Când eram elev la seminar, ba chiar şi student, în vacanţe, colindam satele, în special cele de munte şi culegeam cântece bătrâneşti, bocete, colinde, colocăşenii, obiceiuri şi altele. Unele dintre acestea le-am publicat de-a lungul anilor, altele mi-au rămas în manuscrise sau pe casete. Într-o zi am fost îndrumat la doamna D. T. Avea pe atunci 36-37 ani, dar faţa îi era zbârcită şi, în general arăta mult mai trecută. Era la vremea prânzului şi tocmai venise acasă. Fusese la săpat, pe bani, la un vecin. Ne-am aşezat pe marginea drumului şi-am vorbit multe şi de toate. Din când în când întrerupea discuţia şi-mi cânta încet, aşa cum numai ea ştia să cânte, câte o doină, în care simţea că-şi exprimă mai bine gândurile şi trăirile.
Auzisem despre dânsa de câţiva ani. O auzisem cântând la radio, o văzusem la televizor. Îi apăruse chiar un disc. Nu era o oarecare. Câştigase câteva concursuri de prestigiu, aşa încât stilul ei devenise reprezentativ în zonă. Ai fi crezut că e în culmea fericirii. De unde! Era sfâşiată de dureri adânci. Soţul ei era foarte gelos şi cu greu îi dădea voie să plece de acasă la vreun concurs, spectacol sau înregistrare. Când se întorcea de acolo, în loc să se bucure şi el de succesul ei, îi lua banii câştigaţi, se îmbăta şi o bătea. O bătea de moarte! Atunci când vorbea cu mine era răguşită. Spunea că de mai bine de trei săptămâni se afla în acea stare. Nu era răcită. Tocmai aducea o spinare de lemne în croşnă şi soţul ei venise pe la spate, o prinsese de funia care-i trecea peste umăr, o izbise, o târâse, iar funia i se încolăcise în jurul gâtului. Soţul era înfuriat, fiindcă seara, aflat pe undeva într-o colonie împreună cu alţi tăietori de lemne, o văzuse pe soţia sa cântând la televizor şi i se păruse, vezi Doamne, că zâmbeşte mai nu ştiu cum. Ortacii de muncă râseseră de el, iar lui atât îi trebuise. După ce mi-a povestit toate acestea şi altele asemenea, am îndrăznit să-i zic: „– Dumneata eşti o personalitate a folclorului, a cântecului românesc. Nu-i păcat să-ţi îngropi talentul ce ţi-a fost dat?” „– Ce să fac, dom’le?” m-a întrebat. „– Divorţează!” i-am zis, convins fiind că aceea e soluţia salvatoare pentru ea. A tresărit, m-a privit fix pentru câteva clipe şi mi-a zis: „– Domnule, eu sunt cununată cu bărbatul meu!”
Am înlemnit. Nu mă aşteptam la un asemenea argument. Simţeam cum roşisem până în vârful urechilor de ruşine. A continuat: „– Ştiu că n-aş muri de foame. Mi-aş lua fetele şi m-aş duce în lume. M-am gândit de multe ori şi la asta, dar nu pot. Sunt cununată. Întâmplă-se ce s-o întâmpla de acum încolo, nu mi-e teamă. Am două mulţumiri, pe care nu mi le mai poate lua nimeni. În primul rând, cântecele mele au fost înregistrate la radio, la televizor. Cât va fi lumea, voi fi şi eu acolo, se va pomeni şi numele meu. În al doilea rând, mă bucur că fetele mele cântă aproape la fel ca mine. Poate vor avea ele mai mult noroc în viaţă!
Au trecut de atunci mai bine de cincizeci de ani, dar îmi amintesc de această discuţie de câte ori îi aud glasul sau o văd la televizor. Aş putea spune că este geniul neînţeles. Ar fi prea simplu. Cred mai degrabă că domniţa cântecului mehedinţean este tipul adevărat al ţărăncii românce, care a înţeles cu adevărat, dintotdeauna, seriozitatea actului de întemeiere al unei familii, sfinţenia cununiei. Am dat-o drept exemplu multor mirese, ba chiar şi unora dintre acelea pe care „de le zgârie pisica / dau fuguţa la mămica”. Dacă am avut cui!
Lasă un răspuns