Islamul și creștinismul occidental

Sunt, încă, politicieni occidentali care au afirmat că nu au probleme cu Islamul, doar cu extremiștii islamiști violenți.Încă, studiind istoria în urmă cu peste 400 de ani demonstrează contrariul. Relațiile dintre Islam și creștinătate, inclusiv ortodoxă, au fost foarte furtunoase.Să nu uităm repetatele invazii otomane în Principatele Române și atrocitățile armatelor otomane față de locuitori, copii și femei.Relațiile dintre creștinism și Islam a fost de o rivalitate intensă.De-a lungul secolelor, cele două religii au cunoscut măreția și decăderea, într-o succesiune de faze de expansiune, pauze de câțiva ani și contraexpansiune.

De la începutul secolului al VII-lea până la jumătatea secolului al VIII-lea, arabii musulmani au cucerit, Peninsula Iberică, Africa de Nord, Persia, Orientul Mijlociu și chiar nordul Indiei. Aproape două secole liniile de diviziune dintre Islam și creștinătate s-au stabilizat. Spre sfârșitul secolului XI creștinii au recucerit vestul Mediteranei, au cucerit Sicilia și Toledo. Apoi creștinii au lansat cruciadele în anul 1095, timp de un secol și jumătate, încercând, chiar, să stăpânească și Țara Sfântă și regiunile din Orientul Apropiat, dar au pierdut Acra, ultimul bastion, în 1291. În această perioadă au apărut turcii otomanii. Ei au slăbit Bizanțul după care au cucerit o mare parte din Balcani, inclusiv Africa de Nord. După aceea au cucerit Constantinopolul în anul 1453 și au asediat Viena, în 1529, timp de aproape o mie de ani.Islamul este unica civilizație care a pus în pericol Occidentul, cel puțin de două ori. În secolul al XV-lea situația Occidentului a început să se schimbe. Peninsula Iberică a fost recucerită, sfârșind cu Granada în anul 1492. Inovațiile europene în domeniul navigației oceanice le-au permis mai întâi portughezilor, apoi spaniolilor și a altor popoare europene să ocolească teritoriile musulmane și să ajungă în Oceanul Indian și chiar mai departe.

Otomanii, de fapt turcii, au dat un ultim asalt, asediind Viena, în anul 1683. Nereu;ita lor a marcat ]nceputul unei lungi retrageri la care au contribuit lupta moldovenilor ortodocși din Balcani pentru eliberarea de sub jugul otoman. Însă a început expansiunea Imperiului Habsburgic și înaintarea rușilor spre Marea Neagră și Caucaz.De atunci le-a venit rușilor gustul imperialismului care ține și astăzi. După aproape un secol la sfârșitul Primului Război Mondial, Marea Britanie, Franța și Italia i-au dat lovitura de grație și și-au impus dominația directă și indirectă asupra restului Imperiului Otoman, cu excepția teritoriului Republicii Turce. Războiul de independență al Turciei (în turcă: Kurtuluş Savaşı ori İstiklâl Harbi); 19 mai 1919 – 29 octombrie 1923) este astfel numit deoarece naționaliștii turci s-au temut în acea perioadă ca țara lor, învinsă în Primul război mondial, să nu-și piardă independența, fiind împărțită între imperiile coloniale ale învingătorilor. După înfrângerea suferită de Imperiul Otoman la sfârșitul primei conflagrații mondiale, activitatea naționaliștilor turci din Anatolia a culminat cu formarea Marii Adunări Naționale, care a mobilizat majoritatea resurselor naționale sub conducerea lui Mustafa Kemal Pașa împotriva prevederilor tratatului de la Sevres, care practic punea Turcia sub tutelă și atribuia largi teritorii Aliaților, Greciei și Armeniei. După războaiele cu Grecia, cu Armenia și cu Franța, revoluționarii turci, biruitori la rândul lor, i-au obligat pe Aliați să renunțe la pretențiile lor, să evacueze teritoriile lor atribuite, și să negocieze un nou tratat: cel de la Lausanne din iulie 1923, care a permis incorporarea Anatoliei și Traciei răsăritene în noul stat, Republica Turcia (1923). Crearea Mișcării Naționale Turce a dus la prăbușirea sistemului milieturilor otomane și, după punerea în practică reformelor lui Atatürk, a permis apariția unui stat modern, laic și național.

Declinul colonialismului occidental a început lent prin anii 1920 și 1930 și s-a accentuat dramatic după cel de-al doilea Război Mondial. Prăbușirea imperiului sovietic le-a permis și altor societăți musulmane să-i recapete independența.Natura violemtă a relațiilor fluctuante se reflectă de faptul că 50 la sută dintre războaie între state cu religii diferite, care au avut loc între anii 1820 și 1929, au fost purtate între musulmani și creștini.

Islamul este o civilizație diferită ai căror membri sunt convinși de superioritatea culturii lor și sunt obsedați de inferioritatea puterii lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*