține 240 de piese (trei topoare de luptă, un sceptru, 8 fragmente de săbii,15 vârfuri de lăncii, fragmente de seceri ș.a.). Așezarea este atestată documentar încă din anul 1250.

Moara Domnească este amplasată pe un iaz deviat din râul Teleajen, atât prin amenajare telurică, cât și prin canale din lemn, pe malul stâng al râului. Cunoscută ca și „Moara de apă Warthiadi”, aceasta este declarată a fi monument istoric de valoare națională. În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 132930.01., cod LMI PH-II-n-A-16459. Moara de Apă Warthiadi este o construcție din secolul al XVII-lea, realizată din materiale tradiționale perioadei, respectiv din piatră de râu și lemn local. Prima mențiune documentară despre existența unei mori de apă pe moșia boierească Drajna de Jos o constituie diata căpitanului Constantin Filipescu de la 1696. Moara prezintă un imens acoperiș de șindrilă în patru ape, susținut de stâlpi sculptați cu motive populare. Forma actuală a morii datează de pe la mijlocul secolului trecut, când a fost reparată și posibil mărită. Construcția constituie o instalație țărănească monumentală prin proporții, soliditate, organizare, materiale folosite și arhitectură în general. Moara are o lungime de 12m și lățimea de 8,5m, iar roata de lemn are diametrul de doi metri. Construcția se desfășoară pe două niveluri: cel inferior, tehnic, adăpostea echipamentele și întreg procesul tehnologic de măcinat, specific morilor de apă, iar cel superior, podul, avea o funcțiune anexă, de găzduire (posibilă locuire) și eventual depozitare.

Construcția morii preia abil curbele de nivel ale terenului, având două căi de acces la nivelul solului: unul către nivelul superior și altul către nivelul inferior, spre sud, pe unde era introdusă materia primă, pe toată perioada de funcționare a edificiului. Structura morii este compusă din fundații pietruite și zidărie din piatră nefinisată, fixate cu mortar din var și nisip, cu stâlpi și grinzi din lemn, la nivelul planșeului care desparte cele două niveluri. Șarpanta, refăcuta complet în anul 1939, are structură din lemn și învelitoarea din astereală (șiță, șindrilă). Tot în anul 1939, în urma consolidării, a apărut și un perete din beton, pe fațada de vest, în dreptul iazului, cât și o a doua roată la nord de cea veche. În prezent aceasta nu mai există. Construcția a suferit intervenții ulterioare anului 1939, pe fațada de sud, prin realizarea unei încăperi (cu pereții din paiantă) și modificarea șarpantei pentru a prelua noul spațiu. Tot aici apare și o sobă cu lemne, al cărei coș este realizat din zidărie de cărămidă. Imediat după moară, în acea vreme, se ridica un vechi portic de piatră, ce indica drumul spre castel și care avea gravate în chirilică numele lui Alexandru N. Filipescu și anul 1851, data la care el a început reconstrucția conacului. De la portic, o alee traversa satul, conducând până la dealul pe care se înalță zidurile groase ale curții de la Drajna de Jos. Pietrele ferecate ale morii fuseseră aduse din dealul Istriței, de la Pietroasele (jud. Buzău). Mecanismul de măcinat era format din două pietre de moară: una fixă și una mobilă, (cea mobilă se învârte și zdrobește grăunțele).

Cu aceeași moară cu ajutorul separatorului se măcina și grâu și porumb. Cu ajutorul unui șurub se ridica piatra mobilă de pe piatra fixă și în funcție de înălțime să obțină granulația dorită a măcinișului. Curelele ce transmiteau mișcarea de la roata de apă erau de dimensiuni mari și realizate din textură de cauciuc. Moara a fost administrată de Dumitru Kretzulescu-Warthiadi – proprietarul Castelului Filipescu din Drajna, fiul Elenei Kretzulescu și al generalului de divizie Panait Warthiadi. La început moara era folosită doar pentru familia Filipescu, dar mai târziu a devenit accesibilă și locuitorilor din sat. Boierul nu avea obiceiul să locuiască la Drajna, ci la București, astfel administrarea moșiei era lăsată în mâna arendașilor și administratorilor, dintre care cei mai cunoscuți au fost: Cristodor Stravidi, Chirănoiu din Vălenii de Munte și Butu Ardeleanu. Acest monument din comuna Drajna, este unic în județul Prahova. Mai există ruinele unei mori asemănătoare la Filipeștii de Târg (jud. Prahova), acesta fiind locul de baștină a familiei Filipescu, iar moara de aici a fost construită tot de ei. Moara de apă Warthiadi de la Drajna a fost surprinsă și în istoria cinematografică românească în filmul „Întoarcerea Vlașinilor” (minutul 50) şi în „Haiducii lui Şapte Cai“ (cu Florin Piersic).

Morăritul a fost unul dintre principalele meșteșuguri sătești de-a lungul timpului. Pe vremuri, oamenii își făceau pâinea sau mămăliga cea de toate zilele cu propriile mâini, cu râșnițe de mână. După ce culegeau grâul sau porumbul de pe câmpuri, îl măcinau. Pentru că fiecare familie avea nevoie de acest proces tehnologic, au inventat moara ce deservea mai multe familii (de apă, de vânt, cu hecnă trasă de cal, etc.). Aceasta funcționa cu puterea apei, sau a vântului, și în fiecare localitate exista o familie care se ocupa ce acest meșteșug. După ce erau trecute prin procesul măcinatului, cerealele erau deja făină pe care oamenii o duceau la casele lor, unde gospodinele își făceau treaba, transformând-o prin muncă migăloasă, în hrană. Amintim că industria ţărănească a realizat şi clădiri unde se prelucrau grânele, dar şi ţesăturile din lână, respectiv mori de apă, pive, vâltori şi pentru prelucrarea lemnului, fierăstraie şi gatere. Pe harta judeţului Prahova din anul 1904 este consemnată prezenţa unui mare număr de instalaţii din cele amintite mai sus. Din categoria morilor de apă s-au păstrat până în prezent doar două clădiri şi anume moara de apă de la Drajna de Jos şi cea de la Filipeşti de Târg. Pentru a putea fi păstrate vii în memoria tuturor localnicilor, dar nu numai, la inițiativa Consiliului Local și în primul rînd a doamnei primar Gonțea Violeta, prin atragere de fonduri europene, s-a putut face reabilitarea, conservarea, protejarea și promovarea monumentului istoric „Moara de apă Warthiadi”, loc de creație și de cunoaștere a obiceiurilor, tradițiilor și culturii locale și naționale. În prezent, cu sprijinul autorităților locale de la Drajna, cu bani europeni, „Moara de apă Warthiadi”, monument istoric de valoare naționala, a fost restaurată integral, recăpătându-și frumusețea de odinioară. Se poate anexa acestei construcții un mic muzeu al satului românesc, de etnografie și folclor, dar și un punc gastronomic sătesc, cu produse ecologice „de la sat”. Astfel, obiectivul va reintra în circuitul turistic al județului Prahova și al Văii Teleajenului, oferind doritorilor șansa de a vedea o moară țărănească originală la lucru…

În România, statul paralel a îngropat democrația…

Data: 15 martie 2025 by Viorel Patrichi

Așadar, Dmitrii Medvedev: „Statul paralel din România a îngropat democrația din această țară!”… Actualii conducători din România „sunt mult mai subtili decât Nicolae Ceaușescu”, este de părere Dmitrii Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, fost președinte și prim ministru al Federației Ruse. Respingerea candidaturii lui Călin Georgescu să participe la alegerile din România echivalează cu „înmormântarea democrației” din partea statului paralel. „În România, statul paralel a îngropat democrația. Ce ar trebui să facă poporul român cu asemenea conducători? Să-i înghită pur și simplu, ar fi un fleac. Actualii guvernanți români sunt mult mai valabili decât Nicolae Ceaușescu. Ei sunt amabili și corecti”, a scris Medvedev pe pagina sa X în limba engleză, citat de Agenția TASS. În seara zilei de 9 martie, Biroul Electoral Central al României a refuzat să aprobe candidatura lui Călin Georgescu la alegerile prezidențiale, invocând decizia Curții Constituționale din 6 decembrie de a anula alegerile prezidențiale. În urma acestei decizii, în apropierea clădirii Biroului Electoral Central au izbucnit ciocniri între susținătorii lui Georgescu și jandarmi. Pe 24 noiembrie 2024, în România a avut loc primul tur al alegerilor prezidențiale, în care Georgescu a primit cele mai multe voturi. Pe 6 decembrie, Curtea Constituțională a României a anulat întregul proces electoral și a dispus noi alegeri. Decizia a fost luată după ce serviciile de informații române au desecretizat documente care ar fi arătat că Georgescu și-a finanțat ilegal campania electorală, că au existat atacuri de hackeri asupra infrastructurii digitale utilizate în procesul electoral și că Rusia ar fi întreprins niște „acțiuni hibride” împotriva republicii. Guvernul a luat act de decizia Curții Constituționale și a programat alegeri prezidențiale repetate pentru 4 și 18 mai 2025.”

Nu credeam să ajung să-i dau dreptate unui dement ca Medvedev, mâna moartă a lui Putin pe când botoxatul viola Constituția Rusiei ca să-l încapă mai bine. L-a folosit pe Medvedev până când s-a compromis total și l-a tras pe linie moartă la Consiliul de Securitate al Federației Ruse. Ei bine, acest papagal, care a venit mangă la reuniunea G8, a citit perfect ce se întâmplă acum în România. Am ajuns să râdă de noi până și acest nănău. De ce? Pentru că o șleahtă de bandiți care tâlhăresc România de 35 de ani au găsit vinovatul de serviciu: Călin Georgescu. El este marele corupt, el este marele criminal, pericol public, spion rus, deci pericol continental. Păi dacă spune și marele Micron, cel prea iubit de francezi?!

Eu îl admir pe Ghinghis Han. Asta-i nebunia mea, e dreptul meu. Am și argumente, la fel ca în cazul lui Cirus. Înseamnă că procurorii trebuie să mă declare trădător de patrie pentru delict de opinie?Delict de opinie, pricepem? Ca în anii 1950. Să presupunem că apare un nebun care candidează la președinție și militează deschis pentru aderarea la Uniunea Rusia-Belarus. El trebuie lăsat să candideze și oamenii îl vor taxa, va fi eliminat7 dacă vine cu un asemenea program. Chiar credeți că milioane de români ar vrea să migreze acum spre Rusia sau că ar vrea să lucreze pe-acolo? Categoric nu. Majoritatea românilor văd altceva în Călin Georgescu, nu un agent rus. La fel ca mine. Altceva este mai important în această opțiune populară: promisiunea că ieșim dracului din mocirlă prin respectarea legii și deci prin neutralizarea mafiei. În realitate, indivizii care l-au interzis pe Călin Georgescu sunt mai filo-ruși, decât el. Ei sunt îngroziți că ar putea veni cineva care să impună aplicarea legii fără menajamente. Așa s-a întâmplat și în campania lui Traian Băsescu. Și lui i-au sărit în cârcă toți, cu tot cu televiziunile aservite și cu patronii lor cu tot. Ăsta este adevărul. Spaima de pârnaie generează drame printre oamenii nevinovați…

Evadat din lagărul comunist…

Data: 15 martie 2025 by George V. Grigore

Lucian Spiru Iancu, alintat „Lucică” sau „Lulă”, s-a născut pe 3 februarie 1940, la Constanța (sau, după alte surse, la Botoșani). A fost un cunoscut actor și regizor român de teatru și film. A jucat peste 60 de roluri în spectacole de teatru, precum și roluri în peste 20 de filme de cinema și de televiziune. A fost managerul Teatrul Dramatic din Constanța în trei perioade (1984–1985, 1994–1998 și 2001–2004). S-a născut în familia ofițerului de marină civilă Gheorghe Iancu și a soției sale, Claudia și a urmat cursurile Liceului Teoretic „Mircea cel Bătrân”, care pe atunci era o instituție de învățământ de cultură generală. A absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București în 1964, la clasa profesorului Jules Cazaban, căruia îi datora, potrivit propriei sale mărturisiri, pofta sa permanentă de joc. A debutat ca actor în anul 1964 la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, unde a debutat cu un rol dificil: Cyrano de Bergerac din piesa omonimă a lui Edmond Rostand, iar apoi a jucat în piesele Noaptea încurcăturilor de Oliver Goldsmith și Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht, puse în scenă de Andrei Șerban la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț în perioada 1968–1969, și în piesa Diavolul și bunul Dumnezeu de Jean-Paul Sartre, pusă în scenă la Teatrul Mic din București în perioada 1983–1984. Iancu s-a transferat în anul 1965 ca actor la Teatrului Dramatic „Ovidius” din Constanța, unde a fost distribuit în roluri numeroase și diverse, atât principale, cât și secundare.

Printre rolurile pe care le-a interpretat pe scena teatrului din Constanța în această perioadă se numără Ianke din Take, Ianke și Cadîr de Victor Ion Popa (regia Gheorghe Jora, 1973), Falstaff din Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare (r.Ion Maximilian, 1974), Peticarul din Nebuna din Chaillot de Jean Giraudoux (r.Ion Maximilian, 1976), Palaestrio din Miles Gloriosus de Plaut (r.Silviu Purcărete, 1976), Emilian din Cercul pătrat (Cvadratura cercului) de Valentin Kataev (r.Constantin Dinischiotu, 1977), Agamemnon din Legendele atrizilor (Covorul de purpură) (r.Silviu Purcărete, 1978), Scaur din Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri (r.Constantin Dinischiotu, 1978), Onira din Scaunul de Tudor Popescu (r.Constantin Dinischiotu, 1979), C.A. Rosetti din Credința de Ion Coja (r.Constantin Dinischiotu, 1979), Pylade din Andromaca de Jean Racine (r.Gheorghe Jora, 1980), Raptusiewicz din Răzbunarea de Aleksander Fredro (r.Lucian Iancu, 1980), Tatăl din Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă de Horia Lovinescu (r.Gheorghe Jora, 1981), Polymester din Hecuba de Euripide (r.Silviu Purcărete, 1981), Cavafu din Mielul turbat de Aurel Baranga (r.Ion Maximilian, 1982), Tudor din Nu ne naștem toți la aceeași vârstă de Tudor Popescu (r.Gheorghe Jora, 1982), Ciriviș din Capul de rățoi de George Ciprian (r.Dominic Dembinski, 1983), Profesorul de logică din Jucătorul de table de Ion Coja (r.Ion Maximilian, 1983) și Lunardo din Bădăranii de Carlo Goldoni (r. Dominic Dembinski, 1984). A jucat, de asemenea, în spectacole de operetă puse în scenă la Constanța și a apărut în peste 20 de filme de cinema și de televiziune, printre care B.D. la munte și la mare (1971), Adio dragă Nela (1972), Apașii (1974), Pintea (1976), Pentru patrie (1978), Bună seara, Irina! (1980), Munții în flăcări (1980), Punga cu libelule (1981), Destinația Mahmudia (1981) și Un echipaj pentru Singapore (1982). A regizat piesa de teatru Răzbunarea de Aleksander Fredro în anul 1980. A tradus mai multe texte, pe care le-a publicat apoi în revista Tomis, iar unele dintre ele au fost reprezentate ulterior pe scenă. Meritele artistice ale actorului Lucian Iancu au fost recunoscute prin decernarea unor premii de interpretare la festivaluri naționale și locale: un premiu pentru un rol episodic în Cercul pătrat de Valentin Kataev la Festivalul de comedie de la Galați (1978) și un alt premiu pentru rolul Tatălui din Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă de Horia Lovinescu, în cadrul Festivalului național „Cântarea României”, ediția a III-a. Criticul de teatru Maria Marin a descris astfel personalitatea artistică a actorului Lucian Iancu într-un articol publicat în februarie 1983 în revista Teatrul: „Stăpân pe sine, practicând un joc modern, nuanțat, când interiorizat, când impetuos, sarcastic, Lucian Iancu are acces la un repertoriu variat. Creațiile sale sunt colorate de o bogată fantezie, pline de vervă, pitorești și comunicative”.

În calitate de director, Iancu a urmărit să creeze „un program limpede și pregnant”, materializat într-un repertoriu variat și echilibrat, format din piese clasice și contemporane, recitaluri de muzică și poezie și musicaluri, și într-un repertoriu estival de calitate, să coopteze actori tineri și regizori din generații diferite și să crească eficiența publicității spectacolelor pentru a atrage mai ales publicul tânăr la spectacolele teatrale. În primul său an de directorat au avut loc mai multe premiere: piesele Cuiul lui Pepelea de Victor Ion Popa, Jucătorul de table de Ion Coja, Bădăranii de Carlo Goldoni, Visul unei nopți de iarnă de Tudor Mușatescu și Milionarul sărac de Tudor Popescu și recitalul de muzică și poezie Lecție de dragoste la prima vedere al actorilor Liviu Manolache și Vasile Cojocaru, iar, într-un interviu din septembrie 1984, Iancu își anunța intenția și de a organiza în următoarele luni premiera pieselor O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale și Hamlet de William Shakespeare. Cu ocazia aniversării a 40 de ani de la Lovitura de stat din 23 august 1944 și în cinstea Congresului al XIII-lea al P.C.R., Teatrul Dramatic din Constanța a organizat tot în 1984, sub egida C.C.E.S. și în colaborare cu Asociația Oamenilor de Teatru, a IV-a ediție a Festivalului de teatru politic, în cadrul căruia a prezentat în premieră piesa Passacaglia de Titus Popovici, în regia lui Dominic Dembinski. Colaborarea cu regizori cunoscuți și experimentați era un deziderat important, care putea conduce la „diversificarea modalităților stilistice”, iar primul care a acceptat să colaboreze cu Teatrul Dramatic din Constanța a fost Alexandru Tocilescu.

Actorul Lucian Iancu a fost înscris pe lista de candidați pentru un post de deputat în Marea Adunare Națională la alegerile din 17 martie 1985. În ciuda faptului că era director de teatru și fusese propus candidat pentru Marea Adunare Națională, Iancu a încercat să plece ilegal din România (să fugă din lagărul comunist) la bordul mineralierului Uricani, vapor condus de Florentin Scalețchi, care a fost deturnat de la destinația sa către Galați, spre Istanbul și lumea liberă. Actorul fusese cooptat de căpitanul Florentin Scalețchi, comandantul mineralierului Uricani de 12.500 tdw, care intenționa să deturneze nava ce făcea atunci curse Constanța – Galați și să părăsească fraudulos România în direcția Istanbul. Scalețchi s-a îmbarcat pe navă în 15 martie 1985, alături de actorul Lucian Iancu și de timonierul Alexandru Mateescu, un prieten al comandantului. Plecarea a fost amânată din cauza ceții, iar Scalețchi a profitat de acest răgaz pentru a debarca câțiva marinari ce se ocupau cu siguranța navigației și a-i servi cu băuturi alcoolice, împreună cu Iancu, pe unii membri ai echipajului. Comandantul i-a trimis apoi pe unii ofițeri navali, care trebuiau să intre de cart, să se odihnească și a preluat el comanda navei, instalându-l la timonă pe Mateescu, căruia i-a fixat direcția sud în loc de nord. Mineralierul a părăsit portul Constanța la ora 23,00 și s-a deplasat în direcția dus până în dimineața zilei de 16 martie 1985, ora 7, când se afla deja în apele teritoriale ale Turciei. Secundul navei, Cornel Corbeanu, a observat a doua zi dimineața devierea direcției de navigație, i-a reținut pe cei trei conspiratori cu ajutorul restului membrilor echipajului și a readus nava în apele teritoriale ale României. După ajungerea navei în România, Iancu s-a prefăcut că nu știa nimic de planul comandantului Scalețchi, dar a fost arestat și dus, împreună cu acesta, la sediul Securității, unde au fost anchetați de o comisie condusă de ministrul de interne George Homoștean și șeful securității, Tudor Postelnicu. Tribunalul Militar Constanța a pronunțat sentința în acest proces la 26 martie 1985: Florentin Scalețchi a fost condamnat la moarte pentru complot în vederea trădării și subminării politice a societății socialiste și comuniste din România, iar Alexandru Mateescu și Lucian Iancu au fost condamnați la câte 20 ani închisoare. Cazul fugarilor a devenit cunoscut în străinătate, iar posturile de radio din țările occidentale au făcut apeluri pentru eliberarea celor trei deținuți. Actorul Lucian Iancu a fost reținut timp de cinci ani în penitenciarele Poarta Albă și Aiud. Între timp, autoritățile locale au dispus arderea a peste 20.000 de afișe de teatru și film, programe și fotografii în care apăreau numele sau chipul său. Această experiență de viață l-a marcat existențial, în ciuda mizeriilor suferite, și i-au schimbat perspectiva asupra vieții.

Întrebat câțiva ani mai târziu într-un interviu de televiziune cum privea tentativa sa de fugă din țară, actorul a răspus: „Ca și când n-ar fi vorba despre mine, ca și când toate s-ar fi întâmplat altcuiva”. A fost eliberat din închisoare la 23 decembrie 1989, la o zi după începerea Revoluției din decembrie 1989, care a răsturnat regimul comunist și a revenit ca actor la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din București (1990–1991) și apoi din nou la Teatrul Dramatic din Constanța. A făcut parte în anii 1990 din trupa de actori care a jucat la Limoges în spectacolul Trei surori de A.P. Cehov, în regia lui Silviu Purcărete. În îndelungata sa carieră, Lucian Iancu a interpretat peste 60 de roluri pe scena teatrului constănțean. A fost director al Teatrului de Stat din Constanța în perioadele 1994–1998 și 2001–2004 și a fost, de asemenea, director artistic al Teatrului Național din Constanța (2004–2005), secretar literar al Agenției Artistice a Litoralului și membru în conducerea centrului român al Institutului Internațional de Teatru Mediteranean – I.I.T.M. A predat ca profesor la Universitatea „Hyperion” din București (1994–1996) și apoi la Universitatea „Ovidius” din Constanța (din 1996), unde s-a numărat printre fondatorii Facultății de Arte și a îndeplinit pentru o perioadă funcția de decan al Facultății de Teatru. În calitate de profesor, s-a implicat în pregătirea viitorilor actori și a regizat mai multe spectacole studențești. Actorul a fost sărbătorit în iunie 2018 în cadrul evenimentului „Incredibila memorie a teatrului constănțean”, organizat de cotidianul Ziua de Constanța, fiindu-i oferite atunci medalia „Jean Ionescu”, placheta „#RespectTeatru” din partea Consiliului Județean Constanța și o scrisoare de mulțumire din partea Primăriei Municipiului Constanța. Cu ocazia aniversării a 80 de ani de viață ai actorului, Teatrul de Stat Constanța a organizat în 2 februarie 2020 un eveniment-surpriză în onoarea lui Lucian Iancu, înaintea începerii reprezentației spectacolului Gaițele, la sala Fantasio de pe Bulevardul Ferdinand. Întrebat atunci cu privire la planurile viitoare și la gândurile sale, actorul a răspuns că își dorea ca orașul Constanța să nu mai fie doar „o destinație de vacanță, în șlapi și bikini” și să aibă o dimensiune culturală mai importantă și o clădire teatrală nouă și a afirmat că fiecare persoană trebuie să privească înainte pentru că numai astfel poate spune că trăiește. Lucian Iancu a decedat (a „evadat”) în ziua de 20 noiembrie 2024, la vârsta de 84 de ani. Filmografia sa cuprinde: B.D. la munte și la mare (1971) – vânătorul bărbos; Adio dragă Nela (1972) – escrocul gras cu barbă; Apașii (1974) – Chico; Comedie fantastică (1975) – partener de bowling al Tapirului; Pintea (1976) – Ioan din Călinești, pădurarul grofului Bartolok; Profetul, aurul și ardelenii (1978) – Will Clanton, „Spaima din Abilene”; Pentru patrie (1978) – ofițer român de stat major; Avaria (1978); Al patrulea stol (1979) – Costea, pescar constănțean, gazdă a oaspeților de la Malu Roșu; Bietul Ioanide (1980) – Dermigian, asistentul lui Manigomian; Bună seara, Irina! (1980) – Neagu, ofițer de marină, directorul companiei Navrom; Munții în flăcări (1980) – Eftimie Murgu; Tridentul nu răspunde (1980) – Kemal; Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) – un bandit în slujba lui McCallum; Punga cu libelule (1981) – Chiorul, un fost militar pretins invalid; Destinația Mahmudia (1981) – directorul Vasiliu; Un echipaj pentru Singapore (1982) – marinarul „Rânjitul”; Dreptate în lanțuri (1984) – președintele Tribunalului; Terente, regele bălților (1995) – Marcel Herșcovici, un bancher milionar evreu din Brăila; Prea târziu (1996) – inginer; Omul zilei (1997) – proprietarul barului de noapte de la Sinaia; Minte-mă frumos în Centrul Vechi (2000) etc.

O carieră de vis, cu multe roluri și multe succese a avut actorul Lucian Iancu. Dacă doriți să simțiți emoțiile acelei spectaculoase evadări din 1985 și să revedeți povestea dramatică a unui comandant de navă, a unui actor și a unui timonier care au hotărât să riște totul pentru libertate, astăzi nu trebuie decât să accesați filmul documentar „Fără 6 mile” realizat de Alina Amza. Prezentat în premieră pe 31 Octombrie 2024, la TVR1, acum poate fi revăzut pe You Tube. Cum i-a venit o astfel de idée autoarei? „Sunt din Constanţa, iubesc marea, oamenii de acolo și povestile lor uimitoare. Așa că nu aveam cum să ratez un subiect demn de un film de la Holywood. Nu voi dezvălui prea multe despre documentar pentru că merită să-l urmăriţi, vreau doar să spun că am reuşit, cu un buget aproape inexistent, să conving alţi oameni îndrăgostiţi de film să interpreteze momentele importante ale aventurii celor trei protagonişti. (…) multe mulțumiri eroilor filmului, celor fără de care această poveste nu s-ar fi spus: Iancu Lucian, Florentin Scalețchi și Alexandru Mateescu. Nu a fost deloc usor să-și deschidă sufletul și să retrăiască acele zile cumplite, care i-au marcat pe viață. Mă înclin!” Viața merge mai departe, cu amintirile despre actorul Lucian Iancu și mulțumirile pe cale i le datorăm pentru tot ce a făcut, dar acest subiect de film artistic poate merită mai mult din partea cineaștilor români…

Speranța salvării conștiinței: Ispitele Gloriei

Data: 15 martie 2025 by Redacția

După binemeritatul succes pe care l-a avut cu piesa de teatru „Speranța nu urcă niciodată cu liftul” Simona Mihuțiu surprinde din nou, demonstrând fără echivoc că drumul pavat cu flori către dramaturgie nu s-a datorat unei întâmplări norocoase ci este rodul unui imens talent nativ asemeni unui vulcan care odată erupt explodează într-o feerie de scântei extraordinare. Meritul scriitoarei nu se rezumă însă doar la talentul său în a construi iscusit o piesă de teatru dar și la alegerea subiectului bine ancorat în realitatea de-a dreptul incredibilă a prezentului. Prin scrierile sale Simona Mihuțiu nu este numai o voce literară puternică a zilelor noastre dar mai ales un glas al adevărului, un ecou al simțămintelor, îngrijorărilor și temerilor cu care ne confruntăm cu toții. Piesa de teatru Ispitele Gloriei are ca subiect conștiința, mai exact conștiința umană, cea care ne diferențiază de alte viețuitoare, de inteligența artificială și roboți, pentru că așa cum spune François Rabelais „ Știință fără conștiință este ruina sufletului” (François Rabelais)… Autoarea Simona Mihuțiu este un scriitor asumat, care a înțeles pe deplin rolul primordial al scriitorului responsabil în societatea de azi. Fiind conștientă de puterea ’’armei’’ pe care o deține, autoarea o folosește inteligent, această piesă de teatru fiind un ecou al conștiinței scriitoarei care se întreabă atât de firesc: „Fără conștiință, lumea ar mai exista?’’

Pornind de la cuvintele lui Mihai Eminescu conform cărora: „Conștiința este tocmai punctul de gravitație al individului. (Mihai Eminescu) observăm că în lumea de azi aflată într-o transformare accelerată și prăbușire forțată, orientarea este spre amputarea acestui ’’punct de gravitație al individului’’. Îndepărtarea de valorile vechi, tradiționale și morale ale familiei, educației și credinței duc în fapt la îndepărtarea de conștiință. ’’Atât de mare e înșelăciunea, că primesc cu plăcere în suflete momeala aceea și nu se gândesc că plăcerea aceasta, ce poate răni, este scurtă și trecătoare, pe când durerea e continuă iar învinuirea conștiinței, cumplită.’’ (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Lectura piesei de teatru Ispitele Gloriei acaparează atenția cititorului de la primele pagini și o întreține la aceeași intensitate până la final, printr-o intrigă bine țesută, personaje bine conturate și un dialog spumos, ușor și fluid care-i dă naturalețea unei căderi de ape limpezi și profunde. Nu voi cădea în ispita povestirii acestei minunate piese de teatru pentru că nu doresc să-i știrbesc cititorului extazul descoperirii, de aceea voi puncta câteva aspecte importante pentru care merită să o citiți.

Cu o creativitate extraordinară scriitoarea- dramaturg Simona Mihuțiu creează un dialog între real și ireal, personificând conștiința pictoriței Gloria într-un personaj, sincer, direct, plăcut și angelic pe care o numește foarte inspirat: „Angi’’. La polul opus personajul pictoriței Gloria este sinuos, plin de semne de întrebare, fapt ce lasă loc descoperirilor ulterioare de tot felul, scriitoarea jucându-se cu sensul cuvintelor și presărând dialogul cu umor, spre deliciul cititorului. Fiecărui personaj îi este desenat de la început un profil psihologic de bază, oferind un contrast interesant și atractiv între personaje dar și în evoluția proprie ulterioară care se accentuează cu fiecare scenă, lăsând ușa larg deschisă surprizelor, iar scoaterea la lumină a unor secrete îngropate demult creează un suspans emoțional.

Lumea artelor este o lume fabuloasă în care se întâlnesc în îmbrățișări și uneori în ciocniri violente întunericul cu lumina, tristețea cu veselia sau minciuna cu adevărul. Pictura, la fel ca celelalte arte reprezintă în fond, exprimarea unor stări, trăiri, visări, emoții și sentimente pe care artistul le redă prin mijloacele creative de care dispune iar autoarea știe sa scoată in evidență acest fapt. Atât de frumoasa temă a iubirii este și ea prezentă în piesa Simonei Mihuțiu. Sentimentele profunde stau la baza relațiilor solide pe care nu le dizolvă nicio furtună chiar dacă vine cu un bagaj ascuns din trecut. Cartea este presărată cu lecții de viață spre care cititorul este condus pas cu pas. Întâlnim aici punerea în scenă a câtorva proverbe și zicători românești: „ Neîncrederea naște neîncredere’’, „Iubirea adevărată învinge’’ . ‚„Minciuna are picioare scurte’’, „De ce fugi în spate duci’’ ‚ „Cea mai bună minciună este adevărul’’ dar și confirmarea zicerii lui Albert Camus: „Totul începe prin conștiință și nimic nu are valoare decât prin ea’’. (Albert Camus)

De mici am fost educați să nu ne însușim ceea ce nu ne aparține dar deseori credem că furtul este doar acela material, de bani sau obiecte, uitând că și furtul intelectual tot furt este, furtul unei idei sau al unui plan fiind la fel de grave. Răzbunarea unui furt cu altul nu face niciuna din fapte mai puțin culpabile. În mod evident mustrarea conștiinței nu poate să apară decât atunci când ești conștient că ai făcut ceva incorect, dar ce ne facem atunci când „incorect’’ este tolerat devenind „acceptabil’’ sau ’’scuzabil’’ și conștiința ațipește spre adormire veșnică?

În lumea de azi, tot mai des, întâlnim mediatizat acel model „scuzabil’’, acel așa-zis „acceptabil’’ fiind considerat semi corect care este dat de vip-urile de cancan. Din păcate atunci când se intervine greșit în mod constant, chiar la noțiunile ce stau la baza principiilor valorice, prin modele de conduită eronate nu avem cum să așteptăm o mustrare corectă a conștiinței, fie individuale sau colective! Compromiterea valorilor tradiționale și morale, ale familiei, educației și credinței, otrăvesc viitorul pentru că acestea duc la adormirea sau uciderea conștiinței! O altă lecție pe care ne-o predă autoarea este lecția succesului sau „La noblesse oblige”… Dacă drumul pentru atingerea piscului celebrității este deosebit de anevoios, greu și plin de obstacole, ceea ce este cel mai greu, odată ajuns acolo, e să te menții în vârful gloriei. Personajul Gloria simte presiunea celor din jur dar și nevoia proprie de a confirma celebritatea de care se bucură, prin măsura talentului său. Autoarea reușește să aducă cu succes în lumina reflectoarelor momentul de inspirație, intuiția creativă ce se transmite prin acel flux divin, ca pe o linie aproape invizibilă ce separă faima de anonimat. Așa cum creația unui artist este considerată terminată doar atunci când conștiința îi dictează sentimentul de mulțumire și piesa de teatru Ispitele Gloriei se sfârșește atunci când scriitoarea Simona Mihuțiu simte că mesajul ei a fost transmis și atâta timp cât mesajul ajunge la cine trebuie mai avem „speranța de salvare a conștiinței’’ pentru că speranța moare ultima! (O recenzie de Mihaela CD)

Nu, nu doar „monstruoasă”, ci, acum, și macabră…

Data: 14 martie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

„Machiavelică” a fost acum un secol și jumătate… Astăzi, peste un timp al altor nepăsări născând monștri somnului rațiunii, este de-a dreptul criminală… Chiar dacă, „încă”, doar criminal politică… Va urma uciderea de națiune, de țară, de românism… Și nu, nu va fi un „lezmajestate” contra noastră, ca națiune suverană, într-o înturnare a Istoriei care se tot repetă, nu-i așa?!… Pentru că nu Istoria este de vină… Nu ea se repetă obsesiv… Ci oamenii își repetă erorile și învrăjbirile date de frustrări, nepăsare, chiar neputința de a înțelege rostul lucrurilor… Inclusiv a acelora care par a se repeta doar pentru a ne pune în gardă… Și pe lângă care, pășind la fel de nepăsători, ca într-un retard istoric, devin condamnări ale generațiilor următoare… Pentru că nu noi vom avea de suferit cu adevărat… Și nu ne vom putea pune cămașa muceniciei acestor încercări, nu ale timpurilor, ci ale altor oameni (pe care îi mai și numim „semeni”), neputând să ne grozăvim cu încercări ce ne-au fost date să le ducem, pentru că, noi, noi măcar am știut cum este să fii de cealaltă parte… Cea a speranței, a planurilor… Pe când, cei ce ne vor urma nu vor mai fi nici măcar pe linia mereu roșie pentru noi, ca neam (dar nu și, a priori, ca generații după generații), nu vor mai staționa dară alte sferturi de timp în iluzii și amăgiri… Ci vor fi de-a dreptul părți în devorare de către aceia pe care nepăsarea noastră i-a „născut”, i-a crescut și dezvoltat, i-a impus a ne ajunge chiar nouă decidenți. Pentru noi, încă decidenți (azi; mâine poate dictatori), dar pentru cei ce vor veni după noi, de la oricare următoarea zi a ultimului ceas de șansă, de ocazie a neatârnării, tirani…

Mizeria agresivă pe care a produs-o CCR -ul este incontestabilă… Dar, totuși, este departe de răul major, suprem, și final poate, pe care îl poate revărsa aceasta asupra noastră, oricând… Asta ar trebui să conștientizam acum… Faptul că înlăturarea, eliminarea unui candidat a reprezentat doar un vârf de unghie față de pumnalul pe care ni-l poate înfige CCR, acolo, unde se pricepe, iată, cel mai bine: în spatele nostru… Pentru că de alegeri suspendate, anulate, de candidați dați de o parte, cu alte poliții de sistem, am mai avut parte. Și, le-am supraviețuit… Așa cum vom supraviețui și acum… Pentru un timp… Oricât va fi el de îngust pe fășia rămasă în albia istoriei pe care am lăsat-o a ne fi acaparată de alții… Dar ce va urma?… În fond, am văzut ce putere are acest CCR. Acum, ca instanță supremă a listelor politice… Și „delistărilor”… Decizând cine mai poate candida… Și mai ales, pentru cine… Căci și aici a fost rostul acestei impozații a sistemului contra noastră… Acum a fost vorba „doar” despre niște alegeri… Dar ce vom face în clipa în care partea politică a monstruoasei coaliții a sistemului ne va arunca poate în război?… Când tocmai ultima redută împotriva deciziilor și impunerilor, ultima instanță a rațiunii, va fi aceea care ne va da lovitura de grație?… Pentru că, nu anularea alegerilor și nici împiedicarea unor candidați (de ea deciși, de cabala de sistem, ca fiind nepotriviți) ar trebui să ne îngrozească de acum, ci faptul că nimic nu poate răsturna deciziile atât „de definitive”, „nediscutabile”, ale CCR -ului…

Ce vom face dacă, dinspre partidele care ne-au trădat de atâte ori, se va sugera poate chiar necesitatea punerii la frâiele țării a unor „regenți”, nu de viță nobilă renegată (nici măcar), ci a acelora care așteaptă ca porcii în troaca grofilor ce vor a ne smulge carnea țării de pe noi? Acești detractori și instigatori… Pe care i-am ținut lângă noi până au intrat între noi și ne-au împânzit cu pecinginea lor mizerabilă… Cu feluritele lor coaliții politice, nu doar mai „monstruoase” în chip, în glăsuire, ci tot mai machiavelice la adresa ființei noastre…

Ce vom face dacă politicienii și guvernanții scăpați de sub orice control, și putință de înfrânare, vor decide că avem atâtea datorii, atâtea bugete goale, că nu ne mai putem redresa dacă vom continua a ne conduce singuri… „Refrenul” îl știm… Dacă l-am uitat, putem privi înapoi în istorie… Nu doar în urmă cu 160 de ani, ci la atâtea coaliții care, în numele „binelui” cu de-a sila au impus, au batjocorit… Deja semnalele sunt evidente… Cu prea mulți miniștri maghiari, raportat la un minim criteriu de reprezentare (și) a noastră ca majoritate, aflați în fruntea instituțiilor de forță… Dar și în CSAT -ul care poate decide aproape orice… Iar unde este „nesigur”, îl completează CCR -ul… Ce vom face dacă intruziunea ungurească, deloc cu perdea, peste afacerile românești falimentate pentru a fi preluate doar de firme ungurești, cu bănci, cu fluxuri financiare acaparate, va da cărțile pe față, iar Budapesta va cere UE, poate contra gazelor pe care astăzi le pregătim pentru a le livra, dreptul de a transforma România, și nu doar „ținutul secuiesc” (pentru că, vorba aceea, dacă poți, ia tot, nu?!) în „protectorat”…

De aceea, urgența astăzi, acum, nu o mai reprezintă nici „Turul 1, înapoi!”, nici lamentarea pe marginea candidaților eliminați… Acest părți ale răului au fost deja săvârșite… Urgența o constituie identificarea mijloacelor de corectare a modului de a fi al acestei curți constituționale. De redefinire, nu doar a atributelor sale, ci și a acelui din urmă a priori cuvânt pe care îl are de spus, pre limba politică, prin deciziile sale. Pentru că o curte constituțională este un for de analiză. Și ar trebui să aibă în compunerea ei doar specialiștii. Nu reprezentanți ai partidelor, decizând legalitatea juridică prin ridicarea mâinilor în voturi blătuite…

Suntem cobaii din lumea minciunilor…

Data: 14 martie 2025 by Petru Jipa

Călin Georgescu a fost exclus din cursa electorală, considerându-se o încălcare gravă a democrației. Decizia de invalidare a candidaturii sale a fost anticipată, iar sistemul politic românesc este acuzat de manipulare și compromitere a instituțiilor. Putem vorbi despre influența rețelelor externe și despre viitorul politic al României. Putem vorbi despre orice dar nu despre democrație. Decizia de invalidare a candidaturii lui Călin Georgescu a fost inevitabilă, reflectând din păcate erodarea democrației în România. Aceasta a evidențiat influența partidelor politice asupra procesului electoral. Putem concentra discuția pe manipularea alegerilor și influența mass-media în procesul electoral din România. Aceste tactici au avut un efect serios asupra percepției publicului și a rezultatului votului. Candidatura lui Călin Georgescu este subiectul unei hăituiri mediatice intense, care afectează percepția publicului și scorurile în sondaje. Unele televiziuni sunt acuzate (pe drept) de răspândirea de fake news pentru a compromite imaginea sa. Călin Georgescu se află într-o poziție complicată și este considerat de neînlocuit. Situația politică se intensifică, iar intervenția americană ar putea schimba cursul evenimentelor. Războiul din Ucraina este influențat de interesele strategice ale liderilor europeni, care doresc să mențină tensiunea pentru a evita o pace favorabilă Moscovei. Aceasta duce la o manipulare a percepției publice despre amenințările rusești. Rețelele de influență, cum ar fi cele asociate cu Soroș, au suferit un eșec în România, iar coaliția PSD a demonstrat o rezistență neașteptată. De asemenea, Ilie Bolojan ar putea deveni un candidat important în viitor. Deciziile politice au un rol semnificativ asupra democrației în România, influențând diferite aspecte. Deciziile care subminează independența justiției sau care favorizează corupția pot eroda încrederea în instituțiile democratice. Politicile care încurajează sau descurajează participarea cetățenilor la viața politică (prin vot, proteste, etc.) pot afecta legitimitatea democrației. Deciziile care limitează accesul la informații sau care pun presiune pe mass-media pot afecta capacitatea cetățenilor de a lua decizii informate. Politicile care protejează sau discriminează minoritățile pot afecta incluziunea și egalitatea în societate. Problemele economice pot influența inegalitatea socială și pot afecta accesul la resurse și oportunități, ceea ce poate juca un rol important asupra stabilității democratice. Alegerile prezidențiale din România au fost anulate din cauza presupusei interferențe rusești, ceea ce ridică semne de întrebare asupra democrației din țară. Conducerea Uniunii Europene nu reacționează eficient la această situație alarmantă.

Alegerile din România sunt influențate de factori externi și de acțiuni controversate, cum ar fi arestările politice. Democrația este sub amenințare în România, unde alegerile recente au fost anulate, iar noul președinte ales nu poate candida. Uniunea Europeană joacă un rol crucial în această situație complicată. Situația politică din România este tensionată, cu acuzații de corupție și un climat electoral instabil. Protestele masive și violențele recente indică o escaladare a nemulțumirilor sociale. Excluderea lui Georgescu din alegerile prezidențiale din România a dus la proteste violente cu 100.000 de oameni ieșind în stradă, generând ciocniri cu poliția și amenințând cu o explozie politică în România, cu impact asupra întregii UE. Această acțiune este văzută ca un comportament antidemocratic și corupt al UE, similar cu practici din trecut, și ridică semne de întrebare asupra democrației într-un stat membru UE. Conform sursei, conducerea UE, sub Ursula von der Leyen, nu face nimic în privința excluderii candidatului Georgescu din alegerile prezidențiale din România, ci dimpotrivă, sprijină acțiunile și vrea ca România să fie un balon de testare pentru a vedea cât de bine merge desființarea democrației și în alte țări UE. Comisarul UE, Thierry Breton, a recunoscut că UE amenință Germania cu anularea alegerilor. Se afirmă că UE este în spatele anulării alegerilor din România și s-a asigurat că Georgescu nu mai poate candida.

Trăim în lumi paralele, libertatea de a alege a murit. Nu ne mai putem alege președintele și nici mâncarea ceea de toate zilele, totul trebuie dictat de la „centru”. Să fie pace!

Avem o țară. Ce facem cu ea? O dăm Grupului de la Cluj…

Data: 14 martie 2025 by Zoe Dantes

Poate vă întrebați ce m-a apucat? Nimic. Pur și simplu a venit vremea. Pericolul de la Cluj vine. În această fază în care se află România azi, sub interimatul lui Bolojan. O să ziceți că e de la Oradea. Da’ dar la Cluj e Boc. Care vă reamintesc că a fost premierul lui Băsescu. Tot de la Cluj! Știm toți ce s-a întâmplat atunci. Omul a fost extras strategic și livrat pe persoană fizică Clujului. Mare om, mare primar! Nu? Cam așa se întâmplă cu statul ăsta paralel. Își „conservă conservele” pentru vremuri viitoare. Nu ai cum tu, grup de la Cluj să arunci cu Boc în populație. Si atunci, s-au uitat peste gard, și l-au inventat pe Bolojan. Interimar, progresist și cum mai vreți voi. Praf în ochi, între noi fie vorba. La ordin și foarte ușor de manipulat. Oamenii grupului de la Cluj, o veritabilă „cupola” din umbră a statului român, au stat si au așteptat. Li s-a oferit ocazia. Acum! Cu interimatul omului. Aproape tot ce s-a întâmplat în politica internă a ultimilor ani, are legatură cu Clujul, și mai ales, cu oamenii grupării. Ei l-au dat jos pe Iliescu din fruntea PSD ului, aducându-l pe Geoană. Eu l-au azvârlit pe Geoană și l-au adus pe Ponta. În cabinetul Năstase au fost trei miniștri de la Cluj: Ioan Rus, Vasile Dâncu, Vasile Pușcaș. Ioan Rus spunea public că: „Orice negociere privind Transilvania se va face la Cluj, sau în alt oraș din Transilvania, nu de la București”. „Ca să fie clar”, vorba prim ministrului Năstase.

Ce negociere, care negociere? Căutați și vă lămuriți. Sunt date publice. Cum au plecat Rus și Dâncu din București știm toți. Primul cu declarația nefericită despre „golani și &urve”, al doilea cu discursul despre nevoia de pace din războiul de la graniță. Și-a permis să aducă în discuție o eventuală negociere pentru pace, adică fix ce se întâmplă acum între Trump și Putin. Actorul ratat nu contează în ecuație. Lui i se dă doar ordine. Atât! Cum a fost și până azi. Urmează domnul Maior. Despre care știm toți ce a fost. Pe unde a fost și unde e. În umbră, ca de obicei. Cu ochelari de soare. Dar deloc de ignorat aș zice eu. Atât cât mă pricep. Vă reamintesc că aveți un ministru al educației de la Cluj. Ăla de vrea să arunce istoria și geografia din programa școlară. Totodată, să nu uităm unde a fost reșapat omul Coldea după ce a fost obligat să demisioneze: la Cluj! Nu vi se pare totul cusut cu ață albă?Oricând se întâmplă ceva în politica internă, eternii grupării clujene apar ca spuma valurilor ce inundă țărmurile. Bolojan e probabil produsul acestora. În neputința lor de a-l arunca peste gard la București pe Boc oficial, s-au chinuit să-l facă să apară măcar în poza de acu două sau trei zile. Era acolo! De fapt ei erau acolo. Boc e doar o marotă. Știți când ne vom lămuri de asta? În momentul în care Bolojan o să ne anunțe că administrația prezidențială o să aibă purtător de vorbe în persoana domnului teolog de la Cluj. Surpriza! Nu știți cine? E, aș! Domnul fost purtător de vorbe, progresist sadea, dl Bănescu. Al cărui domn, socrul este domnul Curticeanu. Un domn extrem de smart și mare cunoscător al palierelor subterane ale puterii. Interesant, nu?! Nu știți care domn Bănescu? De la vorbele purtate ale BOR. Deci, tot de la Cluj! Dacă acest pas se întâmplă, nouă nu ne rămâne decât să ne întrebăm: Avem o țară, ce facem cu ea! O dăm Grupului de la Cluj! Adică, lui Victor Viorel Ponta. QED. Ați înțeles de ce suntem pleava societății? Pentru că domnii de la Cluj cred că suntem „golani și curve”! Domnule Ciolacu, sunteți de la Buzău! Nu de la Cluj! Să nu uitați asta! Că vă reamintesc „#băbăieții” de la Cluj! Bolojan nu există! „Turul 2”, înapoi!

P..S.: Am o senzație de cartea a lui J. Grisham- dosarul Pelican! Sau de film! Să vedem dacă o să fie nevoie de un personaj precum cel jucat de Denzel Washington! Domnul să vă miluiască!

O expoziție de bijuterii antice și contemporane s-a deschis la Muzeul Național de Istorie a României

Data: 13 martie 2025 by Redacția

Proiectul expoziţional „Proto-dandy”, având ca temă bijuteria masculină în preistorie, protoistorie şi contemporaneitate, poate fi văzut în cadrul Tezaurului Istoric de la Muzeul Naţional de Istorie a României, din Calea Victoriei. Expoziţia cuprinde, pe lângă bijuteriile modern și valoroasele pumnale de aur din tezaurul de la Perşinari (secolul al XVII-lea a.Chr.), falerele din tezaurul de la Ostrovu Mare (secolele XVI-XV a.Chr.), podoabele din tezaurul de la Sarasău (secolul al XII-XI a.Chr.), tezaurul de la Sacoşu Mare (secolele XIII-XII a.Chr.), tezaurul de la Hinova (secolul al XII-lea a.Chr.), precum şi podoabele din depozitul de bronzuri de la Tărtăria (secolul al IX-lea a.Chr.). Proiectul expoziţional este o cercetare exploratorie şi experimentală asupra patrimoniului mobil, reprezentat prin podoabele preistorice masculine. Cercetarea urmăreşte o analiză a bijuteriei masculine din punct de vedere istoric (arheologic şi antropologic), material, tehnic şi artistic. Este propusă o expunere teoretică şi experimentală menită să revitalizeze şi să valorifice patrimoniul imaterial, prin reconstituirea tehnicilor arhaice de lucru identificate în urma analizei şi a studiilor de traseologie efectuate asupra unor artefacte descoperite în săpăturile arheologice. În urma studiilor efectuate, se caută modalităţi relevante de introducere a informaţiilor identificate în contextul actual al bijuteriei româneşti şi internaţionale. Această expoziţie se bazează pe urmărirea unui studiu al artefactelor de podoabă analizate din două perspective. Prima tratează aspecte ale materialităţii pieselor (cupru, bronz, aur şi argint) şi particularităţile fizico-chimice specifice perioadei, caracteristicile şi proprietăţile materialelor determinând şi posibilităţile tehnice de prelucrare.

Procedeele de restaurare sunt folosite ca instrumente de cercetare pentru a afla informaţii ce pot răspunde la numeroase întrebări legate de tehnici, tehnologii şi materii prime specifice preistoriei şi protoistoriei. Din perspectiva restaurării, subiectul poate fi analizat printr-o imersiune microscopică ce evidenţiază, dincolo de aspectele vizibile ale pieselor arheologice şi o cercetare asupra materialelor, a durabilităţii acestora, a efectelor generate de produşii de coroziune, starea de conservare, caracteristicile şi aliajele din care bijuteriile sau podoabele erau realizate. Totalitatea metodelor de restaurare folosite pe parcursul cercetării au menirea să reliefeze soluţii de recuperare şi conservare a detaliilor, fiind readuse la lumină acurateţea lucrărilor şi frumuseţea patinei. Studiile despre materialitate au scopul de a prezenta informaţii concludente despre proprietăţile materialelor arheologice, fiind căutate metode prin care acestea pot fi reintegrate în paletarul de materiale folosite în atelierele de bijuterie contemporană.

Proiectul expoziţional – curatoriat de către Paul Popa, expert restaurator în cadrul Secţiei de Restaurare şi Investigaţii Fizico-Chimice şi Biologice a muzeului – a fost realizat în colaborare cu dr. Gabriela Dragomir, şef secţie, Restaurare şi Investigaţii Fizico-Chimice şi Biologice, dr. Cristiana Tătaru, şef secţie Cabinet Numismatic şi Tezaur Istoric, dr. Corina Borş, cercetător ştiinţific, Bogdan Mladin, restaurator, Alexandru Dozsa, restaurator, Andrei Grumeza, muzeograf, lector univ. dr. Ioana Stelea (Universitatea Naţională de Arte), Adrian Roşianu, graphic designer, Teodor Stelian Şandru, arhitect, Ionuţ Dobre, fotograf.

Expoziția „Proto-dandy” nu știu dacă a fost numită prea inspirat. „Proto” = Element de compunere care înseamnă „primul”, „întâiul” (prehistoric, primitiv, de început), iar „dandy” = tânăr elegant, îmbrăcat după ultima modă; om de o eleganță exagerată și ușor ridicolă. Purtarea unor bijuterii de aur și argint de către bărbați era justificată de rangul social pe care îl aveau aceștia, fie ei regi, principi, conducători military, preoți, etc. Femeile erau în principal ocupate cu administrarea casei și gospodăriei, dar și cu educația copiilor. Bărbații se luptau, vânau, pescuiau, se războiau. Marii zei erau bărbați: Uranus, Cronos, Zeus, Odin, Zalmoxis, Prometeu, etc… Un zeu masculin va ara pământul spre apariția noii „recolte” („Mutul va f ..te pământul”). Elementele simbolice aflate pe aceste prețioase bijuterii făceau trimitere în principal la punctul „T – zero”, când se va opri timpul (se va termina) și va fi un adevărat război al lumilor. Vor dispare specii vechi și vor apare specii noi. Va apare un Soare Nou strălucitor (ca zeii), un Pământ Nou și un Timp Nou. Fiind vorba de un lucru care se repetă la mii de ani, omul uită și trebuie să își aducă aminte periodic de acest cataclism. Femeia are în casă războiul de țesut, pentru că ițele sunt déjà puse în timp și spațiu, urmează a se țese, zi și zi…Pornind de la coifurile de paradă sau ritual ale principilor geți („cu ochi”), la brățările „șerpești” de aur dacice (purtate și de eroul Ghilgameș și de pleiada de zeități egiptene), trecând la aplice ce se adăugau pe veșminte, la fibule, la harnașamentele cailor, la scuturi, la spade și pumnale, aceste personaje reprezentau zeități. Până și calul lor, ce îi ajuta la drum, devenea ca un altar aflat în plină mișcare, cu harnașamente încărcate de aplice, cu șei ornamentate și valtrapuri de mătase. Atrăgând atenția, solicita cumva privitorilor și o înțelegere a simbolurilor pe care le purtau cu mândrie. Nu se purtau acestea „la întâmplare”. Nu oricine avea dreptul de a se prezenta astfel în fața mulțimilor. Dacă coifurile „cu ochi” au rămas unicate de acum 2500 de ani, stindardul dacic draconar a fost preluat de armata romană după înfrângerea regatului lui Decebal și purtat sute de ani în bătaia vântului. Îl putem vedea pe Arcul de Triumf al lui Galeriu (250 – 311 d.Hr.) de la Salonic (Grecia), unde este reprezentată armata dacilor victorioasă. După anul 357 d.C., împărații Constantin și Iulian Apostatul aveau steaguri-dragon personale, purpurii, aceasta culoare desemnând casa regală. Din secolul V, intră în standardele militare un nou rang: „magister draconum”, amintit în numeroase inscripții și într-un poem de Prudentius. „Magister draconum” era comandantul tuturor draconarilor, având poziția imediat după cea de tribun. Se pare că se formase o școală de draconari sau un club de elită. Prudentius, în Peristephanon, îi cântă pe draconarii care poarta colane de aur, ca recunoaștere a aportului adus în bătălii. Ammianus scria însă că draconarii erau aleși dintre purtătorii de colane de aur, arătând că numai elita putea primi o asemenea funcție. Inscripții din Sardinia arată existența rangurilor de „optio draconarius” și „bearcus draconarius”, poziții superioare, aflate sub poziția de magister. Draconarii sunt amintiți și ăn manualul „Strategikon” al împăratului bizantin Maurikios (582 – 602 d.C.). La acea vreme, mai exista o școală de draconari, dar își pierduse însemnătatea militară, rămânând cea religioasă. Draconarii erau conduși de un grup de10 clerici atașat unei prefecturi. Este posibil să fi fost vorba de misterioasa „castă IO”, a conducătorilor războinici, castă la care își declarau apartenența toți marii voievozi români. Aceasta fusese înființată după tipicul celei religioase, formată din 10 mari preoți ai zeului solar Baal, numiți „decebali”. După secolul VI, draconarii dispar din armata bizantină. Steagurile-dragon au continuat să rămână în uzul cavaleriei în Caucaz și Georgia, iar în vest, purtat de către francii lui Carol cel Mare, după cum apare în „Psalterium Aureum”, ca ilustrată la Psalmul 59. Tapiseria Bayeux înfățișează „Dragonul din Wessex”, purtat de către draconarul Harold Godwinson în bătălia de la Hastings (1066), acesta murind apărând stindardul cavaleriei. Urmatoarea ilustrată este din secolul XIV și apare în manuscrisul „L’Histoire de Merlin”, a lui Robert de Boron. Îl purta legendarul rege Arthur. Velsii (rudele vlahilor) trecuseră Y Draig Goci (Dragonul Roșu înaripat) pe steagul lor, unde se află și astăzi. În creștinism, dragonul este asociat, în sensul de supunere, cu Sf.Gheorghe din Capadochia, tot un cavaler din vechiul neam geto-dac. Iar Sf. Gheorghe este patronul regilor britanici! Statuile de daci imperiale stau și ne privesc de la Roma în nețărmurita lor înțelepciune, ținându-și mâna stângă protejată în eșarfă („mâna scutului”). Poate bijuteriile contemporane sunt destinate doar înfrumusețării și „împăunării”. Rolul tuturor acestor bijuterii antice nu era doar de etalare, de prezentare. Ele „vorbeau” prin simbolurile reprezentate. Tot ce era „scris” în aur, argint, porfir și marmură (materiale prețioase) era important pentru cei ce știau să „citească”. Puteți vizita personal aceste exponate, spre convingerea dumneavoastră. Expoziţia de bijuterie contemporană „Proto-dandy” este deschisă la Muzeul Naţional de Istorie a României, în cadrul Tezaurului Istoric. (G.V.G.)