Arhiva zilnică: 7 februarie 2022

Acești lideri necrofagi ce fac să pălească și cele violente acțiuni ale trecutului…

Data: 22 iulie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Greșeala Rusiei a fost poate aceea că a atacat ea prima… Nu a așteptat să fie ea cea lovită întâi… Cu primul cartuș, fie și orb, produs oriunde în Occident sau chiar de către unchiul Sam… Sau cu prima armă livrată de NATO prin fel și fel de subterfugii… La cea vreme… Și dacă tot a trebuit să lovească prima, nu a făcut-o măcar printr-un intermediar… Un pion… Căci, dacă Moscova ar fi atacat Ucraina printr-un aliat subordonat, fie și unul de sacrificiu (dacă ar fi sărit Occidentul, unchiul Sam, NATO și UE pe el), și ar fi putut fi oricare dintre vecinii Ucrainei, pentru că aproape fiecare dintre aceștia au probleme nerezolvate cu Kievul, și conflictual-istorice, și conflictual-politice, și ar fi putut fi, în primul rând, obedientul Rusiei – Belarusul, dar și Slovacia, Polonia ori Ungaria, după un exercițiu de (re)inserție a acestora în sfera Rusiei, nu doar de influență, nu doar de manipulare, nu doar de război hibrid, așadar, atacând printr-un intermediar, pe un colț din Ucraina (vizat istoricește de oricare dintre vecinii acesteia), cu totul altfel ar fi decurs lucrurile. Altul ar fi fost ritmul de înarmare a Europei dar și pornirea acesteia de a lupta pentru o cauză, totuși, prea îndepărtată de interesele ei imediate. Și pentru ea, ca întreg, și pentru părțile din ea devenite obediente jugului SUA-NATO. Dar așa, cu ditamai prada așezându-și un colt de labă de urs într-o capcană destul de abil întinsă, lucrurile vor merge de acum înainte doar în direcția războiului în expansiune. A războiului, nu a conflictelor sporadice, zonale. Orice ar fi și, mai ales, indiferent de cine va câștiga acest prim război al lungului conflict (deja necesar, economic, financiar și UE și Statelor Unite), acel următor război de ani, și poate decenii, pus la cale de SUA via Europa…

Acesta este, de altfel, motivul pentru care generalii americani fac, în numele Europei, declarații tot mai drastice. Nu de provocare, ci de pornire a unui război pe viață și pe moarte cu Rusia. Căci au la dispoziție inamicul pentru atâtea decenii următoare de pus în funcțiune mașinăria de război, industria sa militară, piața de desfacere, gropile de săpat, moartea însăși… De aceea, ne spun ordonanțele unchiului Sam, și dacă Ucraina ar câștiga războiul (!), va trebui să ne pregătim pentru același lucru pe mai departe: pentru război. Și, deja, se caută extinderea vinovățiile Rusiei. Nu doar ca agresor faptic al Ucrainei, ci, indiferent de rezultatul războiului de acum, ca agresor în intenție (nedovedită, dară) al Europei. Definită „a priori” agresor chiar dacă va pierde lupta. Și nu doar agresor al Europei, căci nu va ajunge lumii de demenți ce ne conduc doar un război zonal și apoi extins european. Se va stârni praful de pușcă peste tot acolo unde Rusia are aliați. Peste tot în lume, ne spun războinicii. Și poate nici Hitler să nu fi avut o asemenea strategie aberantă, de a continua războiul chiar dacă inamicul principal va pierde tot. Dar această lume, cu acești lideri necrofagi, fac să pălească și cele mai violente acțiuni și poate și intenții ale trecutului…

Mai e dară un pas și orice șansă de pace va fi pe zeci de ani năruită… Acel pas în care se va pune problema dintre cine și cine supraviețuiește, dar nu dintre Rusia și Ucraina, ci dintre Rusia și Europa. Și apoi lumea… Ba, cât de curând, s-ar putea să nu mai conteze nici procentul acelora ce vor fi trebuit să moară pentru a mai fi, cândva, pace… Și nici măcar cine… Fie ea chiar Rusia în sine, „murind” pentru pacea viitorului, prin capitularea în fata nebunilor… Căci, războiul a devenit și mijloc, și scop… Și moarte și viață, dar nu pentru oricine, și nu viața ca pace, liniște, binecuvântare, ci doar ca viziune a prosperității de război pentru unii…

Cațavencu de Cotroceni – între crimă și pedeapsă…

Data: 22 iulie 2024 by Ion Măldărescu

Unul dintre principiile care stau la baza conduitei mele în societate este păstrarea distanței și a respectului pentru viața privată a oricui; fie acesta om politic sau „muritor de rând”. De această dată, gravitatea angajamentelor nocive pe care actualul șef de stat iresponsabil le-a luat în nume propriu, angajând România în caruselul jocurilor periculoase pentru Neam și Țară mă obligă să amintesc că „excepția documentează regula”. După comedia autopropunerii și auto ratării dorinței indolente de acces la șefia N.A.T.O., cu tupeul care-l caracterizează, citind strâmb ce i s-a pus pe prompter (altfel n-ar putea emite cuvinte, doar sunete stridente evadate printre măsele sau tăceri bâlbâite à la Ciucă), Cațavencu de Cotroceni și-a umflat pipota și a silabisit slugarnic la recenta adunătură de la Washington D.C. așa cum i s-a dictat din culise și cum a perceput în casca din ureche: „Apartenența noastră la N.A.T.O. a constituit baza pentru dezvoltarea țării noastre, iar în prezent România și cetățenii săi beneficiază de cele mai solide garanții de securitate din toate timpurile (nici Stan și Bran nu ar reuși să provoca atâta haz amar – n.a.) […] Consolidarea securității Ucrainei (amanta lui declarată – n.n.) și a Republicii Moldova (de ochii lumii – n.a.) înseamnă, până la urmă, sporirea propriei noastre securități (a și a securității întregului spațiu euroatlantic („câinele moare de bătrânețe, iar prostu’ de grija altuia” – n.a.) […] Un Summit al deciziilor de substanță, menite să apere valorile care unesc cele două maluri ale Atlanticului și în final, să ne asigure securitatea […]”.

În anul 1991 putea fi vizionat un film-dramă plin de tensiune și răsturnări de situație al cărui titlu – „Sleeping with the Enemy” – era la fel de sugestiv cu situația actuală a personajului negativ care-i terorizează pe români de aproape un deceniu. Lui Cațavencu de Cotroceni i se rupe inima de grija amantei sale oficiale – Ucraina: „… donăm Patriot, ajutăm Ucraina, Republica Moldova pentru că putem (pentru că așa i i-au ordonat Bilderbergii – n.a.) și pentru că așa e corect. Și cred că toată lumea înțelege această afirmație foarte bine. România s-a transformat dintr-un stat care se ruga de toată lumea să o sprijine într-un stat care poate să exporte securitate. România a devenit mai sigură, mai puternică și mai implicată în ultimii zece ani”. Măi, Cațavencule, referitor la ultima afirmație, dacă ar mai trăi, ai avea curajul să-i spui așa ceva lui Ceaușescu… râd și curcile când te-aud.

În timp ce românii sunt străini în țara lor, cu salarii și pensii de lumea a treia, cu un nivel de trai sub limita normalului, la coada Uniunii Europene, refugiații ucraineni – unii, posesori de bolizi de lux, că nu orice muritor ucrainean și-a permis să treacă granița -, sunt beneficiari ai unor „drepturi” bănești și gratuități la care românii nici măcar nu visează: asistență medicală gratuită, acces direct la servicii de urgență, medicamente gratuite, alocații pentru copiii lor de zece ori mai mari decât cele pentru copiii românilor… Alte miliarde de euro sunt alocate pentru instruirea piloților „ucraineni” (a se citi mercenari) pe teritoriul României. Semnarea actului de la Washington de către Iohannis și Zelenski nu este altceva decât o declarație de război la adresa Rusiei. „Qui prodest?” Nu României!

Întrebare firească: Cațavencule de Cotroceni, vrei ca pentru asta Putin să felicite România? Concluzia: Cațavencu de Cotroceni ne-a săpat groapa cu cinism și ipocrizie, pentru că de Ursul Mișa nu vom scăpa niciodată. Mare dreptate avea generalul Mircia Chelaru când spunea: „Rușii au fost întotdeauna la ușa noastră! Am trăit cu ei în coaste și vom trăi cu ei în coaste cât timp vom mai exista ca țară! Voi, ăștia care visați ca Ucraina să câștige războiul și rușii să se retragă cu coada între picioare și să își ceară scuze! Voi ați terminat vreo școală pe bune?! Ați făcut istorie?! Rușii nu s-au retras cu adevărat niciodată, de nicăieri!”.

Fără aprobarea poporului român prin referendum național, aruncătorul de paltoane și umblătorul hai-hui fără rost, din Brazilia pân’ la Piramidele din Egipt pe banii lui Gheorghe, Ion, Vasile din Țara lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, promite cadou amantei sale declarate – Ucraina – marea cu sarea. Dar nici marea, nici sarea nu-s ale lui, ci ale românilor cu care el nu are nimic în comun, dându-le brânci într-un război care nu-i al nostru. De data asta îl condamnă chiar lejeritatea emiterii de imbecilisme periculoase, afirmații iresponsabile și promisiuni care ar îngrozi orice urs carpatin aflat în căutarea ghinioniștilor. Românii nu au fost întrebați dacă doresc participarea la un război alături de statul terorist care-i asuprește pe frații lor rămași sub ocupație ucraineană. Și nici nu vor fi întrebați vreodată. Era doar chestiune de timp, iar „timpul” a venit odată cu summit-ul N.A.T.O.-75, când inevitabilul s-a produs. Românii sunt chemați la arme „Suntem oficial combatanți!” grăiește un mesaj primit recent. „Printr-un gest de transparență necaracteristic, președintele Iohannis a publicat integral «Acordul privind cooperarea în domeniul securității între Ucraina și România»”. Documentul a fost semnat de cele două marionete (Zelensky și Iohannis) în marja summit-ului N.A.T.O. de la Washington. Iată paragraful din acordul de securitate care anunță catastrofa: „În cazul unei noi agresiuni ruse împotriva Ucrainei sau în cazul unei escaladări semnificative, la cererea oricăruia dintre participanți, participanții se vor consulta în termen de douăzeci și patru (24) de ore, bilateral sau prin intermediul altor canale pe care ambii le consideră adecvate, pentru a stabili măsurile adecvate necesare pentru a contracara sau descuraja agresiunea sau escaladarea”.

Cine te-a împuternicit Cațavencule să semnezi actul criminal alături de Zelenski? Dacă mai există legislație în România, acest individ trebuie chemat în fața instanței pentru a da seama pentru permanentele sale încălcări ale Constituției României. Este absolut necesară judecarea sa de o instanță corectă, inclusiv examinarea stării sale de sănătate și – dacă rezultatele o cer – să fie internat într-un așezământ pentru bolnavi mintali. Dacă nu, să-și primească pedeapsa cuvenită pentru faptele comise, mobilizat și trimis să lupte cu rușii în linia întâi.

În altă ordine de idei, oare cum se împacă madam Carmencita cu preferințele infidelitățile publice care cochetează vizibil cu curcubelizarea soțului legitim? Oare Alinuța ce părere o avea despre amanta oficială declarată a celui care a ratat întâlnirea cu ursul? L-aș vrea pe amantul oficial al Ucrainei față-n față cu fratele blănosului care a ucis recent o tânără sub privirile neputincioase ale prietenului ei. Având în vedere că, tot recent, aflat peste marea gârlă, referindu-se la ultima ispravă a ursului carpatin, amantul oficial al Ucrainei a declarat ca să se afle-n treabă: „Da, cred că s-a ajuns prea departe. Sunt foarte îngrijorat […] Sâmbătă am fost și eu pe un traseu din Munții Bucegi și după puțin timp să aflu că foarte aproape de locul în care m-am aflat s-a întâmplat această nenorocire. Îmi pare foarte rău pentru victimă și pentru familia ei. Îmi pare foarte rău și pentru România, pentru că avem resurse naturale incredibile și nu prea știm să le gestionăm cum trebuie”… Gura păcătosului adevăr grăiește! Le dăm altora pe degeaba sau facem jocurile „Marilor Resetatori” și ale ocupantului militar – „partenerul strategic”.(…) Impresionanta ultimă replică a celebrului roman best-seller al scriitoarei americane Margaret Mitchell (până neo-marxiștii au declarat romanul ca fiind „rasist”), cu care talentata și regretata actriță Vivien Leigh încheie la fel de celebrul film „Pe aripile vântului” este: „Tomorrow is Another Day!” – E și mâine o zi! Poate, măcar acum, în al doisprezecelea ceas se vor trezi românii! Nu vor mai merge la abator ca oile la tăiere.

P.S.: Pentru cei care s-au rugat cândva să vină americanii. Au venit pe 4 aprilie 1944 ca să ucidă civili în București. De reținut este că, în S.U.A., democrația se face cu arma. Abraham Lincoln și John F. Kennedy au dovedit-o. Recent, fostul președinte american Donald Trump, aflat la un miting electoral a scăpat cu viață din tentativa unui asasinat nereușit. De-aia nu candidează Cațavencu la Casa Albă. Zice-se că actualul senil (scuze, președinte) ar fi zis: „Cum? Au greșit ținta?”… dar de la el ne putem aștepta la orice… Trăim în lumi diferite.

Rusia și „Putinofobia”…

Data: 22 iulie 2024 by Cristian Ardeleanu

De câțiva ani, temele Rusia și, mai ales, Putin, au devenit centrale, nu doar pentru ruși, ci și pentru o mare parte a lumii. Mai ales pentru această parte a lumii, care a avut mai mereu probleme de vecinătate cu Rusia, respectiv fosta Uniune Sovietică. Ba, trăim o adevărată fobie, un adevărat „sindrom Putin”. Putin care poate fi cuvântul ce denotă cel mai bine situația complicată a violenței politice, economice, sociale și militare contemporane. Mărturisesc (eu din capul locului, alții din capul „Hidrei”) că nu sunt nici rusofil, dar nici rusofob! Sunt doar un cetățean român sincer, patriot, suveranist, cu principii și valori naționaliste. Și cu Credință creștin ortodoxă. M-am decis să abordez această temă complicată, dar de mare actualitate, pentru că am observat că azi este din ce în ce mai dificil să vorbești liber și deschis pe tema rusofobiei și a „Putinofobiei”. Deoarece rusofobii de obicei nu sunt conștienți de fobia lor! Eu însumi cunosc mulți prieteni buni, persoane inteligente, intelectuali cu care în general nu am probleme să port discuții raționale. Dar când discursul politic atinge Rusia, sau persoana Președintelui Putin, peste judecata lor se lasă o ceață groasă iar în locul raționamentelor se manifestă sloganuri, clișee, preconcepții și prejudecați…

O adevărată orbire față de faptele reale și o surzenie totală față de argumente. Ca să nu mai vorbesc de acuzația virulentă proferată cu adevărată „mânie proletara” – de a fi în slujba lui Putin. Rusofobia occidentală, a unui occident azi sleit de puteri, de rațiune și de înțelegere corectă, nu este un fenomen nou. Astăzi, noi o putem înțelege printr-o plasare corectă în contextul istoric actual al acestui val tumultuos și impetuos de rusofobie, declanșat de SUA în întregul Occident, mai ales prin rețeaua densă a mijloacelor de comunicare în masa, controlată de tabăra americană. Și servită noua la pachet cu „Putinofobia”. Mai temperată din anumite puncte de vedere, comparativ cu actuala, rusofobia ne-a ținut companie mai ales în timpul Războiului Rece. Atunci, Hollywoodul a transformat într-o industrie „en gros” cucerirea minților și inimilor popoarelor. Rușii, care erau prezentați în rolul personajelor negative din primele filme ale lui James Bond, continuând cu „Rocky”, „Rambo”, Chuck Norris – „Missing în action” și altele similare, ni se par astăzi un fel de personaje simpatice din benzile desenate, în comparație cu manifestările sofisticate și perfide ale vremurilor noastre. Totuși, atunci dar și astăzi, toate acele absurdități mediatice au fost luate în serios.

Vremurile s-au schimbat, iar subiectele prin care se promova cu câteva decenii în urmă rusofobia, nu mai prind astăzi. Dar în epoca în care au fost utilizate, au fost eficiente. Astăzi însă prind altele, la fel de absurde. Doar că absurditățile actuale nu sunt considerate astfel de majoritatea și vor fi recunoscute drept absurdități abia într-un viitor îndepărtat. Dacă va mai exista unul?! Toate aceste absurdități trebuie să tragă mai mult decât un semnal de alarmă, în mintea oricui mai este capabil să gândească. Procesele și procedeele prin care presa americană și occidentală îl defăimează pe Vladimir Putin de ani, cu intenția de a submina încrederea publicului în Președintele Federației Ruse, este incompatibil cu orice principiu și ideal al democrației, de conviețuire civilizată, dar și de elementar bun simț. Paradoxal, popularitatea de care se bucură Președintele Putin în Federația Rusă și în rândul suveraniștilor de pretutindeni, este egalată doar de disprețul pe care liderii globaliști occidentali și americani au reușit să-l trezească la ei acasă. Bucurându-se, în Rusia, de cele mai ridicate cote de respect, în comparație cu orice alt șef de stat din lume, putem concluziona că acest nivel de demonizare al Președintelui rus, este, în primul rând, nedemn de o lume matura și civilizată, iar, în al doilea rând, este pur și simplu prostesc. Henry Kissinger, adversarul istoric al sovieticilor din timpul Războiului Rece declara? „Pentru Occident, demonizarea lui Putin nu este o politică, ci alibiul pentru lipsa unei politici”… Apoi, Putin este mai mereu acuzat de infamia de a fi fost spion KGB, ca și cum Președintele american George Bush nu ar fi fost șeful CIA! Sau absurditățile halucinante când mass-media occidentală și-a făcut de cap, diagnosticându-l pe Putin cu tulburări mentale, cu paranoia sau când l-a declarat psihopat.

Într-o vreme, era specific Uniunii Sovietice să eticheteze personajele incomode ca fiind „bolnave mintal”. Astăzi, rolurile s-au inversat și aceasta pare să devină tot mai mult o prerogativă a occidentului. Un Occident care proiectează asupra Rusiei propriile „defecte”, care ies la suprafață: procesul progresiv de demolare a propriei democrații și propria agresivitate militară. În tot acest proces gigantic, SUA și Occidentul creează în imaginarul colectiv „imagini ale dușmanului”. Rusofobia și „Putinofobia” sunt astfel exportate în creierele celor ce își așteaptă zilnic doza homeopată de minciună, prostie și manipulare. Dat fiind că toți stau cu ochii pe TV, pe calculatoare și pe telefoanele mobile, de această spălare pe creiere în SUA și Occident, se salvează doar acei cetățeni – un procent redus, dar în creștere, care au făcut pasul dificil de a se elibera din cuștile mentale ale propagandei oligarho-globaliste. Trebuie democrația să învingă, care nu este nici Biden și nici Putin. Astfel, Rusofobia și „Putinofobia” sunt în mare parte „produse” confecționate în mod artificial de către cea mai mare fabrică de mituri pe care lumea a cunoscut-o vreodată: sistemul mass- media globalist american și occidental. Sistem care, precum un virus nociv, a ajuns să se infiltreze prin toate ramificațiile sale, mai mult sau mai puțin oculte, în mass-media din întreaga lume. Un singur lucru au uitat acești psihedelici: Dumnezeu conduce lumea și nu lumea pe Dumnezeu!

Nevolnic prezident, dintre catindați fără valoare…

Data: 22 iulie 2024 by George Petrovai

În curând se vor împlini 35 de ani de la lovitura de stat din decembrie 1989 (autorii genocidului de-atunci, în frunte cu bolșevicul Ion Iliescu, continuă să-i spună „revoluție”!), și în toată această cumplită perioadă pentru țară și grosul românilor, cârmuitorii noștri de haram (mincinoși, necinstiți, necalificați, trădători) au acționat mână-n mână cu diverși tâlhari străini, pentru ca – pe baza legilor „făcute de hoți pentru hoți” – să transforme România într-o colonie occidentală, prin nestoparea la timp a factorilor ce i-au adus la sapă de lemn pe majoritatea locuitorilor de pe aceste meleaguri bogate: punerea pe butuci a întregului complex economic național (mii de întreprinderi falimentate și vândute la preț de fiare vechi, agricultura mătrășită, flota maritimă și fluvială lichidată, cercetarea batjocorită), pădurile măcelărite, minele închise, teren arabil înstrăinat, milioane de români expatriați (doar foarte puțini dintre ei se întorc), sistemul sanitar muribund, educația și cultura așijderea, datoria externă de peste 150 miliarde dolari etc. Pe baza calculelor efectuate de profesorul prahovean Eugen Stănescu, cel care a raportat toate monezile timpului la aur, iată ce afirm în articolul Năucitorul progres al jefuirii României din 8 octombrie 2017, cutremurătoare probă inclusă și în recentul text Scrutinul s-a încheiat, numărătoarea voturilor continuă…(17 iunie 2024): „După redresarea economică din perioada ceaușistă, în cei aproape 28 de ani de postdecembrism, numai prin transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă echivalentul a circa 2.000 de miliarde euro!”

Prin urmare, de peste trei decenii românii asistă la infectele dezbateri televizate dintre catindații independenți (foarte rar) și ai feluritelor formațiuni sau uniuni politice, apoi – în zilele fixate de aflătorii la butoanele puterii aparente – se prezintă la urne, cu tot mai șubreda speranță (la drept vorbind muribundă, după lunga serie de rateuri) că votul lor contează și că de data asta vor sparge cercul vicios al fatalității postdecembriste, nu doar prin desemnarea celui cu adevărat bun între atâția dubioși aspiranți la funcția supremă în statul vlăguit, ci chiar a omului providențial, îndelung așteptat ca să scoată țara și nația din impas.

Dar ca de fiecare dată, euforia vulgului durează câteva zile, mai exact până când realizează (taman ca în primele zile după Decembriadă) că din nou s-a schimbat calul pe măgar: promisiunile din campaniile electorale sunt rând pe rând date uitării (precum dublarea alocațiilor de stat pentru copii, reducerea monstruoaselor decalaje dintre veniturile nerușinate și cele minime, România educată și digitalizată ș.a.m.d.), liniile de putere sunt la țanc ticsite cu sinecuriști și descurcăreți de felul plagiatorilor și al îmbogățiților peste noapte din bani publici, pe scurt, mult trâmbițata schimbare urmează calea bătătorită a demonocrației postdecembriste (doar uneori pe furiș și cu niscaiva menajamente, cel mai des în mod fățiș și sfidător) de a lua de la cei mulți și săraci pentru a da celor puțini și putrezi de bogați.

Lesne de înțeles că această murdărie politico-socială, prezentă în forme mai puțin brutale și pe alte meleaguri cu pretenții democratice, la noi se înfăptuiește (îndeosebi după firimiturile azvârlite poporenilor sub formă de sporuri la venituri) atât prin majorarea birurilor existente și apariția altora, cât și prin încălcarea sau, în cazul fericit, parțiala respectare a unor acte normative, așa ca mult prigonita lege a indexării veniturilor tuturor cetățenilor (alocații de stat, lefuri, pensii), la începutul fiecărui an calendaristic și cu rata reală a inflației, nicidecum cu măsluita rată oficială…

Cu excepția lui Radu Câmpeanu (PNL) și Ion Rațiu (PNȚ -CD), valoroșii adversari ai lui Ion Iliescu la prezidențialele din Duminica Orbului (20 mai 1990), alegeri câștigate – desigur, prin atrocea voință a boborului de la orașe și sate – cu jenantul scor de 85 la sută de singurul necalificat dintre cei trei, valoarea contracandidaților la toate celelalte prezidențiale (inițial cu un mandat de patru ani, apoi de cinci ani) se poate aprecia cu o foarte bună aproximație după extrem de discutabila capacitate și corectitudine a chiriașilor de la Cotroceni: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis. Riguros adevărat (evident, fără a lua în calcul intrarea României cu stângul în NATO și Uniunea Europeană, înregimentări care se datorează în exclusivitate unei strategii politico-economice globalizante), căci chiar din prestațiile și afirmațiile unora dintre ei, mai puțin ale sasului voiajor, deducem că au înfăptuit atât de puțin pentru prestigiul țării și prosperitatea tuturor concetățenilor, încât cu siguranță niciunul dintre ei nu și-a meritat leafa și consistentele avantaje materiale, inclusiv după ce penibila noastră Constituție i-a obligat/îi obligă să cedeze locul altui profitor sau impostor (prins cu mâța în sac la sfârșitul celor două mandate, doar turnătorul Băsescu-Petrov a pierdut o parte din privilegiile postprezidențiale).

Cum fiecare formațiune politică de la noi (mă rog, a devenit o hazoasă cutumă postdecembristă) își folosește liderul pe post de „locomotivă”, cică pentru voturi în plus la parlamentare, și cum cele trei alegeri rămase se înșiruie la sfârșitul anului ca mărgelele pe ața intereselor politicianiste (primul tur al prezidențialelor, parlamentarele, al doilea tur), putem deduce că „greii” (la minte și nu numai) Marcel Ciolacu (PSD), Nicolae Ciucă (PNL), Elena Lasconi (USR), Diana Șoșoacă (SOS), George Simion (AUR), Kelemen Hunor (UDMR) se vor înfrunta/duela cu dubiosul „independent” Mircea Geoană (prostănacul lui I. Iliescu), posibil și cu alți aspiranți la funcția supremă în statul nostru eșuat. Firește, dacă actualele poziționări rămân neschimbate vreme de peste patru luni…

Despre liderii pomeniți mai sus se știu o mulțime de lucruri nemăgulitoare (așa este când ții cu tot dinadinsul să fii un însemnat personaj public), fapt pentru care, zic eu, toți au însușirile necesare unui președinte de galerie sportivă, ba chiar ale unui președinte de asociație de locatari.

Despre Mircea Geoană, fiu de general bolșevic, se știe că a fost cândva ambasadorul României în Statele Unite (numit de tătucul Iliescu), apoi ministru de Externe în Guvernul Adrian Năstase, senator, președintele Senatului, președintele Partidului Social Democrat și – pentru câteva ore – al României, iar în prezent deține funcția de adjunct al secretarului general NATO. Mândru de realizările trecute și prezente, dar fără a intra în niscaiva amănunte riscante, el susține cu tărie că a ajuns înalt demnitar NATO numai și numai prin vrednicia sa psiho-mentală! Chiar așa să fie? Păi, aflăm din surse colaterale că Geoană a izbutit cu însușirile lui „alese” să lege „prietenii” doar cu alde Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, George Copos, Marian Vanghelie și alte mari secături de pe aceste plaiuri. Familia sireaca („revoluționara” și mult necușera soacră Margareta Costea și îndeosebi ultrasuspectul Gheorghe Barba, verișorul soției Mihaela și chipurile mare afacerist american) au tras atât de eficient sforile în rândul republicanilor, încât Donald Trump a făcut din demagogul prostănac adjunctul secretarului general NATO. Suficiente motive ca să susțin în continuare că cei mai mulți dintre foștii și viitorii mari mahări ai României (președinte, șparlamentari, miniștri, secretari de stat, diplomați, magistrați, șefi de agenții etc.) sunt membri ai uriașei „familii” planetare GIGO (Garbage in, Garbage out – Bagi gunoi, scoți gunoi).

Alimentația ca instrument politic…

Data: 22 iulie 2024 by Petru Jipa

În 1991 când cei de la Uzina Mecanică Plopeni au fost restructurați, ei produceau pentru industria de apărare, au primit recompense bănești pentru întreaga activitate (ca la Oscar). Din salariile compensatorii primite au crezut că pot deschide un butic pentru întreținerea familiei. De acolo puteai să cumperi ceva de mâncare. Apoi au venit firmele mari, Mall-uri, iar bieții buticari au fost nevoiți să închidă. Dar ce am văzut în pandemie? Firmele mari răspund la comenzile politice și ar trebui să nu ne mirăm când vor trage obloanele la comandă. Pe geamuri vom găsi un bilet: nu am putut să facem aprovizionarea. Tot în pandemie am văzut un singur magazin, într-un oraș mare european, care aparținea unui indian, și care nu respectata nici-o regulă impusă. El știa: dacă nu vinde nu mai are bani pentru curent sau chirie. Trebuia să vândă…! Faptul că am distrus micii agricultori, micii buticari o să fie o armă care ușor o să fie îndreptată asupra noastră.

Citeam cum un europarlamentar din Polonia a vorbit în parlamentul european la încercarea de numire la vârf a Ursulei von Der Leyen: „Ar trebui să mergi la închisoare, nu la Comisia Europeană”. „Sunteți autoarea Pactului UE privind migrația – cum să nu vă fie rușine să promovați ceva care a făcut ca milioane de femei și copii din Europa să se simtă amenințați pe străzile propriilor orașe”. „Sunteți responsabilă pentru fiecare viol, fiecare atac și fiecare tragedie cauzată de afluxul de migranți ilegali”. „Sunteți fața economiei și agriculturii europene care le distrug pe amândouă”. „Sunteți fața nebuniei climatice din UE, care îi face pe europeni să devină din ce în ce mai săraci”.

În sens metaforic, termenul „mâncare” poate fi folosit în unele contexte pentru a descrie un instrument pentru a obține putere, influență sau control asupra altora. De exemplu, expresia „mâncare pentru gând” se referă la oferirea de recompense materiale sau alte avantaje pentru a manipula sau influența pe cineva. Totuși, în sens literal, mâncarea nu poate fi considerată o armă în sine, ci poate fi folosită ca un instrument pentru a susține viața și sănătatea sau, în anumite circumstanțe, pentru a răni sau a ucide (de exemplu, în cazul unor otrăviri alimentare). Deci, în general, mâncarea nu este considerată o armă în sensul tradițional al termenului. Dar hrana a fost folosită în diverse moduri de-a lungul istoriei pentru a controla sau supune populații sau grupuri de oameni. Un exemplu binecunoscut este folosirea hranei ca armă în timpul asediilor medievale. Blocarea aprovizionării cu alimente către un oraș asediat era o tactică comună de război și putea duce la teamă și slăbirea rezistenței populației locale. De asemenea, în contexte moderne, hrana a fost utilizată ca armă politică sau de control social. De exemplu, regimurile totalitare sau dictatoriale au folosit restricțiile alimentare ca mijloc de a controla populația și a-i asupri pe cetățeni. În unele cazuri, guvernele au folosit distribuția selectivă a hranei pentru a recompensa susținătorii lor și pentru a pedepsi sau a controla pe cei considerați inamici. Deci, hrana a fost utilizată în istorie nu numai pentru a hrăni populații, ci și pentru a exercita control, putere și influență asupra acestora în diferite contexte politice, sociale sau militare.

În ultima sută de ani, au existat mai multe situații în care hrana a fost utilizată în moduri care au afectat puternic populațiile. Iată câteva exemple relevante din istoria recentă. Blocada din Leningrad (1941-1944) – În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, orașul Leningrad (acum Sankt Petersburg) a fost supus unei lungi blocade de către trupele germane. Aproximativ două milioane de locuitori au murit din cauza foametei și a altor condiții dificile din perioada blocadei. Epoca Mao Zedong din China – Între 1958 și 1962, politica Partidului Comunist Chinez cunoscută sub numele de „Marele Salt Înainte” a dus la o foamete masivă în China, care a făcut milioane de decese din cauza lipsei de alimente. Războiul din Yemen – Conflictul din Yemen, care a început în 2014, a dus la o criză umanitară gravă, inclusiv foamete și insecuritate alimentară în rândul populației. Acestea sunt doar câteva exemple, dar există și alte situații în care hrana a fost utilizată în moduri care au avut consecințe dramatice pentru populațiile afectate în ultima sută de ani.
Mă gândesc că aceste minți diabolice se pot gândi și astăzi la aceste metode. În ultimii ani, hrana a fost folosită ca o armă în conflicte și crize umanitare din întreaga lume. Conflictul din Ucraina – Există temeri (temeri) că Rusia ar putea folosi privarea de alimente ca o armă împotriva Ucrainei. Acest lucru amintește de Holodomor, o foamete forțată care a avut loc în Ucraina la începutul anilor 1930. Yemen – Utilizarea infamă a foametei ca armă de război în Yemen este un alt exemplu actual în care hrana este utilizată pentru a exercita control și presiune asupra populației. Conflictul din Myanmar – Conflictul și criza umanitară din Myanmar au dus la insecuritate alimentară și la folosirea hranei ca instrument de control și represiune.

Aceste exemple sunt doar câteva gânduri ale mele, iar hrana poate deveni o armă puternică în contexte, conflict, criză umanitară în lume. Se vorbește destul de des despre criza alimentară. Ea poate fi determinată de o varietate de factori și nu este în mod necesar dirijată de cineva anume. Iată câteva motive comune care pot contribui la apariția unei crize alimentare.

Schimbările climatice: Evenimente extreme legate de schimbările climatice, cum ar fi seceta, inundațiile sau furtunile, pot afecta producția agricolă și pot duce la scăderea recoltelor, ceea ce poate duce la penurii alimentare. Conflictele și instabilitatea politică: Zonele afectate de conflicte armate sau instabilitate politică pot fi în imposibilitatea de a-și produce sau importa suficiente alimente pentru populație, ceea ce duce la foamete și crize alimentare. Creșterea populației: Creșterea populației mondiale pune presiune suplimentară asupra resurselor alimentare existente, ceea ce poate duce la insuficiența alimentară în anumite regiuni. Creșterea prețurilor: Fluctuațiile prețurilor la produsele alimentare pot face ca anumite categorii de alimente să devină inaccesibile pentru o parte a populației, ceea ce poate duce la insecuritate alimentară. Probleme legate de distribuția alimentelor: Uneori, crizele alimentare sunt cauzate de probleme în distribuția alimentelor, cum ar fi infrastructura deficitară sau lipsa accesului la piețe pentru a vinde sau achiziționa alimente.

În unele cazuri, crizele alimentare pot fi exacerbate sau chiar provocate de factori umani, cum ar fi corupția, neglijența guvernamentală sau interesele politice sau economice ale unor grupuri de putere. În aceste situații, criza alimentară poate fi dirijată sau manipulată într-o anumită măsură de către anumite persoane sau organizații. Eu parcă aud în fiecare zi despre aceste probleme. Dar dacă era ajutat micul producător, micul buticar, poate că astăzi nu mi-ar fi fost teamă. Dar nu se vrea…!

Ca lumină a contemplației, atingerii, trezirii: poezia-suferință, eseul emoțional, teosofia iluminării…

Data: 21 iulie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Ar putea fi o Carte a sinelui… Sau poate chiar un manual al trezirii sinelui… Căci, doar parcurgând, filă cu filă, etapele de treziri punctate de autoare, vei putea înțelege ceea ce este dincolo de misterul poetic de ieri, materializat din încercări, treceri, etape de viață, în spiritualitatea unei transcedentări din sine… Este oare o trezire ce a irumpt drastic din cunoaștere, din intersecția vieții cu un destin greu, dar și eliberator, iar, prin acesta, al deschiderii spre alte și alte forțe de cunoaștere, de lumină, aducând cu sine percepția, trezirea, iluminarea sinelui poetic, iată, meditativ-spiritualizat, sau este, de fapt, continuitatea unui proces în pași?… Aparent, pași mărunți, ca redare, dar fiecare având, născând din acest „a avea”, o profunzime pe o altă și altă lungime a sinelui, o altă scală a cunoașterii. Este greu de spus… Căci ar însemna o putință a propriei deschideri a sinelui cititorului, nu prin empatia cu ființa lecturii, ci printr-o cunoaștere cel puțin egală cu a autoarei. Or, noi, ca ființe, suntem diferiți, nu doar prin structura materială, organică, biologică, dar, mai ales pe un asemenea palier, prin cea a cunoașterii, a experienței, a încercărilor, înțelegerii, prin meditație, prin relevării dinspre sine spre exterior.

Trezirea sinelui autoarei s-a revelat, nu atât în etape întru-un același segment, adesea unul singur relevant și posibil a fi accesat într-o viață de om, am putea spune obișnuită, ci printr-un întreg mănunchi dat de greutățile vieții, nedreptățile, bucuriile, dezamăgirile, prăbușirile, îndreptările, încercările și împovărările, despovărările, ca primi pași spre desferecarea accesului la propriul sine. Dar a căpătat și o formă de materializare a cunoașterii ca proprie iluminare prin scris. Prin poezia-suferință, prin eseul emoțional, prin teosofie… Iar ceea ce putem vedea în acest nou volum al Floarei Mihali Petrov, un manual, dar nu al stării de sine al autoarei, ci de irumperi deja astral-celeste (și vorbim de „a vedea”, nu doar a citi, pentru că profunzimea aproape eterică te duce dincolo de simpla dimensiune și „dimensionare” pe axele obișnuite ale revelației, suferinței, înțelegerii, toate metastazate în suferință pentru o vindecare în astral), sunt alte și alte scântei de sclipiri spiritualizate culese de autoare din bolta sinelui, ca proiecții aduse la nivelul de înțelegere al propriilor cititori, aflați tocmai la un alt nivel de absorbție prin cărțile anterioare, sau de primă empatie al acelora ce deschid întâia oară nu doar unul dintre volumele autoarei, ci, deja, însăși părți în serie de dezidire a sinelui spre cunoașterea din bucăți, din stivele anterioare de suferință, din bolțile de înțelegere divină prin contemplarea propriei suferințe drept cale de vindecare. A ei, dar și a noastră, firește după acei pași pe care doar divinitatea ni poate trasa pe drumul deschiderii, înțelegerii, iluminării. Ca o scriere a propriului „manual” de deschidere a sinelui, de luminare spirituală, de contemplare a divinului, de absorbție a lui, de identificare cu părticica infimă din fără-de-sfârșitul-sinelui, al lumii de aici, dar și al lumilor-cunoaștere ce transcend spre celestul de iluminare dat de atingerea divinului.

În conturarea acestui „manual” al trezirii sinelui, autoarea urmează într-un fel și materialul obișnuit nouă: cunoașterea, simțirea, înțelegerea primară… Ca nevoi de bază ale luminării aidoma, ca pași, celui ai materialului. Cu nevoile de bază, primare, dar acum ca hrană, nu doar pentru spirit, când și când, ci, primordial, a sinelui – prin absorbția luminii, la început ca exercițiu de contemplare, de admirație, apoi de însăși contopire cu astrul dătător de viață, aici, oriunde și pururea, „hrană” prin contemplarea ca prană de dimineață, de seară, oricând când razele-i sunt blânde, reflectându-se în planul emoțional, prin întâia sa treaptă, cea a devenirii… Iar ferestrele de deschidere ale cărții continuă… Și fac legătura și cu numeroasele medalioane poetice, în sine o carte, înconjurând ca un halou și explicitând – chiar de nu era nevoie, căci lumina nu are nevoie de explicații pentru a fi văzută, a fi contemplată, absorbită, a fi trezire, Floare Mihali Petrov punctând, prin caldele ei linii poetice, aceste etape de trezire. Acum scriind, dară, nu doar despre lumină, ci prin însăși lumină… Prin viu, despre viu…

*Floare Mihali Petrov – „Tehnici de trezire spirituală, de iluminare”, Editura Semne, 2024

 

Copilul înfiat…

Data: 21 iulie 2024 by Al. Stănciulescu-Bârda

Într-o împrejurare oarecare am avut prilejul să discut cu un general al armatei române. Era bine dispus, binevoitor, prietenos, fără morga aceea a omului sus-pus, care te ține pe tine, biet muritor de rând, la distanță. Un pensionar gata de a lega o discuție menită să uiți că trece timpul. Discutase câte toate cu mulți dintre cei prezenți, făcuse chiar glume, râsese, dăduse sfaturi, ce mai, se comportase ca un om normal. Întâmplarea a făcut ca să stăm mai mult de vorbă. Mi-a spus că provenea dintr-o familie cu nouă copii din Maramureș, că fusese luat „de suflet” de niște rude din Vâlcea încă în primii ani ai vieții. Mi-a spus că părinții îl dăduseră, fiindcă greutățile și nevoile îi copleșiseră. Curând după plecarea lui din casa părintească, mama îi murise. Nu fusese la înmormântarea ei. I s-a spus mult mai târziu. Tatăl s-a recăsătorit și a luat o femeie cu alți patru copii. A revenit în casa părintească pentru o zi după cincisprezece ani. Era o familie străină. Simțea cum frații îl invidiază, pentru că avusese șansa să fie „dat de suflet”, să aibă de toate în noua familie, să nu mai ducă grija zilei următoare. Îi erau frați, dar în același timp îi erau străini. Ei fiind mai mari, terminaseră câte o școală de meserii, învățaseră câte o meserie „la locul de muncă”, vreo doi se căsătoriseră deja. Niciunul dintre ei nu avea planuri mărețe de viitor, aspirații tinerești. Totul se reducea la grija pentru existență.

În calitate de „copil înfiat” nu a avut o copilărie fericită. „Aveam de toate: mâncare destulă, haine bune, bani pentru cărți și ce mai trebuia la vârsta aceea. Nu m-a bătut nimeni, nu m-au certat. Învățam bine, era premiantul clasei și oricine ar fi crezut că sunt un copil fericit, cu perspective strălucite de viitor. În realitate nu era așa. Aveam din cele materiale, dar îmi lipseau cele spirituale. Numai Dumnezeu știe de câte ori mă ascundeam ca să plâng și să-mi înăbuș durerea din inima mea. Eram la vârsta când copilul are nevoie de dragoste părintească, de comunicare, de înțelegere, de mângâiere. Nimic din toate astea nu aveam. Părinții adoptivi erau oameni corecți în felul lor. Se îngrijeau să am toate din cele materiale, dar nu-mi dădeau nimic din sufletul lor, din dragostea lor. Nu-mi amintesc din toată copilăria mea să fi îmbrățișat sau să fi fost îmbrățișat de tata sau de mama. Totul se reducea la calcule, la socoteli contabilicești. Parcă și banii pe care mi-i dădeau să-mi cumpăr cele necesare erau însemnați undeva, în condici numai de ei știute, ca niște economii, pe care urmau să-i primească cu dobândă peste ani.

Dacă pentru majoritatea copiilor copilăria este vârsta cea mai frumoasă, de care își amintesc toată viața cu drag, cu nostalgie, pentru mine a fost o piatră grea de încercare, pe care am resimțit-o toată viața.

Am învățat pe brânci, nu de dragul de a fi premiant, de a fi lăudat de profesori, ci din dorința numai de mine știută, de a zbura cât mai repede și cât mai departe de acolo. Mă obseda gândul de a-mi câștiga cele necesare pe cont propriu, gândul de a nu mai depinde de acei oameni străini. Am intrat la școala militară de timpuriu, fiindcă am auzit că acolo îți asigură statul toate cele necesare. M-am dus acasă doar în vacanțe, dar prăpastia dintre mine și părinții adoptivi s-a mărit de la un an la altul. Am urcat treaptă cu treaptă ierarhia militară, am ajuns aproape de vârful piramidei, am lucrat mulți ani în Ministerul Armatei. Am ținut însă permanent legătura cu părinții adoptivi. Le trimiteam bani, pachete, vorbeau o dată sau de două ori pe săptămână la telefon. Când puterile li s-au șubrezit, m-am înțeles cu niște rude din satul lor să-i îngrijească. Le trimiteam bani și le-am promis casa, grădina și tot ce însemna proprietate a mea în satul acela. Nu-mi trebuia nimic. Aveam de toate, iar în planurile mele de viitor nu s-a găsit niciodată ideea de a mă întoarce în satul vâlcean în ultimii ani ai vieții. M-am căsătorit, am avut și eu copii, dar alta a fost atmosfera, legătura.

România, o țară ce nu duce lipsă de resurse, astăzi, masiv afectată de secetă…

Data: 21 iulie 2024 by Redacția

Mișcarea „România Renaște!” avertizează că lipsa apei, asociată cu temperaturile extreme, au decimat agricultura României, iar lipsa competențelor, a viziunii, interesele transpartinice și o gândire pâcloasă au făcut ca România, o țară ce nu duce lipsă de resurse, să fie astăzi afectată masiv de secetă. Lipsa apei, asociată cu temperaturile extreme, au decimat agricultura României: minus șase milioane de tone la porumb, minus 1 milion de tone la grâu, minus 0,4 milioane de tone la rapiță, minus 0,8 milioane de tone la semințe de floarea soarelui. Pagube incomensurabile, venituri care nu mai alimentează conturile fermelor, venituri care nu mai constituie aport la PIB-ul României, venituri care nu mai pot constitui baza de impozitare pentru Bugetul statului. La dimensiunea pagubei se adaugă și costurile de înființare a acestor culturi, care sunt și ele extrem de ridicate.

Rolul ministerului este de a dezvolta agricultura României, nicidecum de a face promisiuni deșarte și a folosi despăgubiri din distorsiuni provocate de mărfurile ucrainene și calamități pe post de pârghii politice. Rețeta este aceeași întotdeauna: „O să vă dăm”. Un factor de presiune care acționează de fiecare dată, cum este cazul plății subvențiilor APIA. Totul pentru a ține capul plecat, totul pentru a controla masa fermierilor români.

Rolul ministerului este altul: să creeze și să dezvolte sisteme de creștere a producției naționale, de procesare și de dezvoltare a potențialului. Să se coordoneze cu celelalte ministere și guvern pentru aceste lucruri ce țin de însăși existența acestui minister.

De apă au auzit oare? Apa este elementul vital ce face ca securitatea alimentară a României să nu fie pusă în pericol. Firește că au auzit, însă nu au făcut nimic. Rețeaua de irigații este jefuită din 1990 încoace, canalele colmatate, stațiile de pompare sunt vechi de 60 de ani, totul există doar pe hârtie și cam atât. Avem resurse hidrografice, avem soluții ce se pot construi, avem oportunități ce trebuie să fie exploatate, avem nevoie și de un management al resurselor, căci APA este necesară și pentru populația României.

Avem soluții, avem Carpații pentru captare, avem rețea hidrografică, avem Dunărea, avem canalul Dunăre-Marea Neagră, avem Marea Neagră, avem marile aglomerări urbane și putem converti apa menajeră. Canalul Siret- Bărăgan trebuie construit cu orice resursă.

În legătură cu competențele ministrului Florin – Ionuț Barbu ne-am convins demult. El modifică legi pentru a introduce stuful din Delta Dunării ca element de furajare. La malversațiuni se pricepe foarte bine, la minciuni și vorbe fără acoperire, de asemenea, la executat public directori care nu semnează este priceput. Și, mai ales, la scene televizate jenante în care cere demisia comisarului european pentru agricultură. Exact în stilul secretarului de partid din vremuri apuse. Pentru că s-a opus propunerilor referitoare la nouă Politică Agricolă Comună (PAC) din motive de convergență, fermierii români au fost privați de încă 100 euro în plus la hectar, la subvenția de 160 de euro.

Nici la Ministerul Mediului lucrurile nu stau tocmai bine. Ministrul Mircea Fechet a apreciat că desalinizarea apei din Marea Neagră pentru a iriga Dobrogea este un proces „prea scump”. Prea scump comparativ cu ce, domnule ministru? Cu securitatea alimentară a României pe următorii 60-80 de ani? Cu potențialul de a trece de 48 milioane de tone producție în 2035? Cu seceta și schimbările climatice pe care le simțim zilnic? Cu hrana noastră și a generațiilor viitoare? Nimic nu este prea scump pentru a asigura independența alimentară națională.

Guvernul nu mișcă un deget, tace de la începutul crizei ucrainene, fără a proteja prin măsuri, reguli și proceduri agricultura României. Au lăsat totul în voia sorții.

Suntem în momentul în care trebuie să alegem încotro ne îndreptăm? Spre disoluția agriculturii românești? Sau spre un viitor luminos? Spre volum, procesare, depozitare, distribuție internă și externă? Spre un viitor în care România va fi un cluster de procesare pe fiecare segment, un hub regional de procesare și transfer? Primul element de care avem nevoie cadastrarea României și crearea rețelei și a infrastructurii de apă

A transmis Cezar Gheorghe, Fondator „Agricolumn”

„Nurca europeană” – o prezență simpatică dar rară pe acest continent

Data: 20 iulie 2024 by Redacția

După tonusul de viață pe care îl are această mică și simpatică viețuitoare, nici nu ai zice că Nurca Europeana (Mustela lutreola) este un animal din familia Mustelidae și una dintre cele mai rare mamifere de pe continentul european. În prezent, mai există populații izolate în Spania, Franța, Belarus, Estonia, Ucraina, Rusia și România. Este similară la înfățișare cu nurca americană. Delta Dunării este unul dintre ultimele refugii ale acestei specii. Aici există o populație cu șanse mari de supraviețuire, însă odinioară înregistra o distribuție largă în România și Europa. Specialiștii apreciază că în Delta Dunării populația de nurcă numără în prezent la minim 1.130 de exemplare, respectiv maximum 2.280 de exemplare. În Delta Dunării, nurca se stabilește în zonele înalte unde își construiește vizuina. E întâlnită și pe plauri sau în scorburile copacilor.

Nurca are blana în totalitate maro, cu excepția buzelor. Acestea prezintă niște pete albe. Dimensiunea și dispunerea lor variază. Animal predominant nocturn, terestru şi acvatic, nurca înoată prin mişcări ale tuturor celor patru picioare. Duce o viaţă solitară sau, temporar, în familie, iar iarna nu hibernează. Nurcile au fost observate în timpul zilei atât în sezonul rece, cât şi în cel cald. Îşi fac adăposturile în galeriile lărgite ale şobolanilor de apă sau ale bizamilor, de obicei lângă arborii de pe malul apei, preponderent sălcii. Uneori şi în scorburi, pe sol, stufăriş sau desişuri de vegetaţie ierboasă. Preferă habitate cu ape curgătoare sau stagnante, cu tufişuri, stufării, păpurişuri întinse şi vegetaţie deasă. În privinţa hranei sale, nurca nu este specializată la o pradă anume. Conform studiilor realizate de specialiştii noştri, hrana nurcii europene din Deltă variază în funcţie de sezon, dar este reprezentată în general de peşti de talie mică şi medie, amfibieni şi mamifere mici. Necesarul de hrană zilnică este de circa 140-180 de grame. În unele zone, grosul hranei, până la 85%, este format din batracieni – tritoni şi broaşte, dar şi peşti şi crustacee. În condiţiile când rezervele de hrană din zonă sunt abundente, îndeosebi toamna, nurca îşi face rezerve, adunând peşti, broaşte şi şoareci. În unele situaţii, poate pune la adăpost până la 15 kilograme de hrană. Partenerii se întâlnesc pentru reproducere în lunile februarie-martie. Maturitatea sexuală este atinsă de la vârsta de nouă luni. Fătările au loc în iunie-iulie şi există o singură reproducere pe an, în urma căreia femela naşte de la patru până la şapte pui. Dacă în captivitate nurcile europene pot trăi 10-12 ani, în sălbăticie trăiesc șapte-opt ani. Cauzele care determină dinamica mărimii populaţiei de nurcă europeană se împart în cele naturale, abiotice şi biotice, şi cele provocate direct sau indirect de intervenţia umană. Printre dușmanii naturali ai nurcii se numără păsările mari răpitoare. Uneori nurca e atacată și de vidră. Nurca a fost vânată mulți ani pentru blana sa frumoasă. Astăzi vânarea nurcii este interzisă, însă există cazuri de braconaj asupra speciei. Nurca se află sub protecția mai multor legi internaționale și ocrotită total de legislația cinegetică română. Printre cele mai importante amenințări la adresa populației de nurcă europeană din țara noastră se numără: reducerea, degradarea și fragmentarea habitatului (îndeosebi desecările mlaștinilor, despădurirea luncilor, incendierea stufului și poluarea apelor); Variabilitatea genetică scăzută și consangvinizarea; Introducerea speciei invazive reprezentate de nurca americană. Boli și epizootii; Pescuit comercial; Coliziune cu autovehicule; Circulația navelor sau a ambarcațiunilor de mare viteză; Vânătoarea cu armă și capcane neselective; Nivelul scăzut al cunoașterii științifice a speciei; Lipsa de conștientizare socială.

Ce facem pentru salvarea acestei specii? Realizăm studii de teren și inventariem specia în ariile protejate; Lucrăm pentru a crește gradul de conștientizare a publicului larg asupra necesității conservării nurcii europene; Organizăm campanii de identificare a noi populații de nurcă europeană la nivelul României și Republicii Moldova; Monitorizăm fermele de nurcă americană și facem evaluări în teren în vederea limitării apariției de noi populații sălbatice de nurcă americană.

Nurca europeană, una dintre cele mai rare şi periclitate specii de mamifere din Europa, va avea insule artificiale construite special pentru ea în Delta Dunării, acestea realizându-se în cadrul unui proiect finanţat prin Programul Operaţional Infrastructură Mare 2014-2020, iniţiat de Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării (ARBDD). În cadrul proiectului, specialiştii Institutului i-au făcut pagină specială pe Facebook, intitulată „Salvarea nurcii europene – Save EMinkRo”, iar persoanele interesate pot afla stadiul desfăşurării activităţilor de conservare a speciei. (G.V.G.)

In memoriam Nicolae Dabija, poet, publicist, cronicar, istoric, mare patriot ar fi implinit pe 15 iulie 76 de ani

Data: 20 iulie 2024 by Valeriu Dulgheru

Poetul Național Nicolae Dabija ar fi împlinit 76 de ani, dar… Marii Poeți scriu pe înțelesul tuturor, dar cu un sens cutremurãtor de adânc și pãtrunzãtor pentru ființa umanã. Așa a scris Mihai Eminescu, așa a scris Grigore Vieru, așa a scris Nicolae Dabija în impresionanta sa chemare cãtre Țarã „Țara mea de dincolo de Prut, / Mi s-a dat poruncã sã te uit, / Cã te șterg din minte c-un burete, / Patria mea pusã la perete…” sau în memorabilul lui distih „Doru-mi-i de Dumneavoastrã / Ca unui zid de o fereastrã”. De ce sunt atât de sensibile, pãtrunzãtoare, versurile Maestrului? Poate pentru cã a scris cu pana trimisã de îngeri încã în adolescențã.

Maestrul Nicolae Dabija, a fost foarte apropiat sufletește de noi, cei de la Politehnicã, dar și noi de Maestru. „Doru-mi-i de dumneavoastrã ca unui zid de o fereastrã” era laitmotivul și motivul deselor noastre întâlniri „academice și mai puțin academice” de la Politehnicã, gãzduite de bunul prieten Ilie Manole la „Hanul lui Manole”.

Nelipsit în ultimii 15 ani la întâlnirile cu Maestrul era și bardul Mircea Zgherea. În opinia Maestrului, cel mai bine i-a cântat versurile interpretul de muzicã folc Mircea Zgherea, care a redat expresiv, cu profundã sensibilitate și trãire emoționalã mesajul filozofic al poetului: „Ce bine a fost când a fost rãu”, „De la noi și pân’la voi”, „Draga mea iubitã” ș.m.a. Pe 2 februarie 2021 la o astfel de întâlnire printre alte cântece Mircea Zgherea i-a cântat pentru prima oarã cântecul „Icoana” pe versurile Maestrului. Profund emoționat Maestrul a lãcrimat. La urmãtoarea întâlnire urma sã-i cânte varianta finalã. N-a mai fost sã fie. Peste puțin mai mult de o lunã Maestrul a plecat la ceruri. Multe din versurile Poetului au cãpãtat altã dimensiune prin aranjamente muzicale de excepție, cum este poemul simfonic Unirea cea Mare, muzica Eugen Doga, Cât trãim pe-acest pãmânt, Doina noastrã și multe altele. Cântece cântate pe versuri scrise cu atâta filozofie a vieții, cum putea doar Maestrul Dabija.

Nicolae Dabija mãrturisea deseori cã mai are de scris cãrți. Maestrul mai avea de scris cãrți, multe cãrți, impresionante cãrți, care urmau sã fie scrise în stilul sãu inconfundabil dabijian, dar… Au rãmas zeci de cãrți nescrise. A lãsat în urma sa sute de mii de îndurerați copii, tineri, studenți, educați în spiritul dabijian. Au rãmas zeci de mii de adoratori ai creației lui, ai spiritului lui patriotic. A lãsat în urmã un întreg tezaur literar, istoric, politic.

Cu adevãrat, dupã cum spunea și prietenul lui Nicolae Dabija, inginerul și poetul Vasile Puiu de la Bacãu, „Nicolae Dabija este poetul național al tuturor românilor”. Drept confirmare sunt zecile de cãrți de poezie, romane. Este romanul „Tema pentru acasã”, care a ajuns la zeci de ediții cu peste 100 de mii de exemplare vândute, fiind tradus în zeci de limbi.

Nicolae Dabija a fost un mare patriot, un mare politician. Așa cum Mica Unire de la 1859 a fost fãcutã de generația pașoptiștilor, Marea Unire de la 1918 – de minunata Generație a Unirii, așa în anii 90 deșteptarea românilor basarabeni, renașterea ei ca pasãrea Phoenix din cenușa rugului de peste 50 de ani de regim sovietic de deznaționalizare, a fost fãcutã de Generația Independenței, exponent de vazã al cãreia a fost și Nicolae Dabija. Personal, prin intermediul Literaturii și Arta, ajunsã în anii de glorie la un tiraj de peste 260000 ex., dar nu numai, a fãcut extrem de mult pentru redeșteptarea acestei așchii de popor român din Basarabia pânã în ultimele clipe ale vieții sale. Cât face în acest sens impresionantul sãu discurs ținut la Universitatea din Seul în fața a 1000 de studenți cu ocazia decernãrii Marelui premiu pentru Literaturã (2020), întitulat generic: „România și Republica Moldova – cele douã Corei ale Europei”. Cã nu s-a ajuns atunci la ReUnirea Basarabiei cu Țara nu e vina acestei generații. ReUnirea nu a fost doritã nici la București de conducerea de atunci, obedientã regimului sovietic.

O fire atât de sensibilã, atât de legatã de Istoria Neamului cum era Nicolae Dabija, nu putea sã treacã pe alãturi fãrã sã facã un popas la stația CUCUTENI, o strãveche culturã, una din civilizațiile, care a pus baza civilizației europene. În calitate de președinte al Forului Democrat al Românilor din Moldova, în 2006, în plin regim voronisto-comunist, cu 270000 de semnãturi colectate a depus cererea de aderare la Uniunea Europeanã. Începând cu 2007 a fost coorganizator al celor 15 ediții ale Simpozionului Internațional „Cucuteni 5000 REDIVIVUS: științe exacte și mai puțin exacte” (ideea genialã de constituire a acestui for științifico-cultural aparține bunului prieten de la Iași profesorului Lorin Cantemir), privit ca un club de discuții în stil platonian, unde își gãsesc locul persoane din diferite domenii ale științei și culturii. Pe 23 octombrie 2020 Maestrul își ținea cuvântul de deschidere la a XV-a ediție a Simpozionului, ediție care, în pofida situației pandemice, la propunerea Domniei sale a avut loc în regim mixt: on-line și cu prezența fizicã a unui grup restrâns într-o aulã a Universitãții Tehnice a Moldovei. Cuvântul de deschidere al Maestrului la edițiile simpozionului era unul original, ținut în adevãrat stil dabijian. Era ultimul cuvânt de deschidere la Simpozionul Internațional „Cucuteni…”.

Nicolae Dabija a fost un mare patriot al Universitãții Tehnice a Moldovei. Incredibil, dar era atașat sufletește de o Universitate cu profil real nu umanist. Nicolae Dabija a fost inginerul cuvântului, culturii, conștiinței naționale! Drept recunoștințã „Inginerului sufletului Neamului Românesc” pe 15 octombrie 2011 Universitatea Tehnicã a Moldovei a gãzduit un eveniment academic de excepție. Poetul, publicistul, scriitorul, omul cãrților și omul politic, cucutenianul, patriotul, academicianul Nicolae Dabija a primit onorul ºtiinþific ºi înaltele însemne – titlul academic, toca ºi mantia de Doctor Honoris Causa al Universitãții Tehnice a Moldovei (era prima Universitate din Basarabia, care-l aprecia dupã merit cu aceastã înaltã distincție!). Înaltul titlu academic i se acorda „pentru întreaga activitate literarã, publicisticã, culturalã, ºtiinþificã, pedagogicã (ºi ca autor de manuale) cu impact remarcabil asupra tinerei generaþii, Nicolae Dabija fiind numit „Inginer al sufletului Neamului Românesc””.

Vã Multumim Maestre pentru ca v-am avut alãturi de noi și ne-ați încântat cu prezența Dumneavoastrã și cu prestația extraordinarã. „…Darã dincolo de moarte, țarã-a mea, / Nu mã pãrãsi, nu mã lãsa − / Când chema-mã-va la Dânsul, Dumnezeu, / Te implor sã spui cã sunt al tau…”, scria marele poet și patriot cu durere în suflet de Neam în ruga sa cãtre Țarã. Țara i-a auzit ruga. Acum, când a fost „chemat la Dumnezeu” Țara spune cã e al ei, al ei Poet Național, al ei Mare Patriot.