Arhivele pandemiilor… (3)

Holera este o altă epidemie majoră, care a făcut ravagii în Europa şi nu numai în secolele trecute. Ca şi pentru ciumă şi variolă, bibliografia referitoare la această epidemie este imensă. Noi ne vom referi însă la documentele din arhiva Protoieriei Mehadia, tocmai pentru a scoate în evidenţă, pe de o parte, elemente inedite, iar pe de altă parte noi indicii privind răspândirea bolii în Banat. Pentru prima dată se vorbeşte în aceste documente într-o pastorală a episcopului Maxim Manuilovici al Vârşeţului din 1831. Până la acea dată, episcopul mărturiseşte că boala era necunoscută în părţile noastre. Ca măsuri de prevenire şi combatere a epidemiei, erau indicate următoarele: Popularizarea tuturor ordinelor, poruncilor şi oricăror documente pe această temă venite din partea autorităţilor civile, militare, bisericeşti etc.; Curăţenie desăvârşită în case, îmbrăcăminte etc.; Hrană consistentă pentru întărirea organismului, ca să lupte cu boala; Evitarea tuturor viciilor şi activităţilor, care ar fi dus la epuizarea organismului; Văruirea cât mai des a locuinţelor; Evitarea unor alimente, precum fructele, pepenii, porumbii verzi (fierţi, copţi etc.) şi castraveţii; „Cel mai bun mijloc vindecători împotriva colerei e apa de poame de boabe de pin (…), care să face şi să întrebuinţază aşa: poamele să pisează mai înainte în pivă, apoi, aşa pisate, se fierb şi apa de aici străcorată, încă caldă fiind, să bea”; Suspendarea posturilor, indiferent care ar fi ele: „Iar fiindcă Sfânta noastră Biserică foarte aspre posturi ne impune, care slăbesc trupul cel omenesc, pentru aceia noi, cu puterea pravoslavnicei Bisăricii noastre, pre voi pre toţi la întâmplarea aceştii primejdioasă boală vă dezlegăm şi vă rânduim, ca slobod şi făr(ă) de nici o frică în zilele de post, pănă când boala aceasta de tot va înceta, mâncări de slastă (de frupt, de dulce – n.a.) a întrăbuinţa să puteţi, fiind tare încredinţaţi că prin aceia nu veţi pângări legea cea creştinească, căci noi, prin rugăciunile noastre, pre Atotputernicul Dumnezeu milostiv vom face, ca Tatăl şi Făcătoriul nostru, Carele măntuirea, iar nu p(i)eirea noastră pofteşte, pentru nepostire să ne ierte”.

Este cutremurătoare imaginea vremurilor trecute, ce-o descrie acelaşi episcop, Maxim Manuilovici, când iarăşi se punea problema postului: ,„âte bătăi grele, răzmiriţi, tătari, turci, asupra ungurilor! De căte ori ciuma, nefiind cucuruzu, ci săcara (…) cu meiu dease foameţi mari, ţara spărgea de tătari. Români(i) în mare foamete la munţi fugiţi, creştini numiţi, măcar că sărbători, posturi n – au ţinut, însă curăţia şi-au ţinut. De ajunul Crăciunului încoacea, de Postul mare a Paştelor mai târziu au înţăles. Prin păduri fără sămănături, băşcăşiţi (despărţiţi – n.a.), ascunşi, ciuma trei ani, foamea mare printrînşi(i) mulţimea au murit. Pădurile cu putrejuni s-au împuţit şi i-au mistuit. După care, de nevoi, o mu(i)ere rămasă văduvă cu doi prunci vii aflându-să, o întrebară (ce-a mâncat) şi spusă că cu rădăcini de (i)erburi, coajă de copaci au mâncat. Însă copii(i) să dezvăliră (mărturisiră – n.a.) că carne friptă au mâncat, unde aproape de ei oameni morţi aflară şi ea adeveri că au tăiat de pe ei carne şi au fript. Întăi prunci(i), apoi ea au măncat şi-au scăpat şi au (i)ertat-o. Pe atunci într-acest Banat 30 de ani cocoşu (n-au căntat), Postul Mare moşi(i) cu vreo babă bătrănă l-au început şi (pe-al ) Crăciunului, Ajunu(l), numai o zi i-au ţinut. Militari(i) în răzmeriţa turcească tot carne, dar turci(i) în Ostrov închişi 60 de cai au măncat, întră care şi al meu unul au fost. Paşa me-au spus când s-au dus. În Sfiniţa (Şviniţa – n.a.), (în) anul (1)803, februarie, martie, Păresimile, foamete. Preotul me-au scris, eu am slobozit peşte să mănânce, iar nu cai, cum cerea. Români(i) pă postul Crăciunului nunţi cu berbeci graşi făcea şi spun (unii), că popa, văzând găoci de oaă roşi(i) pe uliţă, află că-s Paştile venite. De veţi întreba moşi-babe, mai multe vă vor spune. Iar feciori(i) piştărăi (piţărăi – n.a.) colindători, încă vă adeverează şi păcurari(i) de acasă în munţ(i) să suiţ(i) de postu(l) Sâmpetrului şi pe a(l) Săntămării, ziua (de) vineri o ajună, seara (…) măncă străgheaţă, beau zăru şi de nu, fură oaă altuia, da(r) nu înşeală, nici asupreşte pre cineva, de-s curaţi şi iertaţi”.

Se pare că trecuse epidemia de holeră în 1835, fiindcă în acel an noul episcop de Vârşeţ, Iosif Raiacici poruncea tuturor preoţilor să ţină cu stricteţe posturile şi să predice cu orice prilej credincioşilor despre post. Pe preoţii şi credincioşii, pe care i-ar fi descoperit că nu păzesc posturile, îi ameninţa cu grele pedepse; Prezentarea urgentă a tuturor celor ce au semne de boală autorităţilor şi mai cu seamă medicului. Cu cât era mai repede tratat de medic, cu atât bolnavul avea şanse de însănătoşire. Episcopul atenţiona pe enoriaşii săi din eparhie: „nicidecum îndrăznind în casăle voastre a-l ascunde, căci beteşugul acesta numai la început, prin întrebuinţarea bunelor mijlociri doctoreşti să poate tămădui. Iar de să va ascunde un ceas sau doao, atunci este aducătoare de moarte şi să lipeşte de toţi cei din casă şi în scurtă vreme întreagă familia să stinge”. Aceste măsuri preventive, episcopul le socotea adevărate „porunci bisericeşti”.

Simptomatologia bolii este descrisă cu lux de amănunte de către episcopul Maxim Manuilovici în pastorala sa 18 iulie 1831: „mare durere în cap şi în rânză (stomac – n.a.), vomirea şi urdinarea deodată, răcirea mănilor şi a picioarelor şi grabnica slabire a trupului întreg”. În 1831 se cereau situaţii exacte cu cazurile de holeră din fiecare localitate. „Şi, măcar că (e) bine ştiut, că prin locurile eparhi(e)i noastre acea sus-zisă omorâtoare boală preste măsură nu s-au lăţit”. Un nou val de epidemie se resimte în Banat în 1836-1837, fiindcă în 1837, episcopul Iosif Raiacici cerea situaţia morţilor de holeră din cursul anului 1836, parte bărbătească şi femeiască, de la fiecare parohie în parte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*