Anul acesta sărbătorim 146 de ani de la nașterea lui Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița – 16 martie 1957, Paris), iar UAP a organizat o serie de manifestări (expoziții, prelegeri, „diverse” (?) evenimente culturale) sub genericul „Luna Brâncuși”. Evenimentul major se derulează la Galeria „Simeza”, curator sculptorul Laurențiu Mogoșanu, care a adunat tot ce are mai bun sculptura românească actuală. Și îi citez aici pe toți cei 37 de expozanți: Liviu Brezeanu, Titi Ceară, Panaite Chifu, Vlad Ciobanu, Doru Drăgușin, Elena Bobi Dumitrescu, Cătălin Geană, Cosmin Hiristea, Bogdan Severin Hojbotă, Costel Iacob, Eugen Ilina, Cristina Iliescu, Jorge Mafu, Octavian Mardale, Andrei Marina, Laurențiu Mogoșanu, Aurel Olteanu Stâncă, Alexandru Papuc, Marian Petre, Adrian Piorescu, Adrian Pîrvu, Ovidiu Nicolae Popa, Cora Giodâc Postelnicu, Ana Rus, Emilian Săvinescu, Marcel Scutaru, Alexandru Siminic, Teodor Siminic, Laura Soneriu, Elena Surdu Stănescu, Florica Tănase, Valentin Vârtosu, Șerban Vrăbiescu, Gheorghe Zaharia, Florin Zhu, Marian Zidaru, Victoria Zidaru.
Dintre ei, nu cunosc decât trei artiști plastici despre care am scris, Victoria Zidaru, Marian Zidaru și Vlad Ciobanu, pe ceilalți i-am descoperit acum și mi s-a spus că sunt tineri, mulți din noua generație de sculptori.
Din păcate, galeria a fost nepotrivită, fără spațiul necesar în care să respire lucrările expuse. Expoziția este de tip „ferpar”, adică sunt îngrămădite zeci de lucrări, rezultând un amalgam, un fel de varză sculpturală. Mi-am imaginat o sculptură, una singura, realizată de Calatrava din toate sculpturile expuse, ca un fel de Oculus cu zeci de capete și brațe!
Mi-aduc aminte ce-mi spunea la Toronto Nicăpetre, care nu accepta să expună mai mult de două-trei lucrări într-o sală. La MoMA, Brâncuși nu are decât câteva lucrări într-o sală imensă. La fel, la Guggenheim Museum, am văzut o retrospectivă Brâncuși, cu 47 de lucrări înșirate pe toate cele șapte etaje în melc ale faimosului muzeu newyorkez, ce poartă numele celui care l-a promovat sistematic pe sculptorul român (vezi amănunte în volumul BRÂNCUȘI ÎN AMERICA). Iar recent, am văzut Muzeul de artă contemporană de la Frankfurt am Main, o minune, unde nu există mai mult de o lucrare pe un perete. Sigur, sunt muzee unicat, construcții speciale, ele însele opere de artă arhitecturală. Avem și noi Muzeul de artă contemporană de la Palatul Parlamentului. De ce nu s-a realizat acolo „Luna Brâncuși”? Galeria „Simeza” este ca un butic, nu o galerie. Este improprie destinația artistică a acestui spațiu gâtuit.
Sigur, lucrările expuse sunt departe de a fi brâncușiene sau de a ne arăta cum a evoluat viziunea sculptorilor români față de opera lui Brâncuși, considerat de americani fondatorul artei moderne. Îmi pare rău să spun, dar a involuat. Nu mai vorbesc de unele cazuri, pe care le cunosc, care n-aș spune că îl urăsc pe Brâncuși, dar spun: „Să mai terminăm odată cu acest model! Ne este băgat pe gât, ne sufocă! Nu ne mai reprezintă!” Când vrei să demitizezi ceva, când ai o atitudine de frondă, tipică avangardismului, trebuie să pui ceva în loc. Dar acești negatori nu pun nimic. Și Patahârbici l-a băgat pe Eminescu în debara, dar ce-a pus în loc? „Ardei iuți în vagin”.
În raport cu opera lui Brâncuși, nu am remarcat nimic la „Simeza”, nu mi-a reținut atenția nici o lucrare. Dimpotrivă, am văzut kitsch-uri și mi-e rușine să citez, mă mir că nu le-a fost rușine artiștilor să expună așa ceva! Curatorul trebuia să spună stop kitsch-ului! Îmi pare rău că ochii nu mi-au căzut pe o lucrare de Marian Zidaru, care nu este brâncușian, dar care face o modificare de limbaj față de arta tradițională, sculptură în lemn în special. Sculpturile lui înaripate sau de eroi cu aripi au un pandant în sculptura în lemn a lui Laurențiu Mogoșanu, căruia, în urmă cu mulți ani, i-am văzut o expoziție remarcabilă în care a expus ciclul „Brâncovenii”. Urmele lui, cu obsesia de capete, mâini, labe și ecroșeuri, sunt memorabile. Dar apropieri se pot face și pe latura sacră, a misticii christice.
Și despre alți artiști, descoperiți pe internet, se pot adăuga astfel de calificative, din păcate, aici, la „Simeza”, amestecul și spațul îi omoară.
Desigur, într-o sală potrivită cu evenimentul, nu-mi imaginez prezența nici unei lucrări dintre cele expuse la „Simeza”. O sală demnă de Brâncuși ar fi necesitat lucrări de anvergură sau măcar proiecte cu perspectivă monumentală. Dar aici nimic care să ne sugereze așa ceva. Nici una dintre aceste lucrări nu ar avea șansa unei cariere internaționale!
Este însă minunat că nu a fost uitat Brâncuși, doar el mai face să se trezească la viață UAP, o uniune de creație ca și moartă, figurantă pe harta artistică a țării. Nici măcar câți ani sărbătorim de la nașterea lui Brâncuși nu știe, au scris peste tot 145 de ani (https://uap.ro/en/luna-brancusi-simeza/), când, de fapt, sunt 146! Or fi fiind afișele de anul trecut, scoase de prin debarale, dar au uitat să schimbe anul! Expoziția de la „Simeza” poate fi văzută până pe 27 februarie.
