V-am prezentat în prima parte situația dramatică prin care au trecut strămoșii noștri de la sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea pe vremea epidemiei de variolă. Ne bazam pe cele peste 1.100 documente rămase din arhiva fostei Protoierii Mehadia. Ele priveau Banatul, dar situația era asemănătoare și în celelalte Principate Române, cu unele excepții legate mai ales de autorități, de organizare, de asistența medicală etc. Ne vom opri azi asupra unei alte epidemii cumplite, care a făcut mari ravagii în populația lumii, nu numai a Europei, în repetate rânduri de-a lungul istoriei: ciuma. Au fost valuri de ciumă, în urma cărora au rămas munți de cadavre umane. Imaginați-vă că din trei oameni au murit doi, ca să vă dați seama de dimensiunile prăpădului.
În documentele analizate, primele semnale ale apariţiei unei epidemii de ciumă ne sunt date de către episcopul Vichentie Vidac al Vârşeţului în circulara sa din 24 noiembrie 1813. Pentru cei de atunci era o boală „înfricoşătoare” şi „vătămătoare a neamului omenesc”. Urmările ei „nu să poate destul a să spune, că ia nu să poate asămăna nici pustiirile din răzmiriţe (răscoale, revoluții – n.a.), nici din potopul apelor, nici însuşi fomeţile (vremurile de foamete – n. n.) a să pedepsi înfricoşat iasteşi (este-n.a.) a gândi, pravoslavnicilor (dreptcredincioșilor – n.a.) creştini, că ea în prea scurte vreme nu numai o casă sau o famelie (familia – n.a.) înveninează, ci încă sate întregi cu tot împrejurul ţinutului şi toţi oamenii a(i) un(or) împărăţii, care împreunaţi între sine trăiesc să înveninează cu boala aceasta nevindecătoare, care nici bătrân, nici tânăr (nu) alege, ci făr(ă) de nici o milă şi deschilinire (deosebire-n.a.) după atâtea petrecute (şi) grozave munci (…). Tatăl să desparte de fiu, frate de frate – său, bărbatul de mu(i)erea sa şi cu însuşi ochii săi caută unde – i neamul său, căruia nici cutează, nici nu – (i) poate da ajutoriul, împresurat fiind cu mari munci şi chinuri sufletul său lasă şi moare”.
Din circulara episcopului Vidac aflăm că primele semne ale bolii apăruseră încă din 1795/1796 în ţinutul Sremului (zonă din Serbia) şi de acolo se răspândise datorită neglijenţei omeneşti şi lipsei măsurilor profilactice. Ca măsură de prevedere pentru a împiedica răspândirea bolii era despărţirea celor bolnavi de cei sănătoşi. În unele cazuri bolnavii erau scoşi în afara localităţilor şi acolo rămâneau, prin păduri, prin munţi şi grote, până la sfârşitul vieţii. Din când în când mai venea câte cineva, le lăsa alimente şi se depărta de locurile unde se aflau ei. În alte cazuri, cum este relatat şi în circulara episcopului Vidac amintită mai sus, cei sănătoşi îşi părăseau satele şi lăsau pe cei bolnavi să moară singuri, la casele lor: „Cei sănătoşi s – au dus în cotomaţie (pribegie – n.a.), dar cei bolnavi făr(ă) de nici o (a)jutorinţă lasaţ(i) singuri, părăsiţi. Mulţi părinţi au rămas fără de prunci şi fără de copi(ii) săi şi mulţi săraci nu numai că au rămas făr(ă) de părinţi ca şi fără de toată averile lor, care cu prilejul acesta au trebuit în foc să se arunce, în mare lipsă şi neputinţă au ajuns”.
Ciuma făcuse ravagii în Bucovina, în Transilvania şi se răspândea rapid în Banat. Conform indicaţiilor medicale ale vremii, se socotea că boala nu se răspândeşte prin aer, prin mâncare sau băutură, ci doar prin atingerea de trupurile şi de lucrurile celor bolnavi. Erau îndemnaţi bănăţenii să se ferească „ca de şarpe şi ca de scorpie să se păzească, iar pe aceia, care fără de contomaţii (pribegii-n.a.) în părţile acestea ar fugi şi numai lucruri mai vârtos de lână aşijderea făr(ă) de lăzaret cu sine ar aduce, pre dânşi(i) a nu (- i) ascunde, ci de loc unde trebuie şi locul cel cunoscut a – i înştiinţa”. Vrea să spună că cei care veneau din localitățile afectate de boală să fie izolați, să nu se amestece cu localnicii. În circulara din 14 mai 1814, episcopul Vichentie Vidac arăta că în Serbia şi mai ales la „Beligrad” ciuma face ravagii şi este posibil să se întindă şi în Banat cât de curând. Transmiţând preoţilor această circulară, protopopul Nicolae Stoica de Haţeg face precizarea că „nu numai peste Dunere, ci şi în Ţara Rumânească iar de iznov mor”. La 25 iulie acelaşi an, episcopul Vichentie anunţa că ciuma s – a răspândit „pe lângă Dunăre şi Sava, în sate pănă la Smiderova şi de amândouă părţile a Moraviei pănă la Nişi au ajuns şi mai vârtos la Beligrad atâta înfricoşat (…), căt în toată ziua 36 pănă la 50 de oameni (sunt) murţi (morți –n.a.)„.
În 1818 epidemia de ciumă devenise atât de periculoasă în Banat, încât documentele analizate semnalează emigrări ale populaţiei în afara graniţelor pentru a scăpa de flagel. Curios însă că, în acelaşi timp, existau şi imigrări. Nici grănicerii nu mai opuneau rezistenţă trecerilor peste graniţă, înţelegând pericolul. Lucrul acesta alarma autorităţile, care încercau cu disperare să ia măsuri de stopare. Preoţii erau atenţionaţi ca în predicile lor şi în discuţiile cu enoriaşii să facă educaţia cuvenită ca să fie oprit fenomenul trecerilor ilegale peste graniţă. Pedepsele erau mari pentru astfel de infracţiuni. „Pedeapsa era înlegiuită pentru vătămarea ciumei”, tocmai spre a stopa răspândirea epidemiei. Protopopul Nicolae Stoica de Haţeg, pentru a fi mai convingător, într – una din circularele sale către preoţii din subordine, spunea: „Graniţa s – o păzească, de streini să se ferească ca de foc să se apere, căci nu numai că – şi pot aduce ciuma acasă în gloate, în sat şi în ţară, nu numai că se vor duce în grea robie să nu vadă soarele, ci să ştie că blăstămul ţări(i) şi aicea şi (în) haia lume (în lumea cealaltă – n.a.) îl va ajunge”.
Atât bolnavii de ciumă, cât şi cei afectaţi de alte boli şi aflaţi în stare gravă erau scutiţi de a ţine postul. Erau unii dintre aceştia, care aşa de aspru posteau, „încât toată sărguinţa şi osteneala dohtorilor cătră însănătoşirea acelora făr(ă) de folos rămâne”.
După cum se vede o astfel de epidemie pustia zeci de ani acolo unde e încuiba. Medicamente antibiotice nu existau. Nivelul medicinii de la vremea aceea era foarte căzut. Se recomanda populației, așadar, izolarea de cei bolnavi, fie prin alungarea acestora în afara localităților, fie prin părăsirea localităților de către cei sănătoși. Dându-și seama că autoritățile sunt depășite de situație, poporul încerca singur să găsească soluții. În documentele citate nu găsim astfel de mențiuni, fiindcă erau documente oficiale, venite în special de la Episcopia din Vârșeț, Patriarhia de la Karloviț de care aparținea atunci Banatul sub aspect bisericesc, dar și de la Viena, de la Buda etc. Astfel de mențiuni le găsim, în schimb, în Țara Românească și în Moldova. Fetele coseau cămăși albe de in cu o singură cusătură. Cu ele îmbrăcau câțiva flăcăi din localitate și aceștia, cu plugul tras de șapte-nouă boi trăgeau una sau mai multe brazde pe hotarul localității, socotind că astfel delimitează înaintarea flagelului. În majoritatea satelor se ridicau troițe la hotarul localității și pe la răscrucile drumurilor. În unele sate, cum a fost în Mehedinți, se instituiau zile de post, rugăciune și milostenie. În anumite zile de Vineri, toți locuitorii mergeau dimineața la biserică și participau la slujbă, făceau rugăciuni de îndepărtare a ciumei, iar după-amiază făceau masă acasă și invitau săracii, călătorii. Le dădeau mâncare, haine, chiar bani de pomană. Zilele acelea se numeai ciumărci. Altfel spus, împleteau postul cu rugăciunea, cu faptele bune și cu speranța că Dumnezeu este Marele Doctor, care-i poate cu adevărat feri sau vindeca de boală. Soluția este valabilă și azi…
