De două luni, aproape de granițele țării noastre se aud bombardamente. Zi și noapte cad bombe și rachete de tot felul spulberând clădiri publice și rezidențiale. Spitale, școli, grădinițe, blocuri de locuințe, muzee, teatre, biserici, magazine, adăposturi și multe alte imobile sunt spulberate în câteva clipe. Zi și noapte pământul este răscolit de explozii, ard focuri imense și cerul este acoperit de nori negri de fum. Acolo unde până mai ieri erau străzi și bulevarde pe care circulau oameni și mașini, parcuri în care se jucau copii, magazine în care se făceau cumpărături, școli în care se învăța carte sunt astăzi gropi imense și munți de resturi. Mii de oameni de toate vârstele, profesiile și stările sociale sunt sfârtecați și amestecați cu dărâmăturile, alte mii și mii sunt răniți și schilodiți pentru tot restul vieții. Milioane de femei, copii și bătrâni și-au luat lumea în cap și fug îngroziți peste graniță, cu moartea în spate și nădejdea în suflet. Sunt distruse vieți, familii, idealuri. Mii și mii de soldați mor, fie că apără țara, fie că o atacă. Sunt vieți de oameni tineri, oameni care se pregătiseră pentru anumite cariere, care își clădiseră visuri de viitor, care au lăsat acasă părinți, soții, copii, frați. A venit ordinul și a trebuit să plece la luptă!
Până mai ieri noi, cei din lumea civilizată, eram convinși că războaiele sunt specifice trecutului sau lumii a treia, lumii sărace și înapoiate. Nu credeam că ororile ce se petrec azi în Ucraina mai pot fi produse de oameni care mânuiesc calculatoarele, care se plimbă printre stele cu navete interplanetare și cuceresc cosmosul, care studiază în laboratoare tainele lumii și ale materiei. Și totuși!
Multe dintre monumentele închinate eroilor neamului românesc reprezintă câte o femeie, care ține pe brațe un soldat rănit sau mort. În Austria, într-un mare muzeu, este o sală uriașă, în mijlocul căreia, pe un scaun, șade o femeie cu un tânăr soldat, mort, în brațe. Este simbolul femeii din toate timpurile și din toate locurile, fie că e mamă, fie soție, sau soră sau fiică, care are nefericirea să-și vadă copilul, soțul, fratele sau tatăl plecând în război, care așteaptă cu înfrigurare zi și noapte vești de pe front, care se roagă cu lacrimi de sânge lui Dumnezeu, Maicii Domnului și tuturor sfinților să i-l aducă înapoi viu și nevătămat. Fiecare dintre astfel de femei se aseamănă Maicii Domnului sculptate de Michelangelo în Pietà, care-și primea pe brațe Fiul coborât de pe cruce.
Mă întreb dacă cei care pornesc războaie se gândesc vreodată la râurile de sânge ale soldaților morți sau răniți, ori la fluviile de lacrimi ale femeilor care au viața legată într-un fel sau altul de acei soldați. Mă întreb dacă se gândesc vreodată la suferința pe care nimeni n-o poate măsura a celor de pe front și a celor din spatele frontului, a celor de acasă, în special a femeilor. Statisticile numără morții și răniții, gloanțele și bombele, rachetele și tancurile, dar scapă întotdeauna din vedere tonele de suferințe din sufletele femeilor care au pierdut pe cineva pe front. Durerea acestora este pentru tot restul vieții. Am cunoscut mame îndoliate, care mai aveau singurul ideal în viață acela de a muri cât mai curând, ca să-și mai poată revedea pe cel scump rămas pe câmpurile de luptă sau în morminte fără cruce. Am cunoscut văduve de război, care și-au dus crucea văduviei de la 20 de ani până la adânci bătrânețe, crescându-și copiii, făcându-și muncile, ținând loc și de mamă și de tată, și de bărbat și de femeie la casă. Am cunoscut multe „fete bătrâne” de la mine din sat, care și-au așteptat iubiții să revină de pe front până le-a-nghițit și pe ele pământul.
Vorbim despre eroii căzuți pe front și bine facem. E datoria noastră sfântă să facem asta. Niciodată nu vorbim însă de eroinele din spatele frontului, eroinele fără nume, care s-au topit în tăcere, trudind să ducă singure jugul casei, ducând în suflet ca pe-o cruce dorul de cel plecat, sperând mereu, dincolo de toate evidențele, că, poate-poate, într-o bună zi, îl vor vedea intrând pe poartă. Îi fac toate pomenile și toate parastasele, așa, ca să fie făcute, ba chiar îi fac și mormânt cu cruce în cimitir, ca „să fie și el în rândul lumii”, dar continuă să spere și să aștepte…!
Se opresc bombardamentele, tac tunurile, se încheie pace, se reclădesc orașele și satele distruse, cresc flori sau mărăcini pe mormintele celor căzuți în luptă, se dau decorații, se scriu pagini de istorie și viața își reia cursul. Numai inimile mamelor, soțiilor, surorilor sau fiicelor sfâșiate de pierderea celor iubiți continuă să sângereze multă vreme, de cele mai multe ori până când moartea îi ajută să se regăsească.
Mă întreb dacă cei ce pornesc războaie au mame, soții, , iubite, surori sau fiice, dacă au înțeles vreodată ce înseamnă dragostea și durerea din sufletul unor asemenea femei din viața lor.
Mai mă întreb și întreb, dacă cei ce pornesc războaie de cotropire sunt într-adevăr oameni!
Lasă un răspuns