Îl cunoșteam de pe vremea când eram elev la seminar. Ne vorbea despre dânsul un elev mai mare, șef de dormitor la clasa mea. Părintele fusese preot în satul lui, undeva prin Mehedinți. Era un sat în care preotul fusese pasager, prezent doar pe la serviciile religioase. Nu aveau biserică acolo. A venit părintele într-o bună zi și a făcut acolo adevărat apostolat, inclusiv biserică nouă. Știu că acel elev, cred că Ivan se numea, vorbea despre Părintele Caliopie cu adevărată religiozitate, povestea despre greutățile cu care se confrunta în perioada stalinistă și despre reușitele sale.
Mai târziu, când am ajuns diacon la mitropolie, în 1976, Părintele Caliopie era exarhul mănăstirilor din Oltenia. Venea des la mitropolie. Avea un chip plin de bunătate, mereu zâmbitor când mă întâlnea. Vorbea cu mine foarte respectuos și mă sfătuia părintește. Cu dânsul greutățile nu mi se mai păreau așa grele, iar răutățile oamenilor nu mai mă răneau așa mult. Mi-a devenit un adevărat bunicuț, un prieten mai mare, căruia puteam să mă destăinui cu încredere. I-am câștigat bunăvoința și dânsul mi se destăinuia adesea, spunându-mi lucruri pe care, cu siguranță, nu le spunea oricui. Când aveam necazuri cu mitropolitul Teoctist, care mă presa ca să-mi conving soția să se retragă de la Facultatea de Filozofie, Părintele Caliopie mă sfătuia părintește: „- Rabdă, Sandule, mai ai puțină răbdare! Ăsta moare în curând! La cutremur a scăpat într-o fereastră a palatului. De atunci e grav bolnav! Ia medicamente cu pumnul! Tu ești tânăr, ai viitorul înainte! Va fi bine!”
Ce-i drept, profețiile acestea ale Părintelui Caliopie nu s-au împlinit, fiindcă mitropolitul Teoctist a mai trăit câteva decenii după aceea, dar pentru mine era o încurajare.
În seara zilei de 30 martie 1981, preot fiind, am ajuns în București foarte obosit. Abia așteptam să mă odihnesc câteva ore. L-am întâlnit, însă, pe părintele Caliopie Georgescu, stareț la Mânăstirea Lainici la vremea aceea, cu care am întreținut o convorbire de două ore. A donat și dânsul 2.000 lei Parohiei Malovăț. Venise în București pentru ca să-și definitiveze formalitățile, urmând ca peste câteva zile să plece pentru o lună la Locurile Sfinte.
Părintele Caliopie mi-a vorbit despre Gala Galaction, cu care a slujit ca preot. Gala Galaction s-ar fi apropiat mult de masonerie, dar, așa cum i-a mărturisit părintelui Caliopie, a făcut acest lucru pentru a vedea cum se pune acolo problema Bisericii și a Țării. Galaction avea o minte formidabilă. Era dornic să știe totul. În timpul căsătoriei(se căsătorise cu o fostă călugăriță!), cu toate că era aproape un mistic, a avut o „cădere”, începând o „goniță”, pe care o va regreta public în Jurnalul său. În acest jurnal, Gala și-a făcut o „mărturisire publică”. În ultima parte a vieții paralizase. Când recunoștea pe cineva, urla, fiindcă nu mai putea să vorbească. Soția l-a îngrijit cu devotament până în ultima clipă.
Părintele Caliopie mi-a vorbit, de asemenea, despre arhimandritul Iuliu Scriban, cu care iarăși a slujit ca preot. Inteligența lui Scriban era de-a dreptul uimitoare. Vorbea curent zece limbi. Împreună cu episcopul Vartolomeu Stănescu al Olteniei, a mers la un congres în Apus(nu mai rețin localitatea!). A avut cel mai mare succes dintre toți participanții. Răspundea, de la tribună, fiecăruia în limba lui. I s-a acordat de trei ori mai mult timp decât celorlalți vorbitori. În timpul primului război mondial a fost implicat printre cei care promulgaseră o „proclamație”, alături de Gala Galaction și Tudor Arghezi. Gala o concepuse, iar ceilalți o semnaseră. Scriban fusese condamnat la moarte. A reușit să ajungă la rege, căruia i-ar fi vorbit șase ore neîntrerupt. În final, șeful statului ar fi spus: „- Scriban să nu fie executat, dar cât voi fi eu rege, el să n-ajungă episcop!”
La congresul de care făceam vorbire mai sus, cică l-ar fi întrebat ceilalți participanți: „ – Ce ești tu în Biserica ta?” El le-a răspuns: „ – Ia, acolo, și eu un biet călugăr! M-a luat episcopul să-i car bagajele!”
Mânăstirea Lainici este considerată ca „gospodărie anexă” a mitropoliei. Anual îi dă acesteia câte 800.000 lei, dar timp de șapte ani mitropolia n-a alocat nimic pentru reparații. Toate reparațiile s-au făcut acolo în ultimii doi ani din munca voluntară a călugărilor și „din ce s-a putut”! În eparhia Olteniei numai mânăstirile Tismana și Polovragi au statut de mânăstire propriu-zisă.
În toamna lui 1980 a venit la Lainici poetul Ioan Alexandru cu soția și doi copii. Soția a impresionat prin sobrietate și seriozitate. E nemțoaică. Feciorul cel mic, de vreo patru ani, se contrazicea cu taică-său pe diferite teme.
Părintele Caliopie mi-a vorbit apoi de Părintele Aristide G., recunoscut în tinerețe pentru cultura sa. Căsătorindu-se cu o femeie bogată, cu 80 pogoane de pământ, s-a ratat și s-a ramolit complet. În ultima vreme a ajuns ca un cerșetor. Nici nu se mai spăla. Femeia îl tortura după bunul plac.
Mi-a vorbit despre mitropolitul Nestor. Îl acuza de prea multă toleranță față de unele abateri disciplinare. Pentru a nu lăsa portițe de interpretări necorespunzătoare, mitropolitul tăcea, în timp ce preoții vorbeau despre mașini, despre meciuri, despre altele asemenea cu prilejul unei sfințiri de biserică. Mi-a dat câteva aspecte dezolante cu privire la starea unor preoți din județul Gorj.
Lasă un răspuns