Un singur Dumnezeu, un singur steag!

Dar, „dacă e ordin, cu plăcere”, nu?!… Nu discutăm! Cel puțin nu noi, ăștia de-am făcut armata și mergem, de e nevoie la un război în care nu nevoile noastre „ne cheamă/ne strigă”… Nu că am mai putea să ne aruncăm prin tranșee, să ne trântim prin noroaie (în fond, doar dacă ne dor toate cele, înseamnă că suntem vii, nu?!), nici să ochim prin ceața depărtării ei de prezbitism, ce armată de pretorieni, una medical-militară a rezerviștilor „prezbitirieni” de vârsta a doua, dar măcar știm să băgăm glonțul pe țeavă… Și vom și cânta! Că așa se merge la război! Cu pieptul înainte și intonând imnuri militare! Că nu se vor potrivi versurile, iarăși este doar o  chestiune subiectivă… Și, tot așa, la o adică le înlocuim din mers, că batalioanele pot traversa munții chiar de le flutură alte însemne pe umeri…

Dar nu vom capitula! Vom ceda un pic „comanda”, trecând Armata Română, dar „numai în situații de criză”, sub dispoziția Nato… Că nu o să ne împiedicăm în detalii… Desigur, nu va conta că Armata Română își va ceda și Istoria, și Sacrificiile, și Jertfele unei structuri cu un oarece istoric… Și ăla cam negru pe la colțurile agresiunilor și crimelor de război… Dar, de va fi „ordin”, chiar și cu neplăcere, ne vom supune… Orbește, că așa e când mărșăluiești… Și nu vom auzi din urmă gemetele semenilor și urletul din ceruri al bombelor din Iugoslavia… Nu ne vom dezlega șireturile din nodurile de îndoială ale rostului de a îngenunchea în fața unei structuri mult prea mici față de noi, ca simbol… Dacă vrea Nato să ne ia comanda, ne-o ia!… Că așa au decis niște civili; fie ei și guvernanți. Iar noi, ceilalți, nu comentăm… Că e ordin!

Dar de la cine e „ordinul” până la urmă?! Și, mai ales, cine sunt acești „ei” de au dreptul să aprobe această „detașare”… Că doar nu e o predare, asta am stabilit-o deja! Și ce înseamnă acest eventual transfer, temporar, al comenzii Armatei Române către Nato? Nu este cumva o spălare pe mâini a guvernanților noștri? Chiar își închipuie că așa nu vor avea sângele unor semeni pe mâini?… Și până unde se poate „desfășura” această predare a comenzii? Nu cumva și dincolo de granițe? Căci, după ce am cedat comanda, nu doar o să inversăm drapelele, ba poate le și înlocuim, înlăturând tricolorul neamului și punând flamurile de tropăitor, ocupant în „dezocupare” al Nato, dar dacă suntem trimiși la luptă, sub alte însemne, doar pe post de „carne de tun”?… Iar cei ce decid acum transferul de comandă militară nu vor avea, la o adică, nici o grijă, nici o remușcare… Căci, așa cum astăzi evită întrebările esențiale, așa vor proceda și atunci; dar cu răspunsurile… Pentru că ei sunt „doar niște politicieni”… Chiar de au prin sertare și tresele de militari…

De fapt, toată această cedare a comenzii către Nato înseamnă doar lașitate din partea guvernanților… O detașare politică din posibilele stări de mustrări de conștiință, nu ale lor, că nu au, ci ale țării… Și poate că pentru guvernanți, Gloria, Mândria, Istoria și Demnitatea Armatei Române nu contează… Dar asta nu înseamnă, nici măcar sub semnătura unui general de guvernanță civilă că au dreptul de a decide predarea comenzii Armatei Române din mâinile oștenilor ei! Pentru că ostașii noștri au un singur steag sub care luptă!

Un singur Dumnezeu, și un singur steag!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*