Despre Iuliu Maniu se poate spune că a fost omul politic total, domeniul politic fiind de fapt, unica sa preocupare. A întărit el însuşi această constatare când a afirmat că viaţa particulară e dominată tot de politică, singura sa pasiune. Când, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, s-a retras la Bădăcin, a făcut-o pentru a medita la politică. Aşezat pe banca aflată la umbra unui păr bătrân, găsea liniştea atât de necesară după tumultul rezervat de activitatea în guvern sau pe băncile parlamentului. La Bădăcin, era vizitat rar de prieteni. Îi aştepta la Cluj, pentru a parcurge împreună „drumul anevoios şi lung” până în satul vacanţelor sale de vară. Bădăcinul, proprietate pe care străbunii săi o primiseră odată cu înnobilarea de către împăratul Leopold, îl atrăgea irezistibil. Proprietatea era administrată de sora sa, Cornelia, călugăriţă franciscană. Aceasta amenajase o capelă într-o încăpere a conacului, aici venind la rugăciune, de sărbători, şi oameni din sat. O altă odaie a fost transformată în farmacie, pusă la dispoziţia sătenilor. La nevoie, Cornelia Maniu se îngrijea de sănătatea consătenilor săi. Maniu însuşi era sensibil la nevoile sătenilor, sprijinindu-i cu medicamente sau cu câte un sfat.
Atmosfera bucureşteană nu i-a priit prea mult. Nu se putea împăca, oriunde s-ar fi manifestat ele, cu moravurile, viaţa uşoară, parvenitismul, îmbogăţirea rapidă la care se ajungea prin mijloace dubioase. Locuia, în anii treizeci, cel puţin, la hotel, la fel ca mai toţi ardelenii din politica mare, într-o cameră, şi ea modestă, de la Athene Palace. Vizitându-l, într-o seară, C. Xeni, în lucrarea Figuri ilustre din epoca României Mari, l-a surprins „mâncând singur în odăiţa lui, pe un colţ de masă, pâine neagră din care tăia tacticos cu un cuţitaş şi câteva mere fumoase, pe care cu mândrie spusese că le-a adus de la Bădăcin.” Or asta l-a îndemnat pe finul observator şi portretist de oameni politici să-l asemene unui ascet, dar şi să-i găsească greu corespondent în privinţa sobrietăţii şi a modestiei. „Văzându-l de aproape, nu o dată mi-am zis: „Mare forţă e modestia.”
„Pentru domnul Maniu politica este un sport pe care nu-l refuză minţii nici un moment”, constată un redactor al ziarului „Curentul” (17 octombrie 1935), care-l chestionase pe fostul prim-ministru în legătură cu timpul său liber. „O a doua natură, un stimulent fizic, am putea spune. Chiar bolnav fiind, se lăsa atras de politică şi discuta politică, deşi se găseşte ţintuit la pat, are febră, iar medicii i-au interzis să obosească vorbind.”
Un episod interesant relatează Emil Ghilezan în dialogul cu Andrei Niculescu. Maniu trebuia să ajungă la București cât mai grabnic, în care sens se deplasează la Ciucea. Acolo află că trenul nu oprea. Omul politic e dezamăgit, se întreba cum poate ajunge, în condițiile acestea, la București. Fără a-i cere acordul, Ghilezan îl convinge pe șeful gării să oprească acceleratul, arătându-i motivele. Nu bănuia muștruluiala la care va fi supus de către liderul țărănist care îi reproșează ilegalitatea comisă, faptul că se încalcă niște reguli.
După unii, Maniu a făcut politică mai altfel, în raport cu moravurile care proliferau. Un mod de a fi în spaţiul public, onest şi riguros, pentru unii, rigid, care a nedumerit, a incitat la critici. El nu doar vorbea despre democraţie, acţiona în spiritul ei. Nu a fost interesat de foloase materiale, a refuzat intrarea în consilii de administraţie, fapt probabil unic. Fireşte, omul politic a şi greşit, s-a înşelat în previziuni, iar fixarea încăpăţânată în principii i-a dat un anumit imobilism. I s-a imputat „regionalismul”, deloc benefic unificării sufleteşti a românilor de pe cele două versante ale Carpaţilor. Liderul ţărănist a criticat ceea ce el a considerat centralism, promovat de guvernele liberale, prin metode pe care le considera brutale şi care nu ţineau seama de tradiţii şi de spiritul locului, politicianismul răspândit, considera el, tot dinspre sud, corupţia pe care au susţinut-o mai ales cei care au apucat poziţii politice şi economice în oraşele ardelene. În toiul disputelor politice cu liberalii, Maniu nu a votat Constituția din 1923, după cum n-a luat parte la încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba Iulia. A fost un adversar al Regelui Carol al II-lea, după ce l-a sprijinit la întoarcerea în țară. Fireşte, acuzaţiile lui Maniu erau şi temă de campanie politică, cu exagerările şi generalizările care nu au servit întotdeauna judecata corectă. Acelaşi om aprecia ce s-a făcut bun în vechiul Regat în materie politică şi socială, culturală, inteligenţa şi talentul care au dat roade aici.
Nu-i mai puțin adevărat că, veniți la putere, țărăniștii n-au reușit să aducă o rezolvare problemelor societății românești traversând puternica criză economică. Chiar Iuliu Maniu a fost prim-ministru în trei rânduri, primul mandat fiind mai lung (noiembrie 1928-iunie 1930), nu a reușit să-și pună în aplicare programul.
Înainte de a ajunge la guvernare, în aprilie 1926, s-a întâmplat „un fapt fără precedent”, cum consemna C. Xeni. Regele i-a cerut lui Iuliu Maniu să formeze guvernul, aprobase lista propusă, încât, în acea zi, urma să fie depus jurământul. “La ora 11 dimineața – notează Xeni – noii miniștri, îmbrăcați în frac si cu decorațiile reglementare sunt adunați în camera ce șeful noului guvern ocupa în Hotelul Athenee-Palace. I-am văzut personal. Partizani numeroși umpleau holul si trotuarul din fața hotelului. După atâția ani de luptă sunase în fine și pentru ardeleni ceasul meritat al satisfacției. Se astepta febril telefonul maresalului regal pentru ca cortegiul sa pornească la Palat pentru juramânt.” Într-un târziu telefonul suna, Maresalul Palatului anunțându-l pe Maniu ca regele a hotarât sa revina asupra deciziei. Prin urmare, l-a însărcinat cu formarea guvernului pe Alexandru Averescu. Peste o oră, spre uimirea generală, întrucât partidul sau era lipsit de popularitate, maresalul depunea juramântul. „Guvernul Maniu (mai exact ceea ce ar fi trebuit sa fie acesta –n.n) a plecat pe la casele fiecăruia și a lepădat fracul. Un lucru ca acesta nu se poate uita. Și desigur constiinta ranită a lui Maniu nu l-a uitat.“ S-a spus că o asemenea răsturnare a situației ar fi fost generată de Ionel Brătianu, adversar politic al lui Maniu.
Adversarii săi politici au vorbit despre „iezuitismul desprins la Blaj”, încercând să explice spiritul său rigid. Ceea ce au considerat inamicii drept ipocrizie, armă principală de acţiune, a fost, susţine omul politic, rezultatul ”deprinderii de a spune ceea ce vrea şi ceea ce-i convine.” Şi-a impus trei reguli, a afirmat el, de care a uzat adesea: să vrei, să ai răbdare, timpul să nu te facă să uiţi ce-ai vrut.
Şi concluzia ziaristului de la „Curentul” care urmează în mod natural: „Întotdeuna d-sa este om politic”.
Lasă un răspuns